Thursday, June 24, 2010

Geografia unei inimi.

- Unde sunt?
- În inima mea.
- Cum am ajuns aici?
- Eu te-am lăsat să intri, ţi-am încredinţat cheia.
- Când?
- În seara aia rece de toamnă, pe banca aia albastră sub felinarul care abia mai pâlpâia. Îţi mai aminteşti?
- Am uitat…
- Eu nu.
- Cum pot să ies de aici?
- De ce vrei să ieşi? Nu mai ţii minte cât de tare ai vrut să intri aici? Spuneai că vrei să vezi cum e, acum poţi vedea.
- Nu îmi place aici… e înfiorător. Nu înţeleg cum locul ăsta se poate numi inimă… E îngrozitor aici.
- Cum te aşteptai să fie după tot ce s-a întamplat?
- Ce vrei să spui?
- Chiar nu înţelegi, aşa-i?
- Nu.
- A fost un loc minunat până în ziua aia nenorocită de mai.
- Ce s-a întâmplat atunci?
- Nu îţi mai aminteşti.
- Nu, a trecut ceva vreme de atunci.
- Aia a fost ziua în care ai plecat şi m-ai lăsat singură pe banca aia.
- Care bancă?
- Aia albastră, ţi-am spus mai devreme.
- Despre ce vorbeşti?
- Ai uitat.
- Cine eşti?
- Pentru tine nimic.
- Lasă-mă să ies, te rog, lasă-mă să plec de aici.
- Nu poţi, nu ai cum să mai ieşi, te-am încuiat cu totul aici şi cheia am aruncat-o. O să rămâi aici pentru totdeauna.
- Totdeauna?
- Totdeauna.
- Ce s-a întâmplat cu locul ăsta? De ce totul este uscat cu toate că plouă atât de mult? Pământul este crăpat. Unde sunt florile, unde sunt zâmbetele şi amintirile?
- Au murit toate.
- De ce?
- Erau bolnave.
- Bolnave de?
- Bolnave de tine.
- Eu… îmi pare…
- Minţi.
- Nu ştiu cine eşti dar, îmi pare rău ca eşti în starea asta… Uite, a supravieţuit o lalea, ţi-o dăruiesc. Sper să mă ierţi.
- Îti mulţumesc.
- Pentru?
- Pentru că ai rupt floarea aia blestemată. Ea era amintirea primului nostru sărut; amintire pe care m-am străduit din răsputeri să o şterg şi nu am reuşit, dar acum tu ai fost cel care a omorît-o. Acum te voi putea uita.
- Uite, răsare soarele, e chiar şi un curcubeu. Încep să răsară flori, se aud păsările cântând. Ce se întâmplă?
- Mă vindec.
- Simt că mă sufoc… parcă nu mai am aer. Ajută-mă!
- Nu am cum. Pereţii inimii mele se strâng, nu mai e loc pentru tine aici.
- Îmi place aici, nu mă alunga. Te rog, lasă-mă să rămân.
- Niciodată.
- Nu pot să mai respir…
- Ştiu.
- Îmi amintesc de tine, ştiu cine eşti, îmi amintesc de banca aceea şi de ziua de toamnă şi cea de mai. Ştiu cine eşti, acum ştiu!
- E prea târziu.

Friday, June 11, 2010

Conflict.

- De ce tot faci asta?
- Ce?
- Asta, ce faci acum.
- Nu înţeleg.
- O răneşti, îi tai aripile.
- Nu e adevărat.
- Ba da.
- Ba nu. Eu doar îi arăt calea cea mai bună.
- Nu prea cred.
- Ce? Vrei să spui că tu ai o influenţă benefică asupra ei? Ai uitat de ziua în care ai îndemnat-o să îi spună ce simte? Şi el a respins-o? Eu i-am zis să nu facă asta, dar nu a ascultat de mine. Ştim amândouă cât a suferit după.
- Nu a fost vina mea.
- Ba da, a fost. Tu ai fost cea care i-a dat sfatul ăla prostesc. Din cauza ta a plâns în toate nopţile ălea, din cauza ta s-a izolat. E doar vina ta.
- Nu e adevărat! Nu mă mai învinovăţi. Ce? Tu crezi că îi faci un bine cu sfaturile pe care i le dai acum? Ei bine nu e aşa. Nu văd cu ce o ajută faptul ca nu se mai implică emoţional în nimic din ceea ce face, că începe să devină de piatră, că nu se mai deschide în faţa nimănui.
- Se protejează făcând asta.
- De cine?
- De restul, de toţi care au dezamăgit-o şi o vor dezamăgi.
- Poate… dar nu văd cu ce o ajută să devină imună la tot ce se întâmplă în jurul ei. De mine nu vrea să mai asculte, spune că am dezamăgit-o de prea multe ori… dar de tine o să asculte, te rog, nu o lăsa să îşi piardă şi ultima fărâmă de sentimente.
- E spre binele ei, aşa nu o să mai fie rănită.
- Eu cred ca băiatul ăsta chiar ţine la ea, de ce o faci să se îndepărteze de el?
- Aşa ai spus despre toţi.
- Da, dar acum e diferit, acum sunt sigură.
- Mai bine nu. Câteva clipe de fericire nu merită suferinţa ce va veni după.
- Ba da, merită.
- Ba nu.
- Spui asta pentru că nu ai iubit vreodată. Tot ceea ce faci e să gândeşti şi să analizezi până în cel mai mic detaliu.
- Tot ceea ce tu faci e să te ataşezi de fiecare om în parte şi să te dăruieşti cu totul celorlalţi.
- Sta în natura mea… asta face inima.
- Si asta face raţiunea.

Monday, June 7, 2010

Ciocolată caldă.


Era o dimineaţă rece de toamnă. Plouase toată noaptea. Am ieşit să mă plimb, nu puteam să stau în casă, simţeam că mă sufoc. Aerul rece m-a trezit imediat biciuindu-mi faţa. Era mult prea frig. Un frig care îmi pătrunsese până în măduva oaselor. Încercam să mă gândesc la ceva doar-doar n-oi mai simţi frigul. Am început să număr frunzele galbene de pe jos. M-am plictisit însă în momentul în care am ajuns la cea de a cincizecişiopta.
Mi-am aşezat din nou fularul şi mai strâns la gură, speram să nu mai simt aerul rece.
Am decis să mă întorc acasă şi să mă abandonez în fotoliu cu o cană de ciocolată caldă în mână. Străzile gri erau şi ele pustii. Aproape ajunsesem la scara blocului când am zărit două picioruşe goale ce ieşeau de sub un morman de zdrenţe şi cartoane. Inima mi-a stat in loc. M-am apropiat încet, am dat la o parte o haină prăfuită maro şi atunci i-am văzut chipul. Era o fetiţă. Mi-a îngheţat sângele în vine, mi-era teamă să nu fie moartă. Dar, ca şi cum mi-ar fi ghicit gândurile a deschis ochii. Mă privea mirată. Nu ştiam ce să fac aşa că m-am rezumat la a-i zâmbi. Ne priveam una pe cealaltă fără să spună niciuna ceva. Nu mă simţeam stânjenită, pentru că astfel aveam timp să o studiez. Avea vreo 7-8 ani, îmi puteam da seama după inocenţa feţei ei. Avea un păr lung brunet şi ochii de un albastru închis cum nu mai văzusem până atunci. Era îmbrăcată cu o bluză lungă, albastră care îi scotea şi mai mult ochii in evidenţă, şi cu o pereche de pantaloni rupţi şi foarte murdari. Nu purta încălţăminte.
- Bună, i-am zis.
Fetiţa însă nu schiţă vreun gest. Parcă încremenise, se uita lung la mine fără să zică ceva.
- Ţi-e frig? Am întrebat-o sperând că de data asta voi primi un răspuns.
Fata încuviinţă cu o înclinare a capului
- Uite, eu locuiesc în blocul ăsta, ce zici vrei să vii cu mine? Am putea bea amândouă nişte ciocolată caldă, te-ai mai încălzi.
Ochii fetiţei scânteiară. Zâmbi şi înclină încă o dată capul în semn că da. Am luat-o de mână şi am urcat cu liftul până la etajul 5, unde locuiam. De îndată ce am ajuns am condus-o în bucătărie şi i-am zis să mă aştepte. I-am adus nişte haine care îmi rămăseseră mici. Erau mult prea largi pentru ea dar măcar erau curate şi uscate spre deosebire de cele pe care le purta.
- Vrei ciocolată caldă? am întrebat-o zâmbind.
- Da… vă rog, răspunse ea şoptit.
Am fost plăcut surprinsă când am observat că vorbea. Avea o voce subţire şi plăcută.
Am preparat aşadar cele două ciocolate calde. Am dus-o în sufragerie şi am aşezat-o pe un fotoliu învelind-o cu o pătură groasă. Căldura începu să îi inunde întregul corp. Stăteam amândouă în linişte şi ne savuram ciocolata caldă atunci când ea sparse tăcerea print-un oftat.
- Ce frig e aşa-i? am întrebat.
- Foarte, răspunse ea simplu.
Linişte din nou.
- Mi-e dor de ea… şopti fetiţa.
- De mama ta?
- Ceva de genul…
- Unde e? am întrebat cu inima strânsă.
- Nici eu nu ştiu, nu ştiu nici măcar dacă mai trăieşte…
- De ce? Ce s-a întamplat cu ea? am întrebat speriată.
- Nu ştiu… Într-o zi m-a dat afară din casa şi din sufletul ei, nu am mai văzut-o de atunci.
- Ai încercat să o cauţi? Te pot ajuta eu, o putem găsi.
- Nu… odată ce m-a alungat nu mă voi putea întoarce vreodată. Nu mă mai vrea.
Ochii mi se umpluseră de lacrimi. Era "ceva" în legătură cu fetiţa asta care mă înduioşa. Aveam impresia că o cunosc de o viaţă întreagă. Mi-era dragă, aşa că nu am ezitat şi am întrebat-o:
- Nu ai vrea să locuieşti cu mine? Aş putea avea grija de tine. Am putea bea ciocolată caldă în fiecare zi, nu ţi-ar mai fi frig, te-aş învăţa cum să scrii, ne-am juca împreună, ţi-aş citi poveşti şi te-aş înveli înainte să adormi.
- Mi-e frică…
- De ce?
- Să nu mă abandonezi şi tu…
- Nu se va întâmpla, ai încredere în mine te rog…
- Promiţi?
- Promit.
Liniste. Ne zâmbeam una alteia. Mi-am dat seama că nu ştiam nici măcar cum o cheamă aşa că am întrebat-o. Mi-a răspuns în timp ce privea atentă urmele pe care le lăsase ciocolata caldă pe cana acum goală:
- Speranţă.
_____________________________________________________________

Doi ani mai târziu, pe o alee obscură, o fetiţa de 9-10 ani stătea zgribulită sub un morman de zdrenţe. O femeie se opri în faţa ei şi înduioşată de starea în care se afla fetiţa o întrebă:
- Ai vrea să mergem până la mine acasă? Te-ai mai încălzi, am putea bea o ciocolată caldă… Ce zici?
Fata încuviinţă înclinând capul şi îşi spuse în gând: "Aşa începe mereu… cu o ciocolată caldă".

Thursday, June 3, 2010

Crimă.

- Haide!
- Unde?
- Să ne jucăm, nu vezi cât de frumos e afară?
- Sunt ocupat. Nu am timp de prostiile tale.
- Tu nu mai ai timp niciodată. Ar trebui să mai scoţi capul din cutia în care te-ai izolat. Viaţa nu e acolo, ci în afara ei. Ai uitat să mai zâmbeşti sau să te bucuri de lucrurile mărunte. Nu, să nu încerci să mă contrazici. Promovarea în funcţie sau orice are legatură cu acea cutie în care te-ai închis nu contează. Nu sunt ălea lucrurile care au importanţă.
- Mă faci să râd. Ce ştii tu despre viaţă?
- Ştiu mai multe deşi sunt mai tânăr. Ştiu cum să mă bucur de fiecare răsărit de soare, de fiecare bomboană de ciocolată, de fiecare cuvânt sau de fiecare îmbrăţişare. Tu nu ştii cum să te bucuri de lucrurile ăstea.
- Taci!
- Te doare adevărul, nu?
- Taci, am zis! Te urăsc.
- Da, mă urăşti. Pentru că ştiu mai multe lucruri despre viaţă decât tine.
- Ce ştii tu despre viaţă? Viaţa ta abia a început, nu ai habar de nimic.
- Cu siguranţă ştiu mai multe, decât ştii tu. De ce nu mă laşi să te ajut? Te pot învăţa cum să zâmbeşti din nou.
- Nu am nevoie de ajutorul tău. Pleacă, lasă-mă în pace.
- Nu. Lasă-mă să te ajut, te rog…
- Pleacă am zis!
- Sau ce?
- Sau o să te fac eu să pleci pentru totdeauna.
Soarele apune, păsările cântă, oamenii râd. Pe o bancă, se află ea. Ea, cea care se simte goală, pustiită. Ea, cea care şopteşte mai mult pentru sine "adultul a ucis copilul din mine".

Wednesday, June 2, 2010

31 mai 2010.



"Ce vină am eu că stau în centru?"

15 mai 2010.





Vânt, ploaie, umbrelă gigantică, noi.

© Cass.

31 octombrie 2009.


Era frig. 31 octombrie.


© Cass.

Tuesday, June 1, 2010

Dialog.


- Te cunosc de când erai mică.
- Serios? Îţi mai aminteşti cum eram?
- Bineînţeles. Te încruntai la mine în fiecare zi în care mama ta te îmbrăca cu rochiţa aceea... hmm albastră parcă era.
- Da, albastră... Mi-o amintesc şi acum. E şi normal de altfel, la cât de tare am urât-o. Cred că numai eu ştiu...
- Şi eu, puteam citi clar pe chipul tău.
- Continuă te rog, vorbeşte-mi...
- Ţi-am spus, nu-mi acordai prea mare atenţie în afara zilelor în care nu erai îmbrăcată cu rochia aceea. Dar asta nu a fost pentru mult timp.
- Ce vrei să spui?
- Ai început sa creşti, devenisei adolescentă. O frumoasă adolescentă. Începusei să petreci mai mult timp în compania mea. Purtam chiar şi discuţii.
- Serios?
- Da.
- Despre ce vorbeam?
- Întotdeauna despre tine şi niciodată despre...
- Tine. Am fost egoistă, îmi pare rau...
- E în regulă, nu îţi face griji. Îmi făcea plăcere să te ascult şi mă bucuram că aveai încredere în mine. Îmi mărturiseai tot. Am încercat mereu să te ajut... nu ştiu cât de bine am reuşit în privinţa asta. Mă durea nespus de mult când îmi aruncai privirile acelea pline de reproş sau când te uitai la mine cu ochii ăia mari şi albaştri. Mă durea că nu am putut să te schimb... Mă rugai asta în fiecare zi în care mă priveai dar nu voiai să înţelegi că nu stă în puterile mele să fac asta. Nu te puteam schimba în niciun fel.
- Dar am înţeles acum...
- Ştiu. Atunci însă erai prea încăpăţânată pentru a accepta anumite lucruri. Într-o zi, nu ştiu dacă îţi mai amineşti, te-ai înfuriat atât de tare încât m-ai lovit. Vezi? Încă mai am rana. Nu se va mai vindeca vreodată. Dar nu-i nimic, atunci când o privesc sau o simt îmi amintesc de tine şi asta mă face să zâmbesc.
- Am fost atât de... crudă.
- Nu. Crudă nu este cuvântul potrivit. Erai doar tânără. Şi nu erai pregătită pentru a înţelege anumite lucruri. Cu timpul te-ai schimbat. Tot despre tine discutam, dar de data asta lucruri mai profunde. Stăteam zi de zi faţă în faţă şi vorbeam. Despre orice. Am încercat să memorez fiecare cuvânt pe care mi l-ai spus, fiecare expresie a feţei tale. Însemna mult pentru mine compania ta.
- Şi tu ai însemnat mult pentru mine...
- Îmi amintesc de cât de frumoasă erai în rochia de mireasă. A fost prima dată în viaţa ta când ai fost îndeajuns de bună. Pentru tine şi nu pentru ceilalţi.
- Îmi amintesc şi acum ziua aia...
- Stăteam de vorbă în fiecare dimineaţa şi în fiecare seară. Apoi a venit fetiţa ta pe lume şi nu ai mai avut timp pentru mine. Mă uitasei acolo, acoperită de praful vremii...
- Iartă-mă...
- Nu, nu îţi cere scuze. Era normal să nu mai ai timp pentru mine. În plus, ştiam că se va întâmpla mai devreme sau mai târziu. Îmi amintesc de ziua nunţii fetei tale. Stăteaţi amândouă, una lângă alta în faţa mea. Semănaţi atât de bine. Singura diferenţă dintre voi doua era vârsta şi...
- Ochii. Are ochii tatălui ei.
- Aşa e.
- Mă bucur că vorbim din nou.
- Şi eu. Am crescut împreună, am îmbătrânit împreună.
- Ce a trecut timpul... parcă ieri stăteam supărată din cauza rochiei ăleia. În fiecare dimineaţa în care mă privesc mă întreb "Oare sunt chiar eu sub chipul ăsta atât de stângaci cioplit?". Am nevoie de un chip nou precum tu ai nevoie de ...
- O nouă rama.
- Promit să îţi cumpăr una daca îmi vei arăta imaginea mea veche. Aceea tânără, fericită şi lipsită de griji.
- Ştii că nu pot face asta...
- Te rog...măcar încearcă. M-ar face fericită...

E o seară caldă de mai. Într-un apartament, la etajul doi, o femeie în vârsta se priveşte în oglindă însă reflexia nu coincide. Pe suprafaţa oglinzii se conturează o fetiţă îmbrăcată într-o rochiţă albastră privindu-se încruntată. Imaginea se deformează apoi şi înfăţişează o frumoasă adolescentă care zâmbeşte dansând şi făcând piruete în timp ce chipul îi îmbătrâneşte. Bătrâna surâde şi scrie pe lista de cumpărături ce avea să o facă a doua zi, sub dulceaţă, fericire, lapte şi speranţă: "O ramă nouă pentru un prieten drag".

Secvenţe.

- Respiră şi împinge! Haide, încă puţin! rosti asistenta.
- Haide draga mea, rezistă, mai ai puţin! spuse bărbatul care o ţinea de mână pe femeia ce suferea operaţia.
Dintr-odată un plânset de copil inundă întreaga camera.
- Ai văzut iubirea mea? Ai reuşit! Nu pot să cred... în câteva minute o să o ţinem pe Alice în braţe.
Femeia însă nu schiţă vreun gest.
- Draga mea, eşti bine? întrebă îngrijorat bărbatul.
Deodată aparatul care o monotoriza pe tânăra femeie renunţă la a mai produce sunete sacadate. Se stingea.
- La o parte! strigă doctorul.
- O pierdem! strigă o asistentă.

_____________________________________________________________

- Nu te grăbi, o să cazi! strigă un bărbat în timp ce alerga după o fetiţa de 4-5 ani.
Fetiţa nu îl ascultă şi continuă să alerge din ce în ce mai repede, strecurându-se printre ceilalţi copii din parc. Din neatenţie se împiedică de o piatră şi căzu.
- Ce ţi-am spus eu ţie? strigă bărbatul către fetiţă. Însă glasul i se înmuie de îndată ce văzu că genunchiul fetei sângera din cauza unor cioburi.
Fetiţa începu să plângă nu din cauza durerii ci din pricina tatălui său.
- Off Alice, uite ce ai facut. Promite-mi că nu o sa te mai grăbeşti vreodată, bine? spuse bărbatul în timp ce îţi îmbrăţişa fetiţa.
- B-b-b-bine rosti plângând fetiţa.

______________________________________________________________

Se priveşte în oglindă încercând să găsească un unghi din care să arate perfect. E foarte critică cu ea însăşi deşi este foarte frumoasă. Este de statură medie, are părul de culoare şatenă care îi cade uşor pe umeri, ochiii de un căprui închis, un nas mic şi buze pline frumos conturate. Poartă o rochiţă de vară de culoare bej, lungă până la genunchi care nu reuşeşte să acopere cicatricea pe care o avea de la 4 ani. Se aşeză îmbufnată pe pat. Stătu timp de câteva minute şi privi pereţii bleu ai camerei gândindu-se la cât de diferit ar fi fost totul. Se întinse pe o parte şi privi către fotografia din rama ce stătea pe noptiera de lângă patul ei. Ridică timid fotografia şi o privi atent. Din milioanele de pixeli se contura o femeie frumoasa, şatenă, cu ochii căprui care îi zâmbeşte blând. Asemănarea dintre cele două e izbitoare.
Fata şopti cu glas tremurat:
- Îmi pare rău...
Deodată se auzi sunetul care anunţa deschiderea uşii. Fata încercă să îşi şteargă lacrimile cât mai repede dar o picătură rămase pe fotografie.
- Ţi-am adus nişte ciocolată caldă, m-am gândit că ţi-ar prinde bine, rosti bărbatul care intră în cameră.
Fata zâmbi.
- Mulţumesc, îi răspunse.
Bărbatul observă fotografia care stătea lângă fiica lui, pe pat. O ridică cu grijă şi spuse privind către femeia din poză:
- De la ea ai moştenit pasiunea pentru ciocolată. Atunci când mă certam cu ea o împăcam mereu cu nişte ciocolată, zise el oftând nostalgic încercând să schiţeze un zâmbet.
Fata îl privi cu ochi miraţi.
- Tată...îmi pare rău.
- Sssst! Nu îţi cere scuze, înţeleg. Ai dreptate, pentru anumite lucruri ai nevoie de mama ta. Mi-am dorit întotdeauna să îţi fiu şi mamă şi tată. Nu cred că m-am descurcat prea bine...
- Nu spune asta! Uite, tată, ştiu ca vrei să mă ajuţi şi să fi mereu lângă mine, dar uneori trebuie să mă descurc singură. Mi-ar fi plăcut ca ea sa fie aici, ar fi ştiut ce sfat să îmi dea.
- Ştiu...
- Îmi pare rău...
- Alice, nu îţi mai cere scuze, eu ar trebui să îmi cer iertare. Ai dreptate, unele lucruri, sau cum le numeşti tu "chestii de fete" nu am cum să le înţeleg. Îmi pare rău pentru mai devreme, nu trebuia să insist aşa.
- Nu, nu de asta îmi cer scuze acum.
- Atunci?
- E numai vina mea...
- Ce vrei să spui?
- Prima dată când m-am grăbit...
- Atunci când aveai 4 ani? Doctorul a spus că cicatricea o sa treacă cu timpul. Off de asta îţi faci tu griji?
- Nu tată. Nu atunci. Prima dată când am văzut lumina zilei... Tu ai spus mereu că mi-am dorit atât de mult să cunosc lumea încât 9 luni nu au fost suficiente pentru mine. M-am grăbit... şi din cauza mea ea a...
Bărbatul oftă.
- Am ştiut că mai devreme sau mai târziu o să spui asta...
O lacrimă îşi croii drum printre cutele feţei încercând să ajungă cât mai repede la aşternutul rece al patului dar nu reuşi, căci Alice o strivi stângaci.
- Ascultă... Draga mea, amândoi am ştiut de la început ce riscuri implica naşterea ta atât de devreme. Ştia că îşi pune viaţa în pericol dar şi-a asumat chestia asta... Nu şi-ar fi dorit să îţi petreci restul vieţii învinovăţindu-te aşa că te rog, să nu-ţi mai treacă asta prin cap. Bine?
Fata rosti plângând acelaşi "bine" pe care îl rostise în urmă cu 10 ani. Şi-ar fi dorit ca şi acum să îi sângereze genunchiul şi nu inima.
Tatăl luă mâinile fetei în palmele sale studiindu-le atent.
- E în tine. Îţi curge prin vene, aproape că-i aud glasul.
Apoi îndreptă un deget spre inima lui şi rosti în continuare:
- E si în mine. A rămas aici, vie, reală, într-un colţ de suflet. O simt cu fiecare bătaie a inimii. Ştiu că e acolo si e de ajuns. Când a plecat, s-a rupt în două: o parte în mine şi o parte în tine. Te rog... nu te mai învinovăţi pe nedrept.
Oftă trist şi încercă să îşi ascundă lacrimile.

______________________________________________________________

"E prima zi de liceu! Nu pot să întârzii tocmai acum! Haide Alice grăbeşte-te! Spală-te repede pe dinţi, sari peste micul dejun, îmbracă-te repede şi ia autobuzul! Poţi să o faci! Nu pot să întârzii tocmai acum! Off de ce nu a sunat ceasul ăla blestemat?"
Peste 10 minute adolescenta ieşi din casă. Era o zi gri de toamnă. Ploua deja de 4 zile fără oprire. Mai avea câteva minute ca să ajungă în staţie şi să prindă autobuzul. Grăbi pasul şi fără să îşi dea seama o luă la fugă. În toată graba ei nu se încheiase bine la şireturi şi se împiedică aproape căzând peste o bătrână.
- M-m-mă scuzaţi, bolborosi Alice şi o luă şi mai tare la goană.
Autobuzul ajunse în staţie iar ea mai avea doar câţiva metri până la el. Alerga. O maşină, care mergea cu viteză mult prea mare nu se obosi să ocolească balta din mijlocul străzii, o udă până la piele.
- Uită-te pe unde mergi idiotule! rosti supărată adolescenta.
Autobuzul aproape plecă atunci când fata, cu ultimile ei puteri strigă:
- Stai, nu pleca, aşteaptă!
Autobuzul opri.
- Grăbeşte-te domnişoară nu am toată ziua la dispoziţie şi nici ei! zise şoferul arătând cu degetul spre mulţimea de oameni din autobuz.
- Asta fac, răspunse fata uitându-se duşmănos către şofer şi adăugând în sinea ei "de când m-am născut".

______________________________________________________________

- CE-AI FĂCUT??? întrebă uimită Renee.
- I-am spus, rosti calmă Alice încercând să îţi fixeze privirea într-un anumit punct ca să nu fie nevoie să dea ochii cu prietena ei. Îţi privea atentă teneşii. Nu observase până acum că avea 12 găuri pentru şireturi.
- Tu glumeşti?
- Ţi se pare că glumesc? întreba serioasă Alice.
- Ally, ţi-am spus să nu faci asta.
- Ştii că urăsc expresiile de genul "ţi-am zis eu". Uite ce e, gata, faptul e consumat, i-am zis-o şi asta e. Punct.
- Bine, îmi cer scuze, nu te supăra aşa pe mine... Îţi vreau doar binele ştii asta nu?
- Stiu.
- Haide... spune-mi.
- Ce să îţi spun?
- Cum au decurs lucrurile.
- De ce? Ca mai apoi să îmi scoţi ochii din nou? Serios Renee m-am săturat de voi toţi, voi cei care îmi daţi sfaturi şi vă consideraţi perfecţi. Voi sunteţi cei care aveţi dreptate şi eu sunt cea care greşeşte. Iar mai apoi îmi aruncaţi cuvintele "ţi-am zis eu" în faţă de parcă asta m-ar face să mă simt mai bine. Ei bine nu-i aşa!!! rosti mânioasă Alice ajungând la ultima propoziţie chiar să ţipe. Mâinile îi tremurau.
Renee îşi privea uimită prietena. Era pentru prima dată când o auzea vorbindu-i astfel.
- Ally... nu voiam să te supăr sau să te fac să te simţi aiurea. Uite, tot ce voiam să îţi spun e că uneori e bine să mai aştepţi, să laşi lucrurile să curgă de la sine, să nu mai încerci să le grăbeşti... Să vină totul natural, înţelegi?
Alice se înroşi de furie şi strigă:
- Crezi că mie îmi convine situaţia în care mă aflu? Haide! Spune! Crezi că eu planific chestia asta? Sau că o fac cu plăcere? Ei bine află că nu! Nu o fac dintr-adins! Mereu îmi promit că nu o să mă mai grăbesc şi că o să am răbdare. Păcat că nu-mi prea iese, nu? rosti ironic Alice.
- Eu... Ally... ascultă, am vrut doar...
- Să mă ajuţi, ştiu, rosti calmă fata. Îmi pare rău, nu am vrut să ţip aşa la tine, doar că uneori... e prea mult, înţelegi?
- Înţeleg, spuse Renee în timp ce strângea afectuos mâna prietenei sale.
- Iartă-mă...
- E în regulă, nu îţi mai face griji, bine?
- Bine, zise Alice cu glas stins.
- Cum a reacţionat când i-ai zis?
- A amuţit... se uita la mine de parcă nu-i venea să creadă că tocmai rostisem cuvintele ălea două.
- Şi nu a zis nimic?
- Ba da...
- Ce?
- Mi-a zis că şi el mă iubeşte... Doar că a sunat gol, sec, fals când el a rostit cuvintele ăstea. Mai degrabă ziceai că a spus "Aş dori o apă plată vă rog!"
- Off Ally... Ce ai de gând să faci?
- Nu ştiu. Probabil o să mă prefac că seara de ieri nu a existat. Ştii, mai bine nu-mi spunea că mă iubeşte... din moment ce nu o face. Ştiu că a minţit, am vazut în ochii lui şi mi-am dat seama după cum a spus-o. M-am grăbit să-mi pun sentimentele la bătaie.
- Graba...
- Strică treaba, o completă Alice pe prietena ei.

______________________________________________________________

- Cum te-ai descurcat? întrebă frământându-şi mâinile tatăl lui Alice.
- Am...picat, rosti supărată fata în timp ce buza de jos începuse să îi tremure. M-am grăbit şi... am greşit la ultima întrebare.
- Off... O să fie bine, haide nu mai fi supărată. O să fie bine...
- Promiţi?
- Promit.

______________________________________________________________

- Nu crezi că nunta asta are loc prea repede? întrebă îngrijorată Renee.
- Sincer? Nu. Uite, ştiu că suntem împreună doar de un an, dar chiar simt că el e... Alesul. Oh Doamne, Renee tu mă auzi cum vorbesc? Parcă nu mai sunt eu. Omul ăsta chiar mă face fericită.
- Ştiu, zâmbi Renee. Se vede de la o poştă. Radiezi de fericire. Dar...
- Dar? ridică sprânceana Alice.
- Ally uite ce e, mai ţii minte când te-ai grăbit să îţi dăruieşti sentimentele pe tava lui...?
- Te auzi? Renee chestia aia a fost atunci când aveam 17 ani. Habar nu aveam de nimic pe-atunci. Am 26 de ani acum cred că sunt suficient de matură ca să iau anumite decizii, nu crezi?
- Stiu... Mi-e frică doar să nu te arzi. Din nou. N-ar fi prima dată când te grăbeşti.
- Încep să urasc cuvântul ăsta. Şi orice derivat din el: "grabă", zise supărată dându-şi ochii peste cap.

______________________________________________________________

- Ia uite-l pe nepoţelul meu! Vin' la bunicu'!
- Tată, lasă-l abia a mâncat.
Se prefăcu că nu aude observaţia fiicei sale.
- Doamne cât de mare s-a facut!
- Ştiu, zâmbi Alice.
Bărbatul puse înapoi copilul în pătuţ şi se aşeză pe pat lângă ea.
- Ce faci?
- Nu se vede? râse fata. Citesc.
- Nu mă refer la asta.
- Dar?
- Ce faci cu viaţa ta, Alice?
Oftatul ei fu singurul răspuns pe care el îl primi.
- Ştiu că nu eşti fericită. Nu mai ai strălucirea aceea în ochii. Pari bolnavă şi ştearsă. Nu ştiu ce se întamplă între tine şi Andrew dar sper să se rezolve şi să fi din nou ca pe vremuri.
- Nu ştiu ce să fac... Înainte mă gândeam să divorţăm dar acum e un copil la mijloc. Nu vreau să crească fără tată sau fără mamă. Nu vreau să fie ca mine... Cred că m-am grăbit prea mult... Cu nunta asta şi copilul... Îmi iubesc copilul, nici nu se pune problema dar... Am 30 de ani şi ce s-a ales de viaţa mea? Nimic.
- Off, draga mea... uneori ai nevoie de o a doua şansa. Mai ţii minte când ai picat?
- Da.
- Ţi-am spus că o sa fie bine şi a fost. A doua oară ai trecut cu brio. Tot ce vreau să îţi spun e să mai aştepţi putin... Şi dacă lucrurile nu se îndreaptă, ştii ce ai de făcut.
- Mulţumesc, şopti Alice.

______________________________________________________________

- Mă tot întreb dacă am luat decizia corectă...
- Dumnezeule Ally eşti culmea! Când nu trebuie să te grăbeşti te grăbeşti şi viceversa! Încearcă să te gândeşti şi tu măcar o dată în viaţa ta la tine şi la viitorul tău. Nu erai fericită Ally. Ai 46 de ani, Alex e major şi sunt sigură ca e suficient de matur încât să înţeleagă că lucrurile între tine şi tatăl lui nu mai merg. În plus el merge la facultate, oricum nu mai avea să locuiască împreună cu voi. Vreau să te văd fericită, bine? Şi lângă Andrew nu erai fericită. Nu-ţi mai face griji pentru Alex, sunt sigură că a înţeles.
- Nu m-am grăbit şi totuşi nu cred că am luat cea mai bună hotărîre....
- Tu glumeşti, nu? Ţi-ai pierdut 20 de ani din viaţa lângă omul ăsta Ally. Zău aşa! Fi şi tu mai egoistă. Mai pune-te şi tu pe primul plan.
- Mi-e frică...

______________________________________________________________

- E grav? întrebă speriată Alice.
- Oh, staţi liniştită v-aţi luxat glezna. E ceva uşor, aveţi nevoie doar de odihnă. Să nu vă solicitaţi prea mult.
Femeia zâmbi.
- Cum s-a întâmplat?
- M-am grăbit să deschid uşa şi am căzut pe scări...
- Ei bine, data viitoare mai multă atenţie şi mai puţină grabă, zâmbi doctorul făcându-i cu ochiul.

______________________________________________________________

- Ce faci Ally?
- Ce să fac... îmi omor timpul. De fapt nu, nu îl omor, şi aşa e prea scurt...
- Ally nu mai fi aşa pesimistă! Nu suntem chiar aşa bătrâne! La 60 de ani ne ţinem bine! râse Renee împingând-o în glumă pe prietena ei.
- Mă gândesc...
- La?
- La cum m-am grăbit toată viaţa. Ştii, am impresia că a trecut pe lângă mine... Am fost mereu într-o continuă grabă. Degeaba îmi pare rău acum, timpul înapoi nu îl pot da, zâmbi amar Alice.
- Nu rezolvi nimic dacă îţi faci reproşuri... Uneori avem nevoie să greşim de mai multe ori pentru a nu repeta greşelile. E uman, stă în firea noastră.
- Ştiu... M-am grăbit să trec prin viaţă. Şi acum... acum nu mai am la ce să mă grăbesc, înţelegi? Nu mai sunt tânără Renee... fac mereu aceleaşi lucruri, am intrat într-o rutină
- Doar tu poţi să ieşi din ea, doar să nu te grăbeşti, glumi Renee.
Râd împreună.
- Cred că de data asta chiar trebuie să mă grăbesc. Să fiu fericită pentru restul vieţii, să-mi petrec timpul într-un mod cât mai plăcut. O să mă grăbesc...da... Să strâng amintiri, dar numai dintr-acelea frumoase. Nu de alta dar am avut destule neplăcute. Simt că de data asta o să fie bine, aşa cum îmi spunea mereu tata, zise Alice.
Soarele apune. Amândouă stau în parc pe o bancă. Fiecare cufundată în gândurile şi amintirile ei.
Noaptea se lasă uşor peste ele în timp ce Alice îşi priveşte atentă cicatricea de pe genunchi. Doctorul spusese că avea să se vindece în câţiva ani, dar nu a fost aşa. Era mereu acolo, privind-o ameninţător şi amintindu-i în fiecare zi de fiecare greşeala făcută din cauză că s-a grăbit. A zâmbit mulţumită când întunericul s-a aşternut de tot, iar cicatricea nu se mai vedea.
Se eliberase. De tot.

Despre oameni.

Oamenii sunt ca nişte creioane. Sau pixuri. Carioci sau poate chiar stilouri. În funcţie de efectul pe care îl au asupra inimii mele.
Am cunoscut mulţi oameni "de tip creion". Sunt mulţi pe lumea asta. Nu ştiu neapărat dacă au un efect pozitiv sau negativ asupra mea. Asta e şi problema. Amprenta lor asupra mea e aproape inexistentă. Au scris prea subţire; apar doar dâre gri subţiri pe inima mea care nu rezistă în timp. Se şterg imediat. Nu e nevoie decât de gumă de şters; nu multă, puţină.
Am cunoscut şi oameni "de tip pix". Sunt încăpăţânaţi. Degeaba le-am explicat că pixul deformează scrisul şi că stiloul e mult mai bun. Nu au vrut să mă asculte. Ei mâzgălesc. Nu scriu caligrafic. Scriu haotic, urât şi mânjesc suprafaţa inimii mele. Dar măcar lasă ceva asupra mea; gumei de şters îi este greu să le stearga urmele. Cu toate că uneori aş vrea să nu îi fi întâlnit vreodată, ştiu că e bine că i-am cunoscut. Am învăţat multe. Da, am învăţat multe. Poate cea mai importantă lecţie de viaţă pe care mi-au dat-o este aceea de a nu fi ca ei. Le place să rănească şi să scrie apăsat, astfel încât să simt fiecare atingere a vârfului lor. Cu timpul i-am iertat deşi urmele sunt încă acolo. Nu se mai văd, dar încă le simt.
Oamenii "de tip stilou" sunt unii dintre preferaţii mei. Scriu frumos, atent si caligrafic. Au grijă să nu greşească vreodată. M-au scris frumos şi m-au învăţat cum să am grijă de ceilalţi, cum să îi ocrotesc şi să îi respect.
Cei mai artişti sunt oamenii "de tip cariocă". Ei desenează tot timpul. De la gânduri până la sentimente. Sunt talentaţi şi chiar dacă uneori mai greşesc câte o linie sau câte un punct, nu mă supăr. Nu le iau ca defecte. Nu. Le iau drept particularităţi care îmi unicizează inima - foaia celor din jurul meu.
Ultima categorie de oameni este cea de tip "marker permanent". Mi-e frică de ei. Îi urăsc şi îi iubesc în acelaşi timp. Ei au cel mai mare impact asupra mea pentru că stiu, că orice aş face, prezenţa lor o să fie acolo, impregnată în inima mea. Nu pot face nimic pentru a scăpa de ceea ce ei lasă asupra mea. Totul e acolo. Real. Viu. Fiecare amintire legată de ei rămâne adânc întiparită în mine. Îmi amintesc fiecare detaliu. Mă bucur că există şi îi urăsc pentru asta; în funcţie de amintirile pe care mi le dăruiesc şi sentimentele pe care mi le lasă. Trăiri care nu se şterg vreodată, oricât de mult timp ar trece, oricât de bună ar fi guma de şters. Ei mă schimbă cel mai mult.
Nu ştiu în ce categorie m-aş putea încadra. Suntem diferiţi, vedem lucrurile altfel. Poate pentru cineva aş fi cel mai accentuat marker, iar pentru altcineva cel mai subţire şi fin creion. Depinde doar de noi, de cum ne lăsam scrişi şi în faţa cui ne deschidem.

Foaia şi stiloul.

E simplu, eu am fost foaia şi tu ai fost stiloul. Tu ai fost cel care mă schimba în fiecare zi. Ai început prin mici desene în colţurile paginii. Linii curbe se îmbinau armonios. Mă făceai să mă simt ca şi cum aparţineam cuiva. Şi aparţineam. Ţie. Eram mândră de desenele pe care le făceai în fiecare zi, pentru că simţeam că devenim una şi aceeaşi persoană. Nu ţi-am impus vreodată ce să desenezi, am lăsat la alegerea ta şi era mai bine aşa. Mă surprindeai cu fel şi fel de nimicuri: azi o floare, mâine un soare, poimâine o stea. Începeai să îţi laşi amprenta asupra mea.
Cu timpul colţurile mele nu au mai fost de ajuns şi nici desenele nu au mai fost interesante. Ai început să scrii. Primele cuvinte au fost "Îmi lipseşti". Ai continuat să scrii în fiecare zi câte un cuvânt. Aşteptam cu nerăbdare ca noaptea să treacă pentru a vedea ce urma să scrijelesti pe suprafaţa mea albă. Încercam să ghicesc, să intuiesc ce voiai să îmi transmiţi dar niciodată nu am reuşit şi mă bucur ca a fost aşa. Erai imprevizibil.
Mă scriai mai des acum si începusei iar să mă desenezi cu mai multă îndemânare decât înainte. Doar că într-o zi, (din neatenţie?) ai stăruit prea mult asupra unui cuvânt şi cerneala ta a căzut din peniţă. Începea să se întindă ameninţător pe suprafaţa mea. Te-am rugat disperată "Fă ceva!". M-ai întrebat dacă am pastă corectoare şi ţi-am spus că nu. Vedeam cum puţinul de suprafaţă albă pe care îl mai aveam era acum pătat. Nu ţi-am reproşat nimic şi cu toate acestea te-ai înfuriat, deşi fusese vina ta. Aşa că nu ai stat pe gânduri şi ai început să mă mâzgăleşti. Rece, indiferent, brutal, crud. Simţeam cum peniţa ta zgâria fiecare bucăţică din mine. Te-am implorat să încetezi dar nu ai vrut. La un moment dat ai apăsat atât de tare asupra mea încât m-ai îndoit şi rupt într-un colţ.
Te-ai oprit şi te-ai uitat dezgustat la mine după care ai plecat. Fără să te uiţi înapoi.
M-am chinuit să mă refac, eram toată mototolită si mâzgălită. Până în acel moment, întotdeauna îmi plăcuse felul în care arăta cerneala ta neagră pe pagina mea albă. Dar acum simţeam că mă sufocă. Mă simţeam încărcată de prea multe amintiri si sentimente. Preferam să fiu nescrisă şi goală. Complet albă. Ai fost egoist, ai scris pe toată suprafaţa mea, abia dacă se mai văd spaţii albe iar şi acelea sunt mult prea înguste pentru a permite cuiva să mă scrie, să mă deseneze. Tu încă ai cerneală, tu încă poţi să scrii... dar eu? Nu mă doare neapărat că m-ai lăsat aşa, în starea asta, ci mai mult faptul că ştiu, că eu nu am lăsat nicio urmă asupra ta. Poate doar bucăţica aceea de hârtie care s-a rupt şi zace acum atârnând de peniţa ta. Dar şi aceea va dispărea curând de îndată ce vei începe să desenezi şi să scrii altă foaie. Vezi? Aici este diferenţa dintre noi doi. Tu vei putea oricând să scrii dar eu nu mă voi putea lăsa scrisă prea curând. Cel pe a cărui cerneală mă voi lăsa nu mă va putea scrie prea uşor. Va trebui să mă netezească iar mai apoi să mă şteargă cu pastă corectoare. Puţini sunt cei care au răbdarea necesară.
Bănuiesc că...o sa rămân a nimănui. Acolo, într-un colţ de cameră, mototolită şi ruptă până mă va găsi cineva. De fapt nu "cineva" ci "oricine".