Thursday, April 24, 2014

al nu ştiu câtelea vis

Eu şi el ne despărţiserăm pentru că el avea nevoie de mai mult timp şi somn. Eu am acceptat fără să lupt. Apoi eram cu altul, mult mai mare decât mine şi abuziv. Aproape tot visul am fugit de el... Prin parcuri, restaurante, malluri, chiar şi autobuze. Lucra(se) în poliţe şi avea multe relaţii, deci îşi permitea să facă orice avea chef. Plângeam şi fugeam într-una şi nimeni nu-l oprea. Toată lumea îl cunoştea, dădea noroc cu el, îl întreba ce mai face şi sfârşea prin a-i spune poate mai ieşim şi noi la o bere. Toată lumea vedea şi nu vedea ce fel de monstru era. Şi eu încercam, strigam, trăgeam oamenii de mânecă, voiam pe cineva care să-l poată opri, cineva care SĂ VREA să-l oprească. Odată am reuşit să scap pentru mai mult timp de el, asta însemnând să fug de el fără să-l am fix în spatele meu, auzindu-l cum îmi suflă în ceafă. Eram într-un autobuz şi voiam să mă duc la gară să fug de tot din oraş. Eram definiţia disperării. La un moment dat monstrul s-a urcat în autobuz. Nu ştiu cum a aflat că eram acolo. Am început să fug de la un capăt la celălalt al autobuzului. Mă strecuram printre oameni şi plângeam zgomotos. Când am ajuns în spatele autobuzului l-am văzut. Avea ochii şi părul negru. Era împreună cu o fată. M-am aşezat lângă el şi l-am rugat vorbit sau nu, nu mai ţin minte, să mă ajute. M-a luat în braţe. Nu mai ştiu exact ce s-a întâmplat, dar monstrul s-a dat până la urmă jos din autobuz. El mă ţinea în braţe, mă liniştea prin prezenţa lui şi îmi spunea că a auzit de monstrul ăsta şi, dacă vreau să fug, să nu iau vreun personal, pentru că mă va găsi. Vorbeam doar cu el, nu-mi amintesc dacă fata a spus ceva, dar ţin minte că avea o expresie plăcută pe faţă. La un moment dat mi-a zis noi ne dăm jos aici, tu rămâi aici, mai ai câteva staţii şi ajungi la gară. Am dat din cap în semn de da, iar apoi m-a sărutat lung, ţinându-mi obrajii în palme. Apoi mi-a spus ceva în franceză şi m-a întrebat da? iar eu am dat din nou din cap în semn de da, cu toate că nu înţelesesem nimic din franceza lui. S-au dat jos şi eu am rămas înăuntru. Când mă urcasem în autobuz eram în Bucureşti în 85. După ce s-au dat jos, nu ştiu cum de m-a lovit ideea că de fapt nu sunt în Bucureşti, ci în Braşov, aşadar 85-ul nu exista. M-am dat jos panicată, neştiind în ce autobuz mă aflam, într-un fel de mozambic... Bucureştiul şi Braşovul erau un singur oraş. Clădirile ieşeau din pământ, oraşul se construia singur, iar eu fugeam de nebună pe străzi încercând să-l găsesc. Pentru că trebuia să îl găsesc. Simţeam că el era. Pe străzi erau foarte multe autocare şi mulţi oameni în excursie, dar aveam senzaţia că el nu era doar un simplu turist. Am avut de multe ori impresia că-l văd, dar când mă apropiam nu mai era el. Probabil nu l-aş fi recunoscut oricum. Apoi încercam să mă adun şi să-mi dau seama cu ce autobuz reuşeam să ajung în Braşov la gară. Până să-mi dau seama că era 51 m-am trezit.
Nu mai visasem de mult străini.

Sunday, April 20, 2014

Scotocind prin cutiile mele de pantofi în care ascund comori

Am găsit o stângăcie de care uitasem complet :)

Se întâmplă uneori
să ne intre frica în oase
şi-atunci începem să trăim cu toate becurile aprinse
de parcă fricii îi e frică de electricitate.
E periculos să te prindă frica pe scări
să simţi cum îţi respiră în ceafă
şi tu să nu poţi decât să fugi
să numeri fiecare treaptă
şi să te întrebi de ce nu se mai termină
să speri că cea din urmă va fi ultima
iar atunci când se sfârşesc
să continui să alergi călcând pe aer
şi să urli
"puteam sa jur că mai era o treaptă"
şi-apoi să-njuri în gând monstrul
care ţi-a făcut farsa asta
şi care cel mai probabil te arată cu degetul
din colţul camerei
te numeşte prost şi orb şi laş
şi prea om pentru întunericul ăsta.