Monday, December 26, 2011

Thursday, December 22, 2011

Mâine la ora 11

Mă întorc acasă. Sunt datoare cu nişte scuze oraşului Meu. Pentru fiecare dată când spuneam că abia aştept să plec. Ei bine acum, abia aştept să mă întorc. Până la urmă s-a dovedit că acolo e locul meu. Să recunosc eu fiecare străduţă, fiecare clădire. Să văd băncile şi leagănele şi toboganele de sub Tâmpa. Să văd zăpadă. Să văd oameni cunoscuţi. OAMENI CARE ZÂMBESC ATUNCI CÂND MERG PE STRADĂ. Să văd pădure. Și munţi. Să-mi văd familia. Să-mi văd camera. Cutia cu amintiri. Să-mi văd căţeii. Să mi se pară totul nou-nouţ, aşa cum e de fiecare dată când te întorci după ce-ai lipsit o perioadă mai lungă de timp. Să mă mir atunci când un magazin a dispărut şi în locul lui a apărut altul. Când a fost tăiat un copac din parcul de lângă casa mea. Să merg mereu pe jos. Să nu mai trec pe roşu. Să văd bradul din centru. Să mănânc covrigi de la GIGI. Și melci cu vanilie incredibili de imenşi de la patiseria de lângă GIGI. Să intru în Terranova. Să dorm la Diana. Și să povestim până în zori de zi despre cum am ajuns amândouă acolo unde am vrut, aşa cum ne doream în urmă cu câteva luni. Deşi nu totul e exact aşa cum ne-am dorit să fie. Să dorm în patul meu! Pe de-a latul, nu pe de-a lungul. Sau pe diagonală. Să văd zăpadă. Și flori de gheaţă la geam. Să scriu la biroul meu, aşa vechi cum e el. Să ies pe stradă şi să văd feţe cunoscute care să mă recunoască la rândul lor. Să aud un "te-ai tuns?" sau bine cunoscutul "când ai de gând să mai creşti şi tu?". Să mă plimb până la hidromecanica şi înapoi doar ca să mă dau o dată în leagănele alea. Să nu mai văd oameni grăbiţi. Să văd autobuze în care deşi sunt locuri libere oamenii stau în picioare. Să văd zăpaaaadă! Azi am văzut puţină pe capota unei maşini, dar nu vreau aşa... vreau zăpadă multă multă. Să se lase crengile copacilor de atâta zăpadă. 
Vreau atâtea lucruri şi de mâine o să le am. Pe toate, pe toate, pe toate!
PE TOA-TE!

Tuesday, December 13, 2011

Aşa... pentru mine.

Viaţa e frumoasă! Și asta am spus-o mai mereu, nu neapărat atunci când mi-era bine, ci mai degrabă atunci când mi-era greu. Și parcă asta-mi întăreşte şi mai tare convingerile. Dacă stau bine să mă gândesc n-a fost zi să nu zâmbesc măcar o dată. Un mic sfat celor care merg cu tramvaiul 32: în loc să fiţi supăraţi şi nervoşi pentru că n-aţi prins un loc jos, mai bine ridicaţi privirea din pământ şi uitaţi-vă pe geamul din faţă. Vă dau cuvântul meu că apusul ăla e cel mai frumos lucru pe care l-am văzut în tot Bucureştiul. Şi încă ceva... în zonele cu blocuri, se reflectă într-o mulţiiiime de geamuri. atâţia sori, atâta lumină... şi voi habar n-aveţi de-atâta grabă. Dimineaţa în tramvai îmi place să mă aşez pe partea dreaptă şi să citesc. Pe partea dreaptă bate întotdeauna soarele dimineaţa. E incredibilă senzaţia... să simt atâta lumină în păr, pe haine, între pagini. Pe piele. Îmi place să închid ochii şi pur şi simplu... să mă bucur. Preţ de câteva clipe sunt oriunde vreau eu să fiu. Și totul e atât de simplu... 

Am pus la presat lumină pentru zile negre.

Saturday, December 10, 2011

Când să batem la uşă

Cineva mi-a spus că acum ceva timp oamenii băteau la uşă înainte să plece. Foarte bine. Măcar atunci ştiai exact momentul în care cineva decide să-ţi închidă uşa pe dinafară şi să pună lacăt pe a lui. Știai exact când începe sfârşitul. Și nu mai încercai zadarnic să te faci auzit, să te faci înţeles, să te faci văzut în faţa unei uşi închise. În faţa unor pereţi. În faţa tăcerii care rămâne în urma unui om. Știai. Știai şi atât. 

Una din cele mai urâte senzaţii pe care am trăit-o a fost să nu ştiu. N-aş putea însă să o descriu, nu pentru că n-aş avea cuvinte, ci pentru că am uitat-o. Știu doar că a durut. Să nu ştiu dacă cineva chiar a plecat sau doar se ascunde. Mi-a contaminat mintea cu întrebări. Și fel şi fel de răspunsuri închipuite. Dar după un timp, după ce au venit valuri de oameni şi chiar şi după refluxul lor, am spus că nu mai contează. Că a trecut. Că "aşa a fost să fie". Să nu ştiu. Dar am greşit. Contează. Pentru că ne suntem datori nouă, celor care-am fost. Celor care-am strigat. Celor care-am căzut în genunchi. Ne suntem datori cu nişte răspunsuri. Ne suntem datori cu puţină claritate. Și linişte.

Acum nu mai batem la uşă nici înainte să intrăm, darămite înainte să ieşim. Nu mai ştim cine vine, cine pleacă. Cu atât mai puţin cine a rămas.
Tăcem unul la altul mai ceva ca morţii.

Wednesday, December 7, 2011

De la o vreme

Am aşa o poftă...
să-mi afund mâinile în piele 
până la cot
cu vârful degetelor
să-mi deschid celulele
şi să aştept...
curajul pentru a ieşi afară.

Monday, December 5, 2011

Auzi, 
şi dacă nu vreau să cresc mare? 
dacă vreau să cresc ocean? 
cum adică cum? 
uite-aşa! pur şi simplu.

Monday, November 28, 2011

Nici umerii tăi nu mai sunt cum erau

M-am gândit şi răzgândit de 
tine
până mi s-au stricat tâmplele de 
tot
îmi curg gândurile pe obraji,
pe şolduri,
pe călcâie,

tu nu ştii să-mi citeşti pielea
eu nu ştiu să mă traduc
ne înţelegem prin semne
ca doi mimi care au venit pe lumea asta
în cutii separate
ieşim pe fereastră să ne împuşcăm
cu palmele făcute pistol
şi ochiul stâng închis
pac pac pac!
DE CE NU MOARE CINEVA ODATĂ?

Nimeni nu mai înţelege nimic
din toata povestea asta
unde dansăm în ploaie
să electrocutăm
ultimele sentimente
care mai fac scurtcircuite 
în noi.

Saturday, November 26, 2011

Viscoleşte-mă înapoi la mine...

Băăăăi, crede-mă! NU te-am înlocuit. Chiar dacă n-am mai venit deloc să te văd. Oraşul ăsta nu se compară cu tine. Oricât de mare ar fi. Şi oricât de multe lucruri aş putea face aici. Am plecat de acolo crezând c-o să-mi găsesc mai bine locul aici. Nici vorbă! Tu eşti acasă. Şi nu mă refer neapărat la casa cu numărul 4. Mai degrabă la toate locurile ălea în care am lăsat bucăţi din mine. Leagăne în care am copilărit până la nouăşpe ani şi bănci pe care m-am oprit atunci când nu mai ştiam încotro s-o apuc. Înţelegi? Mi-e dor de tineeeee! Mi-e dor să mă plimb pe străzile tale şi să-mi bată inima până în călcâie de-atâtea amintiri! Poate şi de-asta n-am mai scris nimic. Mi-e dor să ocolesc locuri care mă dureau. Şi mi-e dor să sar la fiecare şotron pe care-l vedeam desenat pe terenul de sport de lângă casa mea. Aici nu prea joacă lumea şotron. Cel puţin nu lângă casa în care stau. O singură dată am văzut unul desenat la ieşirea din universitate. Dar n-am avut timp să mă bucur de el decât o singură dată. Vezi tu, aici sunt mereu în grabă.
Am ajuns să trec prea mult pe roşu.
Nu mai ştiu să aştept. Învaţă-mă iar!

Monday, November 21, 2011

Știe cineva?

Cum să recunosc adevărul atunci când nu mai am încredere 
nici în ochii lor şi nici în urechile mele?

Wednesday, November 16, 2011

Mi-e greu să ţin pasul cu mine. Nu vreau să-mi rămân în urmă. 
Nu ştiu drumul înapoi, până la mine, pe de rost. N-am trăit niciodată lăsând 
frimituri de pâine în spate. Sau în faţă. Și-atunci? Cum să mă prind din urmă?

Monday, November 14, 2011

I know you think that you've been down


 

You never know when things will turn around.

Saturday, November 12, 2011

Când eşti departe de tine

Am spus mereu c-o s-o iau de la capăt. Că ce-a fost, a fost, a durut, s-a vindecat ori s-a uitat, cu puţin noroc poate s-a şi învăţat şi-a rămas acolo. În casa cu numărul patru. Îmi făceam bagajele cu zâmbetul pe buze şi cu inima aşa... parcă strânsă de o mie de pumni. Toţi ai mei. Și pe lângă toate hainele, toate hârtiile şi toate amintirile mărunte şi frumoase care pot încăpea într-o valiză, mi-am îndesat pe-ascuns de mine toţi monştrii de sub pat şi din spatele perdelelor. Am trişat în jocul cu mine. Și-am atins culmile ipocriziei când, ieşind pe uşă cu toată viaţa mea într-o mână, m-am plâns că hainele şi foile sunt prea grele şi mă trag în jos. Un mic sfat celor care îşi cară viaţa dintr-un loc în altul: folosiţi troller. 
Acum doar perdelele diferă. şi patul. În rest... acelaşi somn iepureşte de teamă să nu-mi strivesc toate fricile pe care le-am ascuns sub pernă.

Monday, November 7, 2011

Pescuind din suflet

Înainte
îmi alergau cuvintele în stomac
ştiam ce să scriu,
ce să cânt
şi ce să tac.
din când în când, 
în graba lor de a se face auzite,
silabele se ciocneau între ele 
aveau loc adevărate catastrofe fonice
eu le ameninţam cu tăcerea,
ele mă ameninţau c-o să sângerez gânduri
şi o să mă arate lumea cu degetul 
spunând că nu ştiu să-mi educ cum trebuie cuvintele.

Țipam la mine să tac,
ai râs
şi brusc
s-a făcut linişte.

Friday, November 4, 2011

Songs of desperation i played them for you

Mi-au tăiat buzunarele şi-acum n-am unde să-mi mai încălzesc mâinile. 
Îmi degeră cuvintele în palme. De-asta sunt aşa reci.




our rights, our wrongs.

Saturday, October 29, 2011

Poate că greșesc

Poate că greşesc. Poate n-o să existăm. Aşa cum n-o să existe nici apartamentul, nici veioza de pe noptieră şi nici suportul de portocale. Poate n-o să ne mai vorbim, n-o să ne mai auzim şi n-o să ne mai atingem. Poate o să uit mirosul tău. Poate o să trecem unul pe lângă celălalt pe stradă fără să-i recunoaştem în noi pe cei care am fost. Poate singurele locuri în care ne vom mai vedea vor fi visele. Sau mai bine zis coşmarurile. Şi poate vom avea din când în când un deja-vu. Un dej-a-fost, deja-iubit, deja-nu-mai-contează/contăm. Poate o să devenim poveşti de spus înainte de culcare pentru nepoţii pe care n-o să-i avem împreună. Eu prinţesa, tu prinţul, iar zmeul cel rău distanţa. Nu şapte mări, nu şapte ţări. Dar nici cal alb. Poate peste câteva luni n-o să mai ştiu nimic de tine. Poate o să mă chinui să-ţi uit numărul de telefon până când o să reuşesc. Poate o să-mi şterg din minte toate felurile în care mi-am imaginat că arată casa ta. Şi toată viaţa ta cu mine în ea. Şi invers. Poate o să-ţi împachetez hainele într-o cutie şi o să ţi le trimit înapoi. Sau poate o să le ascund undeva să nu le mai văd. Poate o să cheltui toţi banii strânşi pentru Tomatina pe dulciuri. Sau pe cărţi pe care o să subliniez citatele care mi-ar fi amintit de tine dac-ai mai fi fost aici. Şi nici tu nu te-ai lăsa mai prejos. Poate ai uita unde am locuit. Care era tricoul tău care-mi plăcea cel mai mult. Şi că-mi plăcea să te privesc cumpărând roşii. Poate ai arunca toate foile de la mine sau le-ai folosi drept farfurioară pentru ceai - cel mai frumos fel de a-mi îneca cuvintele.

STOP !!!
Poate suportul ăla de portocale va fi încă acolo în ziua în care vom merge să-l cumpărăm.

Friday, October 28, 2011

I'd put those sleepless nights on repeat.


 
I won't deny. I'm not easy to love. or to understand. I'm too complicated, too insecure and too messed up. You see, my life is full of "too". Too much, too less. Sometimes too early, but most of it too late. Too late to forgive, too late to take it back, too late to start all over, too late to apologize, too late to stop. Too late to love.
Now hush. Take a deep breath. Clear your mind, fill your heart and think, just for a second, that maybe... it's all worth it. that maybe, i'm all worth it. We are worth it.
  Because you were my favourite summer.

Sunday, October 16, 2011

Am vrut să te sun să-ți spun că dragostea Aia există.
Dar mi-a fost teamă că n-o să răspunzi.

Monday, October 10, 2011

10 octombrie 2010

Azi am întors pentru câteva minute capul şi-am privit un pic în urmă. La viaţa mea din urmă cu un an. La acel zece octombrie. E uimitor câte se pot schimba în câteva secunde. Darămite într-un an. A fost un an lung. Cel mai greu, dar acum mi se pare c-a fost şi cel mai frumos. Complet. Şi destinaţia a meritat în final toate întrebările fără răspuns şi toate dăţile în care eram sigură că n-o să mai pot. Nimic. Totuşi, octombrie a fost frumos. Ce-a urmat după a lăsat semne. Acum un an pe vremea asta îmi făceam planuri. La început de cum mă voi muta în Cluj sau în Sibiu. Apoi de cum va arăta viaţa mea peste un an. Şi-aveam şi vise. În care desenam oameni alături de care mă vedeam pentru totdeauna. Oameni pe care, mai devreme sau mai târziu, i-am părăsit. Oameni care, mai devreme sau mai târziu, m-au uitat. Oameni care au renunţat la mine înainte ca eu să ies pe uşă. Şi oameni la care n-am vrut nici în ruptul sufletului să renunţ. Oameni care nu m-au mai vrut. Timpul e cea mai bună gumă de şters din toate câte există. Sau noi? Mai târziu a început ceva despre care credeam pe-atunci că este un sfârşit. Ce însă nu ştiam la momentul respectiv era că fiecare sfârşit are un... sfârşit. Şi uite-aşa resentimentele şi tăcerile s-au transformat încetul cu încetul în cuvinte şi iertare de sine. Cu paşi mărunţi, dar siguri. Şi-aşa am ajuns la o cu totul altă destinaţie decât plănuisem iniţial, dar care este începutul de care nici nu visam că o să am parte.
Nu ştiu dacă timpul poate vindeca totul. Dar un lucru ştiu sigur. Ameliorează. 

Am vise din nou. 
Inorog portocaliu.

Sunday, October 9, 2011

So called "Soul Sister"

Astă-noapte am dansat pe tăcerile tale. Le-am bătătorit bine de tot 
până n-a mai rămas nimic. Acum pot să crească din nou flori.

Friday, October 7, 2011

Bate la uşă înainte să pleci

Cu toate că am primit mai mult decât aş fi crezut vreodată că o să primesc... Mă port de parcă nu-i nici pe departe îndeajuns. Îi pedepsesc pe cei de acum pentru greşelile celor de atunci. Și mă aştept să plece din clipă în clipă. Ca într-un film pe care l-am văzut de nu ştiu câte ori, dar din care îmi amintesc doar finalul. Mă port de parcă e o lege ca toate lucrurile să se termine la fel. Când nu e. Și nici viaţă nu e atunci când ai oasele făcute din frică. Și se aud trosnind la fiecare pas pe care îl fac ceilalţi. Spun că vreau să deţin controlul, dar de îndată ce prind ocazia, pun lacăte pe fiecare portiţă de scăpare. Și-apoi Încerc să construiesc cheia. Din ce-a mai rămas din noi. Din mine. Nu mi-e frică de final, mi-e teamă de ce e după el, de începuturile care au să vină. Nu e ca şi cum toate sunt la fel de... e culmea! Pur şi simplu culmea. Pentru că mi-ar plăcea să ştiu că n-am dreptate, că nu pleci mai departe de o atingere de mână sau mai departe decât ar putea gândurile mele să ajungă la tine. Dacă mi-ai promite, aş spune că mă minţi. Nu pentru că ai minţit înainte, ci pentru că ei au minţit. 

Nu poţi să-ţi împarţi pielea cu cineva pe-ale cărui oase nu mai creşte nici carne şi nici suflet. De-aia le e frig oamenilor noaptea. Pentru că adorm ţinând oase în braţe. Cum ai zis şi tu... din când în când rupem carne de pe noi şi-o coasem de un schelet. Și-l ascundem într-un dulap, sub un pat, în spatele unui nume, într-un colţ al unui oraş sau într-o fotografie. Și uite aşa ţinem în viaţă oameni care nu ne vor în viaţa lor.

Întind braţul către tine şi mângâi kilometri...

Tuesday, October 4, 2011

Look for your soulmate in big cities

mi s-a spus că-mi sabotez fericirea. la urma urmei... aşa şi e. 
nu-mi rămâne decât să mă felicit pentru perseverenţa de care dau dovadă. sau nu.

Saturday, October 1, 2011

Mi-am strâns vara într-o cutie cu berze... şi-am plecat!

Mi-am prelungit vara cu câteva ore. Azi, cel puţin azi, am putut să cumpăr puţin timp. Sau poate să-l fur. Sau poate l-am primit. Poate îl merit. Pentru că după toate câte-au fost mi-am bătut cu pumnii în piept şi-am strigat cu toată pielea că viaţa asta e frumoasă. Că dorinţele se îndeplinesc. Şi că există finaluri continuări fericite. 

Thursday, September 29, 2011

Vara mea se încheie mâine la ora 9:52


Și nici nu mai ştiu unde se termină sufletul lui şi unde începe sufletul meu.

Thursday, September 15, 2011

 

we could still be here December.

Tuesday, September 13, 2011

mâine pe vremea asta zâmbesc!
mi-a şoptit mie un inorog. portocaliu chiar!

It has been a beautiful fight. Still is.


Am dat cu piciorul unde trebuia să sărut şi-am vorbit cuvinte sinonime cu tăcerea. Am făcut linişte să le aud gândurile cu colţuri, dar mi-am astupat urechile şi sufletul când mi-au strigat că le pasă. Apoi i-am acuzat că sunt muţi. Sau autişti. Mi-am ţipat în faţa oglinzii să mă opresc. Mi-am întins la maxim corzile vocale şi-am sperat să se rupă. Să fie în sfârşit linişte. Afară. În spatele pielii mereu or să scrâşnească oasele din dinţi. Şi or să muşte din mine. Şi-am tras semnalul de alarmă pân-am rămas fără mâini, în speranţa că într-o bună zi o să-l aud şi o să opresc odată trenul ăsta care calcă pe oameni. Dac-am fi vorbit doar cu mâinile nu s-ar fi ajuns niciodată aici. Un cod morse al sentimentelor. Un alfabet alcătuit din atingeri. Autodistrugerea e ca iubirea. Nu ştii sau nu poţi sau nu vrei să te opreşti niciodată la timp. Nu-mi reformulez gândurile. Le las mereu în stare brută. Poate ăsta e motivul pentru care uneori mă comport... ca şi una.

Wednesday, September 7, 2011

daaaaaaa! azi am văzut şi eu o stea căzătoare pentru prima dată! în sfârşiiiiiiiit!

i'm heart over head over heels over you

mi-e dor de hainele tale în dulapul meu.

Tuesday, September 6, 2011

În loc să numărăm (n)oi

Ghemuită sub pleoapele tale
îmi rog inima să bată mai în şoaptă,
chiar deloc dacă se poate,
pentru că visele tale
sunt cele mai bune
filme
în care m-am văzut vreodată.

În noaptea asta dormi
cu un singur braţ deschis,
de parcă în somn se zboară
cu o singură aripă,
am încercat să te trezesc
să nu care cumva să cazi în vis
şi să nu te mai ridici dimineaţă din pat,
dar te-am strigat până ţi-am uitat numele
şi n-am ştiut altul în afară de
Eu -
oricât m-aş striga
n-o să răspundă niciunul din
noi.

Nu-mi rămâne altceva de făcut
decât să mă întind lângă tine,
să închid ochii,
să-mi deschid braţele,
să-ţi fredonez pielea până în zori
şi,
din când
în când,
să tac.

Until we meet again.



Monday, September 5, 2011

Nu vreau să fim oamenii ăia... care în loc să se privească în oglindă, 
se duc la cinematograf când vor să vadă puţină dragoste.

Sunday, September 4, 2011

TREN


(poezie din punctuaţie de semne)



Ochii de apă primitivi mănâncă noroi unde aruncă cu privirea, 
                                                                             cli-pesc 
orişicând calcă prieten albastru - suflet de copil aromat. 
am propovăduit jocul 
oricum.. 
"a fost odată ca niciodată" 
            cunoscut. 
cândva Prometeu cădea fugind mâncând pământul. 
liturgic, distrugător, simultan.
aruncă amar moş ene 
răni întredeschise înspăimântătoare cu... las. 
sex perfect ACUM. 
floarea presată de timp scapă albastru!                             epicmare 
ce ai face ieri. 
până dimineaţă strivesc sorcova surd!
awawawawa

ochii plini de sare cer august pentru că 
soarele cu fălci zâmbeşte - cerc fals. 
poate pleacă, simultan, umerii tăi clădind pantofi.
atunci nasc suflet de... carne? asurzitor 
dărâmam sori elocvent? 
sfântul verde sugrumă mila,
atunci fremătări goale ard cocotieri 
stricaţi

tâmplele. respiră lămâios, fără nehotărâre, 
firele de înaltă tensiune, cald 
sau răsună calorifere inimă în inimă 
Efemer

Destul peşte citeşte începutul mic al mamutului silenţios. 
unde împăratul plânge dungat? 
nisip: se iubesc limacşi 
coasta vizuală contează 
nemaiîntâlnit, apa fuge fericită, înecată ca 
"cântă, aleargă, zboară litigios, furios" se gândeşte inorogul miniaturizat

facem dragoste preţios 
când vocea pictează ochi imaturi, 
menstruaţie, 
prietenoase albine 
dacă întregirea dă ziduri. oriunde

papagali lărgesc liliputani 
şi cântec: piele doi jackpot sfârşit buze 
esteticiana mămăruţă 
cer fluture păduri fermoar vară eroi gene
copii Femei eminescu cutie soare


experiment dadaist împreună cu Miron Vlad-Tudor.

Friday, September 2, 2011

Cel mai greu e să te dezobişnuieşti de oameni


Şi n-a fost zi să nu ai suflet.

A fost odată ca niciodată

Un lemur care iubea o ciocârlie care iubea o mangustă care iubea un lemur. Incapabili să-şi sincronizeze sentimentele unul pentru celălalt, au trăit alergând unul după altul până când au rămas fără picioare, fără şolduri, mâini, gât şi cap. Până s-au prefăcut în pietre cu care aruncăm azi unii în alţii.

Wednesday, August 31, 2011

30

Oamenii mei zboară mereu
către ţările calde.
Măcar tu să te întorci.
 

Tuesday, August 30, 2011

Îmi plac umerii tăi. Sunt aşa... făcuţi după mâinile mele.

Friday, August 26, 2011

Când ne ţinem de mână

Încheie-te la încheieturi
să nu-mi scapi în sânge,
am auzit că unii oameni
sunt cancerigeni.

Tuesday, August 23, 2011

Al şaselea simţ e să te recunoşti pe tine

Uneori
mă lovesc de mine
ca de o bucată de mobilă
de care am uitat
că e acolo.

Şi ţip.



Saturday, August 20, 2011

Și până la urmă

Cum e? Vindecăm răni doar ca să facem loc pentru altele noi?

Friday, August 19, 2011

Actions speak louder than words do

Te-ai îmbolnăvit de mine. Dar fiecare boală are un leac. Chiar dacă uneori e nevoie să mori ca să te vindeci.

Unii sunt doar maşinării acoperite cu piele.

Câţi dintre noi zâmbim când ne privim goi în oglindă?

Îţi vor spune că ei au mai multă experienţă de viaţă, că ei ştiu, au văzut şi au învăţat mai multe. Îţi vor ţine gura larg deschisă şi-ţi vor băga pe gât toate ideile lor. Or să arunce cu pietre în ceea ce crezi şi vor spune că doar ţi se pare că simţi, că asta nu e dragoste din simplul motiv că eşti prea tânăr să fii capabil să faci diferenţa între sentimente. Vor încerca să te îndoctrineze cu nefericire. Să nu-i laşi. Suntem prea tineri să credem că viaţa e aşa cum spun ei.

Şi spune-mi, dacă nu m-aş purta atât de paradoxal uneori, unde-ar mai fi farmecul?

Monday, August 15, 2011

Un artist

Poate într-o zi
o să ne punem corpurile
aripă la aripă
şi-o să facem din noi
cel mai frumos avion de hârtie
care să ne ducă departe...
să ne putem prăbuşi
singuri
fără spectatori,
fără victime colaterale
şi fără curioşii
care vor încerca să găsească
aşa zisa cutie neagră
pe care noi am numit-o de la bun început
suflet.
- Nu vreau să fiu un obstacol între tine şi fericire.
- Și dacă eşti un drum?

Sunday, August 14, 2011

Opt picioare

Ne-am obişnuit atât de tare să fim ziduri, încât am uitat să fim oameni. Casele nu s-ar dărâma niciodată dacă ar fi clădite din noi. Trebuie să învăţăm să fim uşi, ferestre şi mansarde din nou.

Vreau să bat în pieptul tău să văd dacă mai eşti acolo. Şi tu să răspunzi din pieptul meu. Şi să-mi spui că nu e nevoie să bat la uşă ca să-ţi intru în viaţă. Că uşa e deschisă şi cheia e sub preşul de la intrare pe care nu se mai şterge nimeni. Aşa cum scrie în Codul Bunelor Maniere adresat celor care vizitează şi alte vieţi decât ale lor.

Adevăratele cutremure nu sunt cele în care este necunoscut numărul de morţi. Ci cele în care supravieţuitorii nu-şi doresc decât să nu supravieţuiască.

Nu pot decât să încerc să ne am pentru cât mai frumos timp. Nu mult şi nu puţin. Frumos.
Suntem aproape să fim.

Saturday, August 13, 2011

Aş putea să te privesc cumpărând roşii toată viaţa.

Wednesday, August 10, 2011

One street level miracle

Goi.
Umăr peste umăr
ne suprapunem perfect
ca un puzzle alcătuit din două corpuri
care în sfârşit există.
inimile noastre îşi sincronizează mişcările,
o bătaie tu,
o bătaie eu,
un moment de reculegere pentru bătăile din urmă
şi aşa am ajuns să fim
Omul cu cele mai multe bătăi de inimă pe minut.

Zâmbesc cu toate oasele
atunci când pielea mea
îşi sparge valurile de pielea ta
şi devenim
cea mai frumoasă mare
de oameni.

Acum deschide ochii
şi dormi liniştit.
azi nu moare nimeni.
avem bătăi de inimă
pentru fiecare om.

Monday, August 8, 2011

Se poate mai inimă-n inimă decât atât?

- Vreau să fiu ceea ce-ţi place cel mai mult la oraşul ăsta.
- Știi ce e rău? Că eşti.

Saturday, August 6, 2011

__ ______

- Pe vremea când scheletele nu existau eram copii.
- Tu ştii să săruţi răni pe care ai încercat să le previi să apară.
- O să doară, nu te mint. Un moment şi o perioadă. Frumos.
- Adevăratele cioburi se sparg sub piele.

- Supradoză de oameni. Vânt, apă, sare. Libertate.
- Rămâi.

- Ce vreai să fii când erai mică? Acuma ce îţi doreşti? Ce ţi-a făcut timpul.
- Poate n-o să fii mereu tot, dar o să fii întotdeauna o parte.

- Ce mă fac eu cu tine? Pe cine întrebăm, ha? Pe lângă pe tata, mama şi timpul? Te plac pe tine.
- Îmi eşti dator cu un suflet şi o floare presată.

Friday, August 5, 2011

Baby, ai avut dreptate, chiar suntem un artist. 
Uite ce operă de artă am făcut din noi.

Sunday, July 31, 2011

Young & gloriously stupid

- Și? Laşi vreo inimă frântă aici?
- Ah, nu. Nu cred. Nu ştiu. De fapt... nu cred că o să aflu vreodată.

Saturday, July 30, 2011

Never let me go

Nu mai ştiu de unde am aflat de cartea asta, dar cel mai probabil de pe un blog legat de cărţi. Voiam să-mi fac o listă cu recomandări şi la un moment dat am citit şi despre ea. Mă rog, am citit doar titlul, nimic despre conţinut. În următoarea perioadă am tot căutat cărţi la bibliotecă de pe lista respectivă şi la un moment dat a venit şi rândul ei. În primă fază n-am găsit decât cartea "Nemângâiaţii" scrisă de Kazuo Ishiguro, carte pe care am împrumutat-o, dar am returnat-o necitită. Între timp, într-o seară, am avut o discuţie legată de filme şi cărţi cu cineva. Nu cititse cartea, dar văzuse filmul. Şi felul în care a vorbit despre film m-a făcut să-mi doresc şi mai mult să citesc cartea. Aşa că acum trei zile, când m-am dus din nou la bibliotecă, m-am uitat iar după ea pe rafturi şi de data asta am găsit-o. Am citit 50 de pagini în prima seară, iar în următoarea zi am citit şi restul de 300. Am terminat-o la ora trei dimineaţa, sub plapumă la lumina lanternei unui pix. N-aş fi putut să dorm dacă nu terminam cartea în seara aia. Şi bine am făcut. De multe ori începeam o carte şi dacă eram aproape de final, dar se făcuse târziu, lăsam sfârşitul pe următoarea zi. Mare greşeală. Când mă apucam să citesc iar, nu mai eram în starea în care trebuia să fiu aşa că de foarte multe ori sfârşitul nu avea impactul pe care ar fi trebuit să-l aibă. Dar aşa... citind 300 de pagini în continuu, efectul a fost uau.
Ideea e că "Never let me go" e o carte genială. O recomand. Pot să zic că e genul de carte care schimbă ceva în tine. Genul de carte care te face să te simţi norocos pentru viaţa de care ai parte. Şi genul de carte care te face să-ţi pui întrebarea:
până la urmă, ce ne face oameni?
Nu o să vă spun nimic despre subiectul cărţii, nici mie nu mi s-a spus nimic în afara faptului că filmul "te distruge". Şi se pare că asta a fost suficient cât să-mi doresc din tot sufletul să citesc cartea, hihi. Să nu mai vorbesc de faptul că a fost mult mult mai bine că am descoperit eu singură tot. O să văd şi filmul cât de curând. Dacă o să citiţi cartea sau aţi citit-o deja, m-aş bucura să-mi lăsaţi un mesaj cu impresia pe care v-a lăsat-o. Chiar sunt curioasă cum e să citeşti cartea asta cu ochii şi sufletul altcuiva. Titlul în română e “Să nu mă părăseşti”, dar am folosit titlul în engleză pentru că-mi place mai mult cum sună.
Încă ceva, dacă aveţi vreo carte de recomandat (şi sper să aveţi), vă rog lăsaţi-mi un comentariu la pagina "Cărţi" sau chiar la postarea asta. Mulţumesc.

Friday, July 29, 2011

Nu mă înţelege greşit


Nu e ca şi cum nu vreau să fiu un refugiu pentru tine. Nu vreau să fiu doar un refugiu.

Thursday, July 28, 2011

"Scheletele din dulap"

E recomandat să ai în permanenţă plasturi la tine - nu ştii niciodată când o să te îndrăgosteşti din nou.

Ne-am obişnuit să facem lucrurile pe jumătate. O să ne prindă sfârşitul cu începutul neterminat.

Cei care devin fantome înainte să moară ajung să se bântuie pe ei înşişi.

Regret doar oameni alături de care nu m-am întâmplat. Cuvintele "ce-ar fi fost dacă" sunt pentru sinucigaşi.

Dumnezeu ne-a greşit încă de la început - ne-a pus măduvă în loc de suflet în oase.

Avem feţe ca să le ascundem, picioare ca să fugim, mâini ca să împingem şi cuvinte ca să nu ne spunem nimic.

N-o să te găseşti niciodată în faţa unei oglinzi. Nu e nevoie să te ascunzi dacă nu te mai caută nimeni.

Tăcerea răspunde, nu şi explică.

Nu e nimeni alături de noi toată viaţa. Nici măcar noi înşine.

Aruncăm cu pietre în oameni de sticlă şi mângâiem stânci care respiră doar pe ascuns de ceilalţi.

Dacă s-ar auzi ce zace în noi, ar surzi cerul.

Poate noi suntem de fapt adevăratele fenomene ale naturii. Uraganele au fost cei mai buni profesori pe care i-am fi putut avea.

Viaţa nu e o bibilioteca, oamenii da. Ştim pe de rost prea multe poveşti care nu sunt ale noastre.

Nu încerca să-mi deschizi ochii doar pentru că tu eşti nefericit.

Întunericul de la capătul tunelului n-a fost făcut pentru orbi.

Batistele sunt cele mai singure obiecte de pe pământ.

În caz de urgenţă vă rog să luaţi legătura cu voi înşivă.

Monday, July 25, 2011

Și sper să fii tot ce mi-am dorit dintotdeauna să fii.

Sunday, July 24, 2011

Scrisoare către Alex VII

Băi Alex, în tot timpul ăsta a apus soarele de nu ştiu câte ori. De-am ajuns să cred că nu mai există dimineţi pe partea patului în care m-am uitat în fiecare seară.

Şi între toate apusurile ăstea care n-au semănat între ele, mi-am dat seama că răspunsurile ne găsesc de cele mai multe ori prea târziu. Când nu ne mai putem împacheta nici măcar regretele cu ele. Când am învăţat deja că viaţa nu se trăieşte privind în urmă după oameni care au plecat de mult. Că deşi stăm pe loc, de pe un perete sau de la mâna unui străin, timpul continuă să ticăie. Că tăcerea şi liniştea sunt două răspunsuri diferite. Că atunci când cineva vrea, va mişca mai mult decât un deget ca să obţină. Că la urma urmei, oamenii vin atunci când nu te şi nu îi aştepţi.

De căutat, le-am căutat fără să ne dorim să le găsim. Legaţi la mâini, cu urechile astupate şi ochii închişi, în momentul în care răspunsurile ne-au lovit direct în faţă, n-am făcut decât să continuăm căutarea. Am fost prea laşi şi prea proşti să acceptăm că după anumiţi oameni, pagina se rupe cu totul. O despărţire făcută doar pe jumătate poate ucide.

Trebuie să ştii când să te speli pe mâini de speranţă.
Şi în final, am o singură întrebare: eşti gata să începem din nou?

Friday, July 22, 2011

Cel mai mare duşman al meu

M-am aruncat în faţa oamenilor care dacă n-ar fi avut mâini sau picioare, ai fi crezut că sunt trenuri. Am rămas când mi s-a cerut să plec şi-am aşteptat atunci când toţi plămânii din lume mi-au strigat că oamenii nu se întorc. Am scris celor care n-au vrut să citească şi am şoptit celor care n-au vrut să audă. De tăcut, am tăcut prea tarziu. Mi-am promis zeci de lucruri în fiecare seară, doar ca să-mi aud vocea când mint. Am îmbrăţişat ziduri reci şi-am întors spatele oamenilor făcuţi din soare. M-am învinovăţit pentru că era mai uşor să fiu dezamăgită de mine decât de oamenii pe care i-am crezut mai mult decât sunt. Am ales când calea grea, când calea uşoară, dar niciodată pe cea care trebuia. Am împărţit patul cu călăi pentru care oricâte săbii aş fi îmbrăţişat, tot n-ar fi fost îndeajuns. M-am încăpăţânat să nu mă iert şi mi-am dat peste mână de fiecare dată când am încercat să mă mângâi.

Şi în fiecare seară, înainte de culcare, am strigat în gând până s-a oprit tot războiul din mine. Până când toţi oamenii pe care nu i-am lăsat să moară atunci când a trebuit s-au prefăcut în cenuşă. Oameni cu suflet de pasăre Pheonix.

Thursday, July 21, 2011

Nu mă căuta în dex

- Ce sunt?
- Un mic semn de întrebare.
- Atunci trebuie să-mi găsesc semnul de răspuns.

Monday, July 18, 2011

Te.

- Vrei o ceaşcă de cafea?
- Nu beau cafea, ceai te rog.
- Două ceşti am spart în ultima săptămână. Sunt delicat cu lucrurile delicate.
- Ah, e bine de ştiut. Să nu las chestii fragile în mâinile tale.

Sunday, July 17, 2011

Poveşti de adormit adolescenţi II

Mi-am pus gândurile
la presat între valuri
şi-acum vânez fiecare
flux.

Uite, e plină plaja de tine!
Și eu am prea puţine mâini
să te adun.

Adevărul e că încep să te nu-ştiu-ce, dar te.

Vis I

Nu o să povestesc ce s-a întâmplat înainte de am ajuns acolo. Nu are nicio importanţă. Ideea e că mă aflam într-una din clasele din şcoala în care am făcut generala. La catedră însă, era un profesor care mi-a predat la liceu. Stăteam singură în bancă, iar în celelalte bănci erau elevi de generală. În faţa mea era un copil care la rândul lui stătea singur. Nu pot să-l descriu. Nu i-am văzut faţa. Purta un costum de batman galben după care se ascundea, la propriu. Ştiu doar că avea ochii negri şi se uita bănuitor la mine. Părea foarte speriat, de lume în general. Toţi îl priveau ciudat, iar el se făcuse mic în banca lui, de parcă aşa n-ar mai fi deranjat cu prezenţa. Mă uitam la el şi ştiu că voiam să vorbesc cu el, dar de fiecare dată când deschideam gura, vedeam ochii ăia negri speriaţi şi nu puteam să mai zic nimic. Aşa că m-am întins spre banca lui şi i-am luat caietul (s-a dovedit de fapt că era o agendă identică cu cea pe care o am eu şi o păstrez pentru a-mi nota fel şi fel de citate; sau poate era chiar a mea). Am deschis-o la ultimele pagini, dar erau albastre şi nu voiam să scriu pe albastru. Cele de la început erau roz. Aşa că am deschis la mijloc şi pe o pagină galbenă am scris frumos, cu litere de tipar: Have heart, my dear, we're bound to be afraid (vers din Snow Patrol - Run). I-am întins înapoi agenda deschisă la pagina la care scrisesem, iar el s-a uitat lung la mine. Nu mai era frică, ci recunoştinţă. De parcă aşteptase toată viaţa lui ca cineva să-i scrie cuvintele ălea. I-am zâmbit după care am plecat din clasă.

Am avut multe vise mai mult sau mai puţin ciudate. Rare sunt dimineţile în care mă trezesc fără să-mi amintesc ce am visat. Dar pe asta chiar am vrut să-l notez aici. Să nu-l uit.

Have heart, my dear, we're bound to be afraid.



Saturday, July 16, 2011

Poveşti de adormit adolescenţi I

Mai mult ca sigur
lumile noastre se vor sincroniza
într-o zi a săptămânii
în care n-a plouat niciodată.

Atunci
o să alergi pe străzi cu mine în cârcă,
de parcă oamenii au făcut asta dintotdeauna,
de parcă toţi ne naştem cu un al doilea suflet în spate,
de parcă sun-tem u-nul.
o să alergi pe vârfuri privind în jos
să nu care cumva să calci
pe aripile altcuiva,
pe vreuna din zgârieturile asfaltului
sau pe vreo furnică
şi eu,
legănându-mi picioarele în gol,
o să-ţi cer să te opreşti
de fiecare dată când trecem pe lângă o vitrină
ca să privim la oamenii care suntem fără să ştim
şi să te întreb
"crezi că sunt fericiţi?"
şi să-mi răspunzi
"de ce eşti aşa uşoară?"
şi să-ţi răspund
"îmi car singură sufletul"
şi să-mi răspunzi
"oraşul ăsta e altfel cu tine în spate"
şi să ne răspundem iar şi iar
la aceeaşi întrebare.
şi oamenii vor striga
"a ieşit vara pe străzi!"
de fiecare dată când vom
râde.

Dacă eu te ____ şi tu mă ____,
atunci noi ne ____ unul pe altul?

Hai să nu fim niciodată cu sufletele pe umeri,
vrei?

So you see, this world doesn't matter to me...



Tuesday, July 12, 2011

(In)separ(abili)

Să plouă! Să plouă toţi norii din lume!
arca lui Noe aşteaptă
câte două suflete din fiecare soi,
dar de dragul omenirii
las-o să plece fără noi.

Să plouă! Să plouă toţi oamenii din lume!
Să plouă cu
glezne şi umeri şi
cuvinte care nu s-au spus niciodată,
să curgă pe străzi,
să ne intre în case,
în pat şi în haine...
să locuim mai mulţi oameni
sub aceeaşi piele.

Să plouă toate sufletele care ştiu să plouă!

Și noi,
de pe marginea prăpastiei,
să plouăm
mai frumos decât Icar.

Timpul nu se poartă la mână

Către toţi oamenii-oameni
şi toţi oamenii-monştri...

Dar mai ales
către toţi cei cu oase în adevăratul sens al oaselor -
cu suflet şi nu cu măduvă...

Timpul nu se poartă la mână!

Niciun ceas n-a ştiut să ticăie
în ritmul vieţii mele.

Monday, July 11, 2011

Unui străin

M-ai făcut să mă simt frumoasă.

Friday, July 8, 2011

Cele mai mari dezastre au loc sub soare

Dumnezeu n-ar fi trebuit niciodată
să ne deseneze în aceeaşi viaţă
şi cu mâini
şi cu buton de autodistrugere -

am ajuns
să urâm zilele ploioase
pentru că ne intră mâinile la apă
şi nu mai ajungem cu degetele
să ne mângâiem sfârşitul.

Thursday, July 7, 2011

Light outside

- Oare cum e să fii floare?
- Cum să fie? E bine până când te rupe cineva.
- Înseamnă că să fii floare e la fel cu să fii om.

(Doi copii mici alergând)
- Uită-te la ei! Uită-te ce mici şi ce întregi sunt!
- Măcar acum să fie... doar ei mai sunt...
- Sunt întregi pentru că nu ştiu să fie altcumva.


I think I always knew you would be the greatest.

Tuesday, July 5, 2011

Memorie involuntară


Au trecut în jur de 10 ani. Casa noastră era mai mică atunci. Aveam un singur dormitor şi o bucătărie pe post de sufragerie. Era noiembrie şi era ziua ei. Ai vrut să-i facem o surpriză şi să gătim. Nu ştiam să mă descurc deloc în bucătărie (ca şi acum de altfel) dar mi-ai dat şi mie ceva de făcut ca să mă simt utilă. Ai gătit friptură în vin alb. Ai cumpărat lumânărele din ălea mici în suport metalic şi le-ai pus pe masă. Am aşteptat-o cu lumina stinsă şi lumânările aprinse. S-a bucurat. Am mâncat împreună şi de data asta nu în tăcere. Nu prea înţelegeam eu despre ce discutaţi, dar ştiu că era amuzant pentru că nu vă puteaţi opri din râs. Şi râdeam şi eu, fără să ştiu de ce, cu gura până la urechi.

N-o să vă uit niciodată feţele din seara aia.

Nu m-am gândit de multă vreme la momentul ăsta, dar azi, cu ochii întredeschişi, în starea aia de veghe, când nu eşti nici treaz dar nici nu dormi, pur şi simplu mi-a venit în minte. Habar nu am ce a declanşat amintirea asta, dar orice ar fi, mă bucur că a făcut-o.

Şi mi-am dorit ca atunci când voi fi mare să-l întâlnesc pe cEL cu care să iau în fiecare seară cina. Mereu cu lumânărele mici, rotunde şi albe pe masă.

Thursday, June 30, 2011

Nopţi albe

M-am gândit la tine
până am orbit de-atâta
întuneric
şi
am măsurat distanţa în tăceri
şi ecouri
care ajung întotdeauna prea târziu.

Spre dimineaţă
am început să număr vieţile
până când o să ne întâlnim din nou.


You've chosen this life.

Sunday, June 26, 2011

Nu pot simţi prin cuvintele tale

În lumea în care
nu oamenii au suflet,
ci sufletele au oameni
noi doi suntem încă
întregi.


Saturday, June 25, 2011

Resturile zilei de ieri

Îmi place să cred
că m-ai călcat pe suflet
pentru că mergi
doar cu ochii închişi,
de parcă
ziua în care mi-ai şoptit
că trăieşti fără să clipeşti
n-a existat vreodată.

Cum să orbeşti în zilele noastre

Ia-ţi sufletul de mână şi
mută-te într-o sală de cinema
sau într-o casă cu geamuri din podea;
pune-i mâinile la ochi,
cere-i să-ţi spună ce vede
şi loveşte-l
de fiecare dată când va spune
adevărul.

Friday, June 24, 2011

De iunie

Mi-am aruncat ieri toate perechile de papuci
şi toţi dumnezeii
care nu m-au înţeles niciodată.

Pe tine te-am pus într-o cutie de carton
şi te-am lăsat în faţa porţii,
aşa cum fac oamenii cu lucrurile
care nu-i lasă să mai respire.
Și te-am privit legată la ochi
(ca să nu ştiu cui să i te cer înapoi)
până ai dispărut.

De mâine încep să caut
străini care să nu semene cu tine
şi pe care să-i visez
fără să ţip.

Thursday, June 23, 2011

Ultime dăţi

Închide ochii,
priveşte-mă cu mâinile pentru ultima dată
şi nu încerca să mă înveţi pe de rost.

Acum du-te pe cealaltă margine a prăpastiei
şi o să mă uit la tine
şi o să te uiţi la mine
pân-o să uităm unul de altul.

Din când în când o să mă întorc
să-mi omor,
pe rând,
fiecare cuvânt scris pentru tine

Și când le vei auzi ecoul
vei crede că sunt poezii nescrise
din lumea în care oamenii se iubesc
legănându-şi picioarele în gol
de pe aceeaşi parte a prăpastiei.

Și-apoi o să-ncerci să-ţi aminteşti
culoarea cerului de acolo...

Tuesday, June 21, 2011

Îngânându-ţi gândurile


Șşşşt!
Vorbeşti prea tare
şi n-am reuşit
să-ţi aud
ultimul gând.
Hai,
gândeşte-l iar doar pentru mine
şi o să-l ascult
cu ochii închişi
spre cer.

(Tu mi-ai spus că cele-mai-frumoase-gânduri
nu se aud
cu ochii deschişi.)

Taci
şi
gândeşte-mă
şi
gândeşte-ne,

până o să gândesc şi eu
cu vocea ta.

Monday, June 20, 2011

(Sec)unde?


În fiecare zi se întâmplă o grămadă de lucruri.
se plouă,
se trăieşte,
se uită,
se apune,
se aruncă,
se găseşte,
se moare.
Viaţa se întâmplă în fiecare zi.

Aşa că nu-ţi face griji,
n-a fost vina nimănui,
la un moment dat trebuia
să ne întâmplăm şi noi.

Atât


Hai,
ia-mă
sau
dă-mă
şi
taie-mă
în câte bucăţele vrei,
oricum n-o să-nţelegi nimic.

Sunday, June 19, 2011

1969


Dacă m-aş putea întoarce în timp
m-aş lua de mână
şi m-aş ajuta,
cu grijă,
să fac aceleaşi greşeli;
apoi aş cădea în genunchi în faţa mea
şi-aş plânge
şi-aş ţipa:

"iartă-mă!
de data asta
ştiam prea bine ce fac..."

Și-apoi aş încerca să mă iert.

Ține-mă suflet!


Zilele în care putea să iubească
erau cele de la sfârşitul lunii
şi atunci se plimba prin apartament
cu braţele deschise
şi mângâia în treacăt
sufletele
care nu ştiau să se spargă
singure.

Eu stăteam deoparte
şi-l priveam cum iubea
biblioteca, masa şi patul,
şi-mi doream să fiu şi eu
din lemn.

Apoi mă deghizam în geam
ca să mă vadă.
Îmi lipeam sufletul de perete
şi-mi deschideam braţele parcă pentru prima dată
de când îmi căzuseră aripile
fără să-mi crească la loc.
Când observa că apartamentul lui
are un geam în plus,
venea în faţa mea
şi privea (pr)in mine
ore în şir.
Și spunea
"ce frumos e oraşul în seara asta,
parcă-l văd pentru prima dată!
habar n-aveam că după genunchiul ăla
apune soarele atât de frumos.
Și ce viu e!
Și cât zgomot!
Câte bătăi de inimă pe secundă!
Oare câţi oameni locuiesc în el?
Mulţi... se aude că sunt mulţi.
Ce frumos e oraşul ăsta
şi ce norocos sunt că locuiesc în el..."

Dar în ziua în care am plecat
nici n-a observat
că e cu o fereastră mai puţină
lumină.

"Ține-mă minte suflet
şi nu-mi spune că n-ai cu ce."

Al meu


Mai cântă-mi...

Întotdeauna mi-a plăcut
cântecul ăla de leagăn
în care-mi spuneai
să dorm liniştită
că cine ştie,
poate...
mâine va fi ziua
în care vom râde de rănile noastre

Aşa cum râd ele de noi
acum.


Come on skinny love, what happened here?