Monday, December 6, 2010

Dimineaţa numărul şase

Dimineaţă de decembrie. 
Prima ninsoare căzuse azi-noapte. La început a fost complet albă. Neatinsă de oameni. Acum, însă, era murdară şi pătată. 
Acum un an, Iris ura zăpada murdară. Era de părere că nici măcar nu merită să poarte numele de "zăpadă". Acum nu mai gândea aşa. Nu putea spune că iubea zăpada murdară, dar învăţase să o accepte. Nu era vina ei că era murdară, aşa că de ce să o judece? Avea o istorie în spate, ca şi oamenii. Zăpada era doar un om. Un om împrăştiat în diverse locuri. Un om care are părţile lui curate şi părţile lui murdare. Un om care unora provoacă fericire şi altora căzături. Un om simplu. Şi ea nu avea de gând să îl mai urască. 
A ajuns în staţie mai devreme decât de obicei. De o lună încoace aştepta cu nerăbdare următoarea dimineaţă care avea să îi aducă acelaşi autobuz. Privi cu atenţie în jurul ei. Staţia era aproape goală, doar o fetiţă de vreo şapte ani stătea pe scaun legănându-şi picioarele şi privindu-le. Tremura de frig în timp ce cânta un cântec trist despre iarnă. Din când în când ofta. Dar nu era oftatul unui copil, ci unul al unui om care a trecut prin multe. Fetiţa îi aminti adolescentei de cum ea însăşi obişnuia să fie şi, atunci, a făcut un lucru pe care şi ea, la rândul ei, şi-ar fi dorit să îl facă cineva atunci. 
- Acum e frig. Şi nu îţi place de el. Ţi se pare că e rău cu tine, dar o să te obişnuieşti atât de bine cu el încât nu o să te mai deranjeze. O să fie prietenul tău. Imaginar pentru ceilalţi, real pentru tine. Şi o să ţi se pară că aşa fost dintotdeauna – frig. Frigul nu va mai fi rece. Nu pentru tine. Însă afară o să se încălzească la un moment dat şi tu nu o să simţi sau nu o să vrei să simţi. O să spui că e la fel. Dar să ştii că nu e. Să nu spui "nu" căldurii când îţi va cere să fie prietena ta. Dă-i o şansă. Şi nu aştepta ani aşa cum am făcut eu, îi zise Iris fetiţei. 
Uşile se deschiseră. Iris o privi pentru ultima dată pe fetiţă, după care plecă. Ştia că nu înţelesese mai nimic, era prea mică. Dar Iris spusese mai mult lucrurile acelea pentru fetiţa de şapte ani din ea, care abia acum se încălzea pentru prima dată. 
Principalul ei calorifer generator de căldură stătea jos. Se îndreptă spre el zâmbind. Şi-ar fi dorit să îl poată atinge, dar îi era frică de prea mult cald. Nu era pregătită încă. 
- Bună dimineaţa, Iris, spuse el zâmbindu-i ca întotdeauna. 
- Bună dimineaţa, Robert! răspunse ea cu acelaşi zâmbet pe faţă. Îţi vine să crezi că a nins? spuse ea entuziasmată. 
- Nu ştiam că îţi place zăpada atât de mult, replică el. 
- Nici eu, spuse ea mai mult pentru sine. 
Autobuzul se mişca încet, traficul era mai aglomerat decât de obicei. Robert începu să râdă. Iris îl întrebă din priviri ce s-a întâmplat. 
- Uite, îl vezi pe nenea ăla de acolo? 
- Cel cu căciula verde? 
- Da, da, el. 
- Ce-i cu el? întrebă Iris. 
- Fii atentă. O să îşi scoată batista portocalie din buzunar, după care o să îşi sufle nasul, după care va pune la loc batista. Apoi o să tuşească, şi o să ridice mâneca dreaptă a paltonului pentru a se uita la ceas. Da, îl poartă pe mâna dreaptă şi nu pe cea stângă, nu mă întreba de ce, habar n-am. O fi stângaci. Apoi o să tragă mâneca la loc. După, o să bată de cinci ori din picior după care se va uita iar la ceas. La final o să zâmbească. 
- De unde... 
- Sssst, doar priveşte. 
Bătrânul cu căciula verde duse mâna la buzunar de unde scoase o batistă portocalie. Îşi suflă nasul în repetate rânduri, după care puse batista la loc. Stătu preţ de câteva momente după care tuşi de câteva ori punându-şi mâna la gură. Apoi ridică mâneca dreaptă a paltonului pentru a se uita la ceas. Îşi trase paltonul la loc băgându-şi mâinile în buzunare şi bătu de cinci ori din picior. Îşi scoase mâinile din buzunar pentru a doua oară şi dezgropă din nou ceasul de sub mânecă. Zâmbi. 
- Impresionant, spuse Iris uimită că faptele se petrecuseră întocmai. De unde... 
- Am ştiut? îi completă Robert propoziţia. 
- Da... 
- Sunt atent la oameni. 
- Şi eu sunt atentă la oameni, dar nu reuşesc să ... să fac ce faci tu! spuse ea dintr-o suflare. 
- Trebuie doar să fii atentă la ei pentru mai mult timp. Nu e aşa de greu precum pare. 
- Reuşeşti să faci asta cu toţi oamenii? întrebă ea. 
- Doar cu cei la care sunt atent. 
- La mine? Poţi? îl provocă ea. 
El râse. 
- Bineînţeles, doar te văd în fiecare dimineaţă. 
- Să te văd atunci, spuse ea nemulţumită de răspuns. 
- Când vine autobuzul îţi scoţi mâinile din buzunare şi urci cele patru trepte două câte două, te uiţi spre mine, zâmbeşti, vii spre scaun, dar în drum spre mine îţi atrage atenţia geanta doamnei care stă tot timpul în primul loc de lângă uşă. Bănuiesc că nu-ţi prea place geanta pentru că mereu te strâmbi când o vezi. În fine, apoi îţi îndrepţi iar atenţia asupra mea, te bucuri că mă vezi, îmi zâmbeşti şi te aşezi lângă mine. Eu îţi spun "bună dimineaţa", iar în timp ce îmi răspunzi îţi dai mereu aceeaşi şuviţă de păr după ureche. 
Iris rămase mută. Niciodată nu şi-a dat seama că cineva o să observe toate lucrurile astea. Când tocmai se pregătea să îi spună ca e impresionată îşi dădu seama de ceva: 
- Mă bucur că te văd? Ce modeşti suntem, îl tachină ea. 
- Păi nu e aşa? întrebă el pe un ton mieros. 
- Nu! zise ea scoţând limba la el şi spunându-şi în gând că, de acum, va fi şi ea mai atentă la gesturile lui ca să îi demonstreze că nu e mai prejos. 
Tăcerea se lăsase iar. Aproape că nu-i veni să creadă când s-a auzit întrebând: 
- Crezi în suflete pereche? zise ea pentru ca mai apoi să i se pară cea mai stupidă întrebare din lume. 
- Da, răspunse el simplu. Tu? 
- Şi ce crezi mai exact despre ele? adăugă ea, ignorând întrebarea lui. 
- Adică? 
- Adică crezi că există doar un singur suflet pereche pentru fiecare om? Sau sunt mai multe? Sunt diferiţi sau asemănători? Crezi că se găsesc? Că îşi dau seama de asta atunci când se văd? Că rămân împreună pentru totdeauna? întrebă ea repede, de teamă să nu uite vreo întrebare. 
- Da, cred că este unul singur, dar nu cred că majoritatea se găsesc. Îţi dai seama pe lângă câţi oameni trecem zilnic fără ca măcar să ne uităm la ei? Şi cine ştie... poate e unul dintre ei. Oricum, chiar dacă se găsesc nu îşi vor da seama de la început. Ah, şi cred că sufletele pereche sunt cât mai diferite unul faţă de celălalt, din toate punctele de vedere, spuse el căzând pe gânduri. 
- Nu mi-ai răspuns la o întrebare! zise ea repede. 
- Hmm? întrebă el nedumerit. 
- Crezi că rămân împreună pentru totdeauna? 
- Nu. 
- De ce? întrebă ea enervată, fără să ştie de ce, de răspuns. 
- Pentru că abia după ce se despart şi timpul trece îşi dau seama că sunt suflete pereche. 
Îl privi lung fără să zică nimic. 
- Dar tu? Tu ce crezi? o întrebă el. 
- Cred că avem mai multe suflete pereche decât unul... 
- Chiar crezi sau îţi place să crezi? 
- Ce vrea să însemne asta? întrebă ea agasată. 
- Nu ştiu, mă gândesc că poate îţi place să crezi asta pentru că aşa ai mai multe şanse să îl întâlneşti. 
- Ce te face să crezi că vreau să îl întâlnesc? Şi de ce neapărat "îl"? Dacă e fată? glumi ea. 
- Toţi ne dorim să ne găsim sufletul pereche, spuse el serios ignorând gluma ei. 
- Inclusiv tu? 
- Cu atât mai mult eu, răspunse el. 
- Şi eu... zise ea fără ca el să o întrebe. 
Au mers în tăcere până când uşile s-au deschis din nou. Ea îşi luă ghiozdanul şi se îndreptă spre uşă. Dar nu putea să plece fără să îl întrebe cel mai important lucru: 
- Crezi că e posibil ca totuşi unii să îşi dea seama de asta fără să se despartă? 
- Orice e posibil, răspunse el cu o voce joasă. 
- Crezi că totuşi şi-a dat vreodată cineva seama din prima clipă? strigă ea până ca uşile să se închidă în faţa ei. 
El deschise gura, dar ea nu reuşi să audă nimic din cauza sticlei groase. 
În schimb, în autobuz, toţi se întrebau ce e în neregulă cu adolescentul care s-a trezit strigând deodată "Da, eu!".

2 comments:

Vorbește-mi.