Tuesday, November 30, 2010

Decembrie


Spui că îţi place rochia mea murdară,
Căci vorbeşte despre mine,
Despre regrete,
Noroi,
Degete înfrigurate,
Ploi
Şi frunzele de afară.

Şi acum că zăpada începe să cadă
Rochia mea devine albă,
Îţi par ştearsă şi fadă
Şi pleci.

Noi n-am dansat decât o toamnă...

But you don't see me, you don't...

Noi nu am apucat...


Photo by Josh Hild on Unsplash

Ea, El, Ei.

începe să fie târziu...
şi nici nu am apucat
să tac ce vreau să rostesc
şi să vorbesc ce nu vreau să spun,
să nu îţi mai cer răspunsuri
şi să ţi le dau fără să mi le ceri,
fără să te întreb,
fără să mă întrebi,
să ajungi să mă cunoşti mai bine,
să te las să mă cunoşti mai bine,
să cunosc adâncimea ochilor tăi albaştri
şi să mă obişnuiesc cu unghiile tale roşii
cu pielea ta caldă,
mâinile tale reci,
vocea ta,
părul tău,
sufletul tău
şi sufletul tău,
să te învăţ să iubeşti lumina,
să îţi arăt că şi în intuneric poţi vedea
natura şi liniştea,
zgomotul şi oamenii,
pe care îi iubeşti,
să nu mai arunci cu cuvinte,
să nu mai crezi că toate distrug
şi să le accepţi pe toate
pentru că mi-ai zis că
toate sunt frumoase în felul lor,
să facem multe greşeli,
pe care să le îndreptăm
fără să ne cerem iertare
prin cuvinte,
ci doar din priviri
mute, surde, oarbe,
goale,
şi să te învăţ să te iubeşti
prin tine,
prin noi,
să ne definim
prin gesturi,
nu prin cuvinte,
şi să îţi fur mai multe zâmbete,
să avem parte de un al doilea sărut,
de un ultim sărut,
de o ultimă îmbrăţişare,
de un prim adio,
să mai trăim încă o toamnă,
măcar o iarnă,
o vară,
sau primăvară,
ca să îţi cânt în zilele de 4, 6 şi 10,
ca să îţi recit mai multe poezii,
ca să îţi citesc mai multe poveşti
înainte să adorm,
ca să îţi dăruiesc mai mulţi fulgi de zăpadă verzi,
ca să îţi citesc fluturii din ochi şi de pe pereţii
camerei noastre
scrişi de tine,
ca să numim cât mai multe locuri "ale noastre"
nu doar o bancă
din parcul de lângă casa mea,
unde am împărtăşit atâtea vise,
în culori calde,
atâtea gânduri,
ce nu pot fi exprimate în cuvinte,
atâtea speranţe,
nemuritoare,
atâtea amintiri
ale noastre: eu
tu
şi luna.

începe să fie târziu
şi tu nici nu ai apucat
să îmi iau rămas bun.

Monday, November 29, 2010

Dragoste. Dulce. Decembrie. Dor.

Pentru mine dragostea este ca un tort.

Fiecare cuplu îşi are tortul diferit, unii îl preferă cu aromă de ciocolată, altora le place vanilia. Diferite arome, diferite forme de a iubi. Acru, dulce, amar. Principala problemă pe care oamenii o au este faptul că nu ştiu cum să îl mănânce. Se folosesc de ambele mâini şi îl mănâncă în grabă. Uită că totul este limitat. Încearcă să îşi umple cât mai repede sufletul de glazura sentimentelor. Dar şi de la dragoste, în cantităţi prea mari, ţi se poate face rău. Şi într-o zi se trezesc că nu mai au din ce să mănânce. Şi devin flămânzi. Atunci încep să mănânce şerveţelele pe care era aşezat tortul, încercând să guste rămăşiţele de dragoste de pe ele. Dar au gust fad. După ce termină şi şerveţelele ajung la farfurie. Se amăgesc singuri şi continuă să mănânce din cioburi până când ajung să se taie. Şi nu îşi vor mai dori să mănânce nimic pentru multă vreme înainte.

Şi doare. Sunt două lucruri care dor. Doare că suntem lacomi şi îl mâncăm prea repede, când de fapt ar trebui să îl savurăm. Şi măcar... măcar de am şti să ne oprim atunci când s-a terminat, să facem diferenţa între dragostea adevărată şi urmele vechi de iubire îmbibate în şerveţele. Da, chiar doare. Însă mai tare doare când ai în faţa ta cel mai minunat tort din lume, dar celuilalt nu îi plac dulciurile şi te minte că are diabet.

Tortul nostru stă pe masă. Este neatins. Am pregătit două tacâmuri. Nu vom mânca cu mâna din el, vom mânca cu linguriţa. O linguriţă pe zi, nu mai mult, nu mai puţin. Şi în felul ăsta, tortul nostru nu se va termina vreodată. Timpul trece... Tortul nostru stă pe masă. Este neatins. Este exact cum m-am gândit că ţi-ar plăcea. Tacâmurile încep să ruginească. La fel şi sufletul meu. Unde eşti? Timpul trece...

Şi te rog... să nu mă asculţi când o să te rog să mă minţi spunându-mi că ai diabet.
Spune-mi adevărul, nu îţi plac dulciurile în general sau doar cele preparate de mine?

Sunday, November 28, 2010

Finders keepers, will you keep me in my mind?

Dragă S.,



Dacă eşti cine încă sper că eşti... îţi mai aminteşti?

"- Suntem într-un joc?
- Da, dar nu mă întreba cum se numeşte... nu i-am dat un nume încă."

Nici până acum nu i-am dat un nume dar m-am gândit la o regulă: să nu existe câştigători, să nu existe învinşi. Nu-mi fac griji în privinţa ta, ştiu că poţi respecta regula asta. De mine mă tem. Sunt prea competitivă şi uneori merg mult prea departe ca să câştig. Nu o fac din orgoliu, ci din cauză că mă simt vulnerabilă când pierd. Nu o fac ca să câştig, o fac ca să nu pierd... De ce nu există o cale de mijloc? De ce e ori câştigi ori pierzi?

Poate e prea târziu (eu sper să nu fie) pentru regula asta... poate deja am pierdut amândoi. Poate oricât de mult mi-aş dori să îl mai jucăm încă o dată, cu un nou set de reguli, tu nu vei vrea. Să apăsăm butonul de restart? Doar spune-mi... Tu cum te simţi? Ca un câştigător? Ca un învins? Eu în niciun caz ca o învingătoare...

Te-am întrebat mai înainte dacă îţi mai aminteşti. A trecut o lună... şi la ce ar trebui să mă gândesc acum? La prima dată când m-ai sărutat sau la ultima dată când te-am văzut?

Saturday, November 27, 2010

Winter must be cold for those with no warm memories. My winter won't be cold.


Photo by 
Revieshan on Unsplash

- când mă înveţi să iubesc întunericul?
- când va fi nevoie.
- şi de unde vei şti când va fi nevoie?
- întunericul îmi va spune.
- bine, dar până atunci vom dormi cu veioza aprinsă.
- veioza o stingem, o să dormim lângă geam.
- şi dacă nu e nici lună şi nu sunt nici stele, ce fac?
- te uiţi în ochii mei.

Friday, November 26, 2010

Dragă S.,



Sunt fricoasă. Mi-e frică. Mă tem. Promisiunile contau pentru mine, ştim amândoi asta, pentru că îmi dădeau un plus de siguranţă. Pentru că eu am aveam nevoie de răspunsuri şi de promisiuni. Sau cel puţin credeam că am nevoie de ele. Astăzi nu mai valorează nimic. Astăzi nu mai am nevoie de nicio promisiune. Astăzi nu ţi-aş mai pune întrebări ca să primesc răspunsuri. Nu mai pun preţ pe ele, m-au păcălit de prea multe ori sau poate m-am păcălit singură...

Mi-ai spus mai de mult "cuvintele distrug totul". Te-am contrazis... Dar zilele astea începusem să cred că ai dreptate, că avalanşa asta de litere sau de sunete nu fac decât să înăbuşe tot. Dar nu, permite-mi să te contrazic înca o dată, şi asta pentru simplul fapt că citind câteva cuvinte scrise de tine am avut un sentiment pe care nu l-am mai avut de patru săptămâni. Am fost bine... Pentru prima dată în luna asta, chiar am fost bine. Şi sunt sinceră faţă de mine când spun asta. Acum ştiu că toată durerea din luna noiembrie a meritat. A meritat. Îmi pare rău că anumite lucruri nu au fost spuse atunci când a fost cazul. 

Îmi pare rău că am vorbit când trebuia să tac. Că ai tăcut când trebuia să vorbeşti. Cuvinte… Noi... noi am început de la cuvinte. Şi pentru mine nu s-a terminat. Nu vreau să mă mai mint singură, aşa că spune-mi, pentru tine s-a terminat?

Ah... şi încă ceva... cu visele noastre cum rămâne? 
Ţi-ai promis ţie sau mi-ai promis mie că nu vor muri?

Dragă S.,



Dacă eşti cine încă sper că eşti, înseamnă că astăzi ai fost foarte fericit. A nins... M-am trezit de dimineaţă şi mi-a spus mama că ninge. Am fugit la fereastră ca să văd cu ochii mei. Am zâmbit. M-am gândit că de undeva, dintr-un tren sau dintr-un autobuz, priveşti şi tu cum ninge. Şi zâmbeşti. Şi nu m-am mai simţit de patru săptămâni atât de aproape de tine. Apoi m-am întristat. Pentru că acum nu mai ai nevoie deloc de mine (nici nu ştiu dacă ai avut vreodată). Nu mai ai nevoie de cineva care să îţi aducă zăpadă... fie şi ea din hârtie. Acum ai parte de zăpadă adevărată. Acum... acum chiar nu mai sunt nimic. În curând nici măcar nu o să mă mai vezi, zăpada va acoperi toate frunzele. Şi o să mă uiţi... asta dacă nu m-ai uitat deja. Dar să ştii... să ştii că oricât de multă zăpadă ar acoperi toate lucrurile care m-au legat de tine, eu nu o să te uit. Nu vreau să te uit, nu acum, nu încă. Şi chiar dacă aş vrea, tot nu aş putea, nu atâta vreme cât e iarnă... Zăpada întotdeauna o să îmi amintească de tine.

Bucură-te de ea. O meriţi. Ai aşteptat-o de atâta timp. Bucură-te de zăpadă şi pentru mine.

Thursday, November 25, 2010

Iubitul meu este ca ploaia


Photo by Alvin Leopold on Unsplash

Iubitul meu este ca ploaia. Lipseşte săptămâni ca să revină pentru câteva zile. Zile în care plouă fără oprire peste toate streşinile mele. Mă murdăreşte de prezenţa sa crezând că în lipsa lui mă mulţumesc cu picături din el. Habar nu are cât de lacomă sunt.

Iubitul meu este ca ploaia. Pleacă fără niciun cuvânt şi mă lasă să cutreier întregul oraş pentru a-l aduna de pe străzi. Mă cunosc toate bălţile şi atunci când mă văd, încearcă să-l ascundă ca să nu pot să îl fur. Vor să-l păstreze doar pentru ele. Aşa că trebuie să îl împart cu ochii altor bălţi, părul altor femei şi sufletul altor case. Şi aparţine tuturor, mai puţin mie.

Iubitul meu este ca ploaia. S-a plictisit de peisajul meu. M-a plouat brutal pedepsindu-mă pentru că l-am iubit. Mi-a spus să-l uit. Şi a plecat în căutarea unui alt peisaj şi unor alte umbrele.

Iubitul meu a fost ca ploaia. A rămas şase minute pentru a nu se mai întoarce vreodată.

Scrisori inutile


Photo by Kelly Sikkema on Unsplash

"Şi îmi pare rău. Îmi pare rău că nu sunt fiica pe care ţi-ai dorit-o. Îmi pare rău că nu o să fiu suficient de bună pentru tine vreodată. Îmi pare rău că nu mă mai iubeşti sau nu îmi mai arăţi că mă iubeşti cum o făceai când eram mică. Îmi pare rău pentru toate dăţile în care ai spus că nu mai eşti tatăl meu. Îmi pare rău pentru toate dăţile în care am spus că nu vreau să mai fiu fiica ta.

Cu drag, A.

P.S.: Te iubesc, am minţit de fiecare dată când ţi-am spus că te urăsc."

Îmi pare rău că nu ai înţeles nimic din ce am vrut să îţi spun. Asta a fost ultima mea încercare. Dacă "păstrează-ţi talentele pentru învăţătură nu pentru scrisori de genul ăsta" a fost tot ceea ce ai putut să îmi spui, urmat de un telefon închis în nas, e în regulă, am înţeles mesajul.

Îmi retrag toate regretele. Nu am pentru ce să îmi mai pară rău. Mulţumesc pentru indiferenţă.

Hârtii

Hârtiile mă privesc cu ură din coşul de gunoi,
Le-am umplut de mâzgălituri
Încercând să te scriu,
Dar cuvintele îmi râd în faţă,
Mă plesnesc, mă împing, mă muşcă,
După care fug şi se ascund
În colţurile încăperii, în pânze de păianjen
Unde nu pot să ajung.

Wednesday, November 24, 2010

Răspunsuri


Photo by Evan Dennis on Unsplash

Răspunsurile sunt cărţi de joc ce zac pe asfalt,
Pe care le cauţi când vrei să câştigi,
Pe care le găseşti când deja ai pierdut,
Pe care le pierzi când deja nu-ţi mai pasă.
Răspunsurile sunt cărţi de joc
Dar niciodată cartea de care ai nevoie.

Răspunsurile sunt întrebări fără semne de întrebare.

Culoare


Photo by Christie Kim on Unsplash

Nu vreau să te invit înăuntru pentru că mă tem,
afară plouă, 
pe tălpi ai regrete şi noroi,
iar locuinţa mea e încă murdară
de El.

Nu am avut timp să-l curăţ
din podea, tapiţerii
și din cearșafurile mele calde
pătate de dor
și de coşmaruri.

Tuesday, November 23, 2010

Dragă S.,

Mi-ar fi plăcut să fii cine speram că eşti. Cine încă sper că eşti. Toamna aproape s-a terminat şi eu mai am doar o săptămână la dispoziţie ca să rămân cu o amintire plăcută din viaţa lui noiembrie 2010. Vreau să te văd cât încă este toamnă şi vreau să plouă cum a plouat astăzi. Să ne fie frig. Să mă cerţi pentru că mă îmbrac prea subţire şi eu să îţi spun că frunzele nu au nevoie de haine. Doar de alte frunze care să le încălzească.

I'm not upset that you lied to me, I'm upset that from now on I can't believe you

Am avut nevoie de încă o lovitură ca să pot să mă ridic.
Mulţumesc.

Monday, November 22, 2010

Eu visez cu sufletul


Photo by Dyaa Eldin on Unsplash

Anne.: azi noapte
Anne.: nu am dormit aproape deloc
[...]
Anne.: am avut numai coşmaruri
[...]
Anne.: a fost groaznic
Anne.: de asta când am ajuns acasă am zis să încerc să dorm
Teo : asta da...
Teo : vezi, visăm cu sufletul

De nopţi bune încoace, nu am mai avut un somn liniştit, ori am coşmaruri tot timpul, ori nu pot dormi deloc. Înainte reuşeam să îmi induc visele, acum... nimic. Şi totul ar fi în regulă dacă nu m-aş trezi în toiul nopţii speriată sau dacă aş putea ca măcar să adorm după. Dar nu. Stau trează şi mă uit pe pereţi. Şi mă gândesc... Şi nu îmi place că am atât de mult timp să mă gândesc, pentru că mă gândesc la aceleaşi lucruri la care m-am mai gândit de zeci de ori. Şi le analizez din nou şi din nou şi din nou.

Poate Teo are dreptate. Poate eu chiar visez cu sufletul. Poate asta e metoda lui de a se răzbuna pentru tot ce i-am făcut până acum. Poate în felul ăsta vrea să mă facă să înţeleg că e cazul să mă opresc, că e de ajuns. Sau poate... poate vrea să îmi spună să nu renunţ, cel puţin nu încă. Doar el ştie... Până când o să aflu răspunsul, o să continui să fac ce am făcut şi până acum: să încerc să dorm.

Şi îmi pare rău... că în situaţii de genul, nu există pahare cu lapte care să mă liniştească, să mă ajute să dorm bine. Ci doar oameni... Un om.

Sunday, November 21, 2010

Opposites always attract

 

 You always have your way, for now it's too soon for you to say, will we be always always?

Wednesday, November 17, 2010

Frustrările unei oglinzi

Ne urăşte şi ea cum poate,
Din toată sticla ei aburită,
Cu toată-i rama putrezită
Şi sufletul pe care nu-l posedă.
Ne urăşte pentru că suntem tot ce ea nu va fi vreodată:
Ipocriţi, mincinoşi, superficiali dar
Monştri cu inimă
Abandonată.
Suntem ochi falşi
Cu irişi terfeliţi în noroi,
Înnegriţi de soare, de ploi
Şi de fluturi arşi.

Şi cu fiecare reflexie ce ne-o dăruieşte
În sticla ei se cuibăreşte
Încă un fir subţire
Al sufletului nostru surd.
Şi le strânge,
Îşi face ghem
Şi ajunge
Să se amăgească
Cu un suflet deşirat
Din aţă
Şi fir multicolorat,
Pe care obişnuieşte să le cerşească
În fiecare dimineaţă
Când te priveşti în ea.

Tuesday, November 16, 2010

"Vrei să fii anotimpul meu?"

Eu sunt alcătuită doar din ferestre şi uşi. Ferestrele mele sunt înalte, fără geamuri, fără perdele, iar uşile sunt mereu deschise. Ele nici măcar nu cunosc cuvântul "lacăt". Şi oricine poate arunca o privire înăuntru sau poate să intre. Şi stau cât vor: minute, luni, ani. Însă atunci când pleacă, iau cu ei ceva din mine. Rup bucăţi din mobilierul sufletului meu. Şi îmi ciopârţesc încrederea. Au luat-o ca să o facă pătură pentru canapeaua lor. Din inocenţă au rupt fâşii pentru a le pune drept preşuri la uşă. Iar din dragoste... din dragoste au muşcat cu dinţii lor ascuţiti de repetate ori ca să aibă ce să agaţe pe pereţi. Mi-au luat tot ca să îşi decoreze propriul suflet. La ce bun? La ce bun să zugrăveşti în sentimentele altcuiva? La ce bun să te înveleşti cu amintirile altcuiva? Şi cu toate astea, nu închid uşile şi nu pun geamuri ferestrelor. Mă ofer în continuare celorlalţi până când nu o să mai rămân cu nimic din mine şi cu nimeni din ceilalţi.

Tu eşti alcătuit doar din pereţi. Pereţii tăi sunt atât de înalţi şi groşi, încât nu se poate pătrunde prin ei. Tu nu ai uşă, nici ferestre. Ai spus că nu ai nevoie de ele. Acolo nu intră oricum nimeni. Eşti încuiat şi astfel nimeni nu poate fura ceva din tine. Cu toate astea, ai multe cicatrici. Pentru că, din când în când, unii au reuşit să treacă peste zidurile tale. Au stat acolo o perioadă de timp după care au plecat având sub unghii, în gură şi în păr, părţi din tine. Şi acum stai în spatele zidurilor vechi şi refuzi să laşi alte persoane să intre. Nu vrei să pierzi ce încă mai ai. Şi în teama asta ai uitat... Ai uitat că nu toţi suntem hoţi. Ai uitat că unii dintre noi ne oferim necondiţionat. Fără să cerem ceva în schimb, fără să luăm ceva înapoi. Ai uitat că unii dintre noi te-ar putea întregi. Şi nu auzi... Nu auzi cum unii dintre noi îţi strigă numele rugându-te să îi laşi să intre, fără a avea o intenţie ascunsă, fără a vrea să îţi facă rău. Nu auzi din cauza zidurilor pe care tu însuţi le întăreşti pe zi ce trece. Şi rămâi închis, păstrându-te doar pentru propria-ţi persoană până când, într-o zi, nu o să mai fii îndeajuns pentru tine însuţi.

Şi nici tu, şi nici eu nu ştim... dar ferestrele mele au nevoie de pereţii tăi, iar zidurile tale ar putea să-mi iubească uşile.

Monday, November 15, 2010

Are you alright?

Are you alright?
All the sudden you went away.
Are you alright?
I hope you come back around someday.
Are you alright?
I haven't seen you in a real long time.
Are you alright?
Could you give me some kind of sign.
Are you alright?
I looked around me and you were gone.
Are you alright?
I feel like there must be something wrong.
Are you alright?
'Cause it seems like you disappeared.
Are you alright?
'Cause I been feeling a little scared.

Are you alright?
Is there something been bothering you?
Are you alright?
I wish you'd give me a little clue.
Are you alright?
Is there something you wanna say?
Are you alright?
Just tell me that you're okay.
Are you alright?
'Cause you took off without a word.
Are you alright?
You flew away like a little bird.
Are you alright?
Is there anything I can do?
Are you alright?
'Cause I need to hear from you.

Are you alright?

by Lucinda Williams

I'm scared you will forget about me...


Memory is a way of holding onto the things you love, the things you are, the things you never want to lose.

Saturday, November 13, 2010

Maia


Photo by Paige Cody on Unsplash

- Maia, a răspuns.
- Ce nume frumos ai!
Recunosc că am fost puţin surprinsă să aflu că era fetiţă din cauză că era tunsă foarte scurt şi arăta mai degrabă ca un băiat.
- Şi câţi ani ai?
- Patru ani.
- Ooh, eşti mare, i-am spus. Eşti singură aici?
- Nu, a răspuns ea simplu.
Ea continuă să se joace cu frunze.
- Îţi place să te joci cu frunze?
- Da! mi-a răspuns aruncându-le încă o dată în sus.
M-am aşezat şi eu pe trotuar şi am continuat să o privesc cum se juca. Era fericită. Oricine putea vedea asta.
La un moment dat s-a oprit şi s-a uitat lung la mine.
- De ce stai cu mine? m-a întrebat.
- De ce nu? i-am răspuns. Ai vrea să plec? am întrebat-o.
A început să râdă şi mai tare şi, drept răspuns, a luat o grămadă mare de frunze pe care a aruncat-o peste mine. Am început să râd şi eu. Fetiţa a început să râdă şi mai tare când a văzut că mi-au rămas frunze în păr.
- Uite ai frunze în păr! Şi pe geantă! spuse ea printre hohotele de râs.
Am zâmbit. Aşa era, îmi rămăseseră frunze în păr, dar nu mă deranjau, le-am lăsat acolo, poate le era frig.
Când ea şi Gabi au început să se bată cu frunze, m-am ridicat de pe trotuar. Am fost uimită să văd cât de fericită era fetiţa asta. Da, ştiu că toţi copiii se bucură pentru lucruri mărunte şi se distrează din te miri ce, dar cu ea era diferit. Era atâta entuziasm în vocea ei...
- Mai ai fraţi sau surori?
- O surioară.
- Câţi ani are?
- Cinci luni.
- O iubeşti? am întrebat-o, curioasă fiind de răspuns.
- Da. Mult mult.
Am zâmbit din nou.
- Cum o cheamă?
- Ali.
- Ali de la Alina?
- Ali, a răspuns ea privind frunzele cum cădeau.
- Şi cu cine spuneai că eşti aici? am întrebat-o. Trebuia să plecăm şi în jurul nostru nu era nimeni. Mi-era teamă să o las aşa singură pe stradă.
- Cu bunica mea.
- Şi unde e bunica ta?
- Uite-acolo jos! spuse ea arătând cu degetul în josul străzii.
Am aruncat o privire şi am văzut o cerşetoare bătrână îmbrăcată în haine ponosite. Am zâmbit amar.
Până să plec i-am spus:
- Ai grijă de tine.
- Am grijă! mi-a răspuns râzând.
Şi am plecat. Am lăsat-o acolo să se joace cu frunzele aduse de vânt, după cum a spus ea, cine ştie pentru încă cât timp.

A fost ceva legat de fetiţa asta care m-a atins foarte tare. Nu mă întrebaţi ce pentru că nu ştiu sigur... Poate râsul, pofta de viaţă sau entuziasmul. Sau poate faptul că am văzut-o iubind acele frunze prăfuite şi murdare aşa cum puţini oameni o fac. 

Dacă pentru oamenii de rând, frunzele acelea au fost simple gunoaie, pentru Maia au fost cei mai frumoşi fluturi din lume. Şi sunt sigură că şi frunzele au iubit-o din tot sufletul lor.

Thursday, November 11, 2010

28


Photo by Nguyen Minh on Unsplash

Have you ever been hurt and the place tries to heal a bit, and you just pull the scar off of it over and over again?

Uşi închise


Photo by Matt Brown on Unsplash

Joi. O nouă zi. De fapt e veche. E joi deja de două săptămâni încoace. Se tot repetă şi se repetă şi se repetă la nesfârşit.

Fereastra: De ce oftezi?
Perna: De parcă nu ai ştii. A mai trecut o zi şi lucrurile au rămas la fel. Pentru voi e altfel, nu sunteţi atât de aproape cum sunt eu de ea. Văd tristeţea ei în fiecare cută a feţei şi nu pot face nimic. Decât să stau şi să o ascult cum vorbeşte cu sufletul ei. Şi îi cere iertare pentru tot ceea ce îi face. Ştie că greşeşte, dar nu se poate opri.
Uşa: Şi ce îi răspunde sufletul?
Perna: Nimic…doar oftează stins şi îi spune că are nevoie de mai multa apă ca să îşi cureţe rănile. Şi atunci ea începe iar să plângă. Şi nu pot face decât să îi ascult lacrimile lovindu-mă fiecare în mod diferit: unele timid, altele zgomotos, unele indiferent, altele obosite. Dar nu astea sunt lacrimile pentru sufletul ei, ci cele tăcute. Pe care nu le aude şi nu le vede nimeni. Decât ea şi el.
Caloriferul: Nu ţi-a spus nimic? Nu ţi-a spus de ce e aşa nefericită?
Perna: Oh, ba da… Îmi spune în fiecare seară. Plânge pentru toate frunzele care nu vor să mai trăiască încă un anotimp. Spune că ar vrea şi ea să fie ca ele. Să trăiască când vrea, cât vrea. Şi după… pauză. Iar apoi să o ia de la capăt. Plânge pentru fluturii care nu au decât o singură zi la dispoziţie pentru a fi fericiţi. Când ea… ea are ani şi nu se bucură de ei, pe când fluturii întotdeauna s-au mulţumit cu ce au avut. Plânge pentru apa care îşi găseşte în sfârşit locul în gropile asfaltului pentru ca mai apoi să fie lovită brutal de roţile maşinilor. Împrăştiată. Şi deşi ajunge înapoi în gropi, ea nu mai este întreagă. A pierdut stropi, părţi din ea, pe trotuar. E incompletă.
Uşa: Şi nefericirea ei?
Perna: Despre asta nu vorbeşte niciodată.
Fereastra: Eu o înţeleg. Înainte, când încă mă ţinea deschisă şi nu mă acoperea cu draperii, puteam vedea şi eu pe stradă. Stăteam ore în şir şi priveam. Nu aparţineam lumii dinăuntru, ci celei de afară. Stăteam şi priveam. Atât. Oameni care vin, oameni care pleacă. Unii se întorc, majoritatea însă nu. Şi îi vedeam mergând pe stradă şi mă întrebam “Oare vin? Oare pleacă? Oare fug de ceva? Oare se întorc la cineva?”. Întotdeauna mi-a plăcut să cred că toţi se întorc. Şi asta îi place şi ei să creadă. Că mai devreme sau mai târziu, oamenii se întorc. Nu contează dacă este peste o săptămână, cinci luni sau trei ani. Important e că se întorc. Şi dacă atunci când au plecat ţi-au aruncat vorbe reci, ţi-au zâmbit, au plâns sau poate nu ţi-au spus nici măcar un cuvânt, acum nu mai contează. Pentru că toţi se întorc cu acelaşi sentiment: dor. Şi tot ce a fost atunci nu mai are importanţă.
Caloriferul: Ce vrei să spui?
Fereastra: Că aşteaptă pe cineva. O perioadă a aşteptat pe cineva anume, un el, bănuiesc, dar acum aşteaptă pe oricine. Oricine care să devină cineva pentru ea. Poate aşteaptă soarele, o prietenă, octombrie sau fericirea. Poate aşteaptă ca vechea ea să revină.
Uşa: Dar asta e imposibil. Nu o să poată să se întoarcă nimeni vreodată ţinând cont că mă ţine încuiată tot timpul. În felul ăsta blochează tot ce ar putea veni din exterior.
Fereastra: Se protejează, atâta tot.
Uşa: Îşi face singură rău. Trebuie să mă ţină deschisă, altfel nu va veni nimeni. Şi chiar dacă va veni, în faţa uşilor închise nu sunt mulţi cei care pot aştepta la nesfârşit. Ar putea măcar să mă ţină descuiată şi, atunci, dacă acel cineva va vrea să se întoarcă cu adevărat, nu ar renunţa când ar vedea că sunt închisă. Ar spera că nu sunt încuiată şi ar încerca să intre.
Caloriferul: Şi chiar dacă ar reuşi să intre, crezi că ar sta mult aici? Uită-te la locul ăsta. E haos. E frig, e întuneric, e mizerie. Nici nu mai ştiu când a fost ultima dată când am încălzit locul ăsta.
Masa: Era Joi. Dar nu una ca asta. Era o Joi plină de soare şi căldură. Era o Joi în care a avut parte de cel mai perfect lucru de până acum.
Tăcere.
Masa: Sunteţi uimiţi că vă vorbesc, nu? Probabil aţi crezut că sunt mută, ţinând cont că nu am mai vorbit de atât de multă vreme. Nu-mi place să vorbesc. Îmi place să ascult şi să privesc. Şi v-am urmărit îndeajuns de multă vreme încât să-mi dau seama că vreţi ca ea să fie fericită. Probabil credeţi că se complace singură în nefericire pentru că nu face nimic ca să schimbe asta. V-aţi gândit că probabil are nevoie de cel mai mic ajutor pentru a o lua de la capăt? De ce nu faceţi ceva pentru ea? Curăţaţi locul ăsta. Aruncaţi draperiile astea grele şi murdare, ascund prea multa durere în ele. Fereastră, deschide-te şi lasă lumina să intre. Aranjaţi patul. Pernă, usucă toate lacrimile pe care le găzduieşti în ţesătura ta. Trebuie să facem loc zâmbetelor. Încălziţi locul ăsta. Caloriferule, ştii să încălzeşti şi de unul singur. Nu aştepta să vina ea şi să îţi ceară asta pentru că nu se va întâmpla vreodată. Şi acum, cel mai important lucru, Uşă, tu să rămâi mereu închisă. Dar descuiată. Şi dacă acel cineva pe care ea îl tot aşteaptă va decide să se întoarcă, dacă vrea cu tot sufletul să fie aici, va încerca să te deschidă.
Tăcere.
Masa: Acum nu ne rămâne decât să aşteptăm ca ea să vină acasă.

Şi în ziua aceea, când ea a ajuns acasă, uşa era descuiată. A rămas uimită să vadă cât de caldă şi luminoasă era încăperea. Parcă se afla în altă locuinţă. S-a aşezat pe pat cu capul pe pernă şi a zâmbit. Şi-a dat seama că aşa e să fie: frunzele să moară toamna, fluturii de afară să trăiască o zi pe când cei din interiorul ei să trăiască pentru totdeauna, apa să fie incompletă odată ce e lovită, dar găsindu-şi o nouă casă în altă parte. Cât despre ea… nu ştia încă. A adormit.
Când s-a trezit a văzut-o pe vechea Ea stând pe marginea patului. Era ştearsă şi palidă. Dar era Ea. I-a zambit şi i-a spus “M-am întors. Îmi pare rău că am plecat aşa… Uşa era descuiată şi mi-am permis să intru. Mi-a fost dor de tine…”. S-au îmbrăţişat şi în acel moment au intrat pe uşă şi soarele, şi octombrie, şi fericirea. Tot ce a mai rămas era să se întoarcă el.
Uşa a rămas descuiată în cazul în care el voia să se întoarcă, dar ea a încetat să îşi dedice zilele aşteptării. O văd totuşi în fiecare zi privind către uşă şi citesc pe buzele ei cuvintele “întoarce-te”. Dar acum nu mai adoarme plângând. Se încălzeşte singură. Nu mai străluceşte în lacrimi, ci în zâmbete.
Mă scuzaţi, am uitat să mă prezint. Eu sunt Calendarul. Şi deşi astăzi o să pierd o parte din mine sunt fericit. Sunt fericit pentru ea. Pentru că astăzi a fost ultima zi de Joi din viaţa ei.
A venit rândul lui Vineri.

Ea stă pe pat cu micul calendar în braţe. Începe să rupă toate zilele de joi din el, în afara acelei zile perfecte. Când termină îl aşează înapoi pe perete. Calendarul arată acum aşa:

Luni Vineri
Marţi Vineri
Miercuri Vineri
Vineri
Sâmbătă Vineri
Duminică Vineri

Monday, November 8, 2010

Poveşti din coşul de gunoi


Photo by Daiga Ellaby on Unsplash

Nu cred că te-ai gândit vreodată, până acum, la cât de multe poveşti poţi găsi într-un coş de gunoi. Am dreptate, nu? Ei bine, nu vei găsi în niciun alt loc atât de multe. Am ajuns aici abia ieri. Sinceră să fiu, la început nu mi-a plăcut deloc locul ăsta. Până când am privit puţin în jur şi mi-am dat seama că sunt înconjurată de obiecte care au aceeaşi poveste ca şi mine: nu au mai fost vrute. Am făcut cunoştinţă cu jucăria nemaidorită de copil. Era un căluţ simplu lăcuit din lemn. Copilul a crescut, nu a mai avut nevoie de el. Am făcut cunoştinţă cu buchetul de flori pentru ea. Ea cea care nu a apărut la întâlnire. Ea cea pentru care buchetul de lalele roşii a fost cumpărat de la început. Am făcut cunoştinţă cu jurnalul unei adolescente. A vrut să se rupă de tot ceea ce înseamna trecut, aşa că a scăpat de el. Am făcut cunoştinţă cu coji de banane acuzate că prezenţa lor pe străzile oraşului este inestetică. De ce? Au culoarea galben aşa că pentru asfalt ar putea fi mici sori. Gumele de mestecat lipite de ciment ar putea fi stelele. Şi ar putea fi şi noapte şi zi, după cum şi-ar dori asfaltul. La un moment dat m-au întrebat: “Dar tu? Tu cine eşti? Care e povestea ta?”. Ce le-am spus? Ei bine, adevărul. Le-am spus “eu sunt o frunză pe care vântul nu a mai vrut-o”. După aceea nu m-au mai întrebat nimic. Ce m-ar mai fi putut întreba?

Încercăm să ne încurajăm unii pe alţii că poate în seara asta cineva va veni şi va avea nevoie de noi. Cineva care să nu ne mai arunce vreodată. Cineva care să ne iubească pentru ceea ce suntem pentru totdeauna. Un copil care să nu crească vreodată, o ea care să apară de fiecare dată, o fată legată mereu de trecut, un asfalt întotdeauna şi mai încăpător, un vânt mai cald. Şi închidem ochii şi încercăm să dormim pentru că noaptea s-a lăsat şi nimeni nu mai are nimic de spus până dimineaţă. Şi nimeni nu vorbeşte dar toţi gândim acelaşi lucru. Jucăria îşi vrea copilul, care a aruncat-o, înapoi, florile visează la cea care nu le-a vrut încă de dinainte să le cunoască, jurnalul îşi doreşte să scrie din nou prezentul pentru ca mâine să fie trecutul al aceleaşi fete, cojile de banane nu vor să lumineze un asfalt mai întins, ci cel cu gropi şi gume de mestecat. Iar eu vreau ca acelaşi vânt să mă iubească, să mă sărute, să mă îmbrăţişeze, să mă frângă, să mă încălzească. Vreau ca acelaşi vânt să mă vrea.

Pentru că pentru noi nu va exista alt “cineva” decât cel căruia i-am aparţinut prima dată.

Sunday, November 7, 2010

A plouat


Photo by Ohmky on Unsplash

Azi noapte a plouat cu speranţă pe străzi.
Unele bucăţi au ajuns pe asfalt,
Altele în canale,
Altele în flori,
Altele în noroi.

Şi copiii s-au strâns să le culeagă
Să-şi facă coliere de vise.
Şi adulţii s-au adunat să le culeagă
Sperând că le vor putea vinde
Pentru orice... material.
Iar bătrânii au venit să le culeagă,
Cu degetele lor aspre şi zbârcite,
Pentru a le putea dărui adulţilor
Când vor regreta că le-au risipit.

Şi toţi se bucură de speranţă
Într-un mod diferit.
Copiii speră la soare,
Adulţii speră la bani,
Bătrânii speră la linişte.

Iar eu azi am dormit prea mult
Şi când am ieşit pe străzi,
Era prea târziu
Pentru orice ciob de speranţă.
Deja erau toate
Îngropate
În buzunare,
Ghiozdane
Sau genţi.

Copiii nu vor vrea să-mi ofere vreunul,
Adulţii îmi vor cere ceva la schimb,
Bătrânii vor crede că mint.

Şi atunci... eu cum pot să sper că te vei întoarce?

Ne minţim


Photo by Kelly Sikkema on Unsplash

O bancă. Din când în când mă aşez pe ea, acolo unde mă aşteaptă amintirile. Mă întreabă "Dar el? El cum mai e?". Ce aş putea să le spun? Că nu ştiu? Că nu ştiu nimic de tine? Ce aş putea să le spun? În niciun caz adevărul. Aşa că le mint. Le spun că eşti bine. Că zâmbeşti, că eşti fericit. Şi cine ştie... poate aşa şi e, nu? Apoi le spun că le transmiţi salutări şi că le promiţi că le vei vizita mai des. Şi ele surâd trist. Nu pot să mă creadă. Nici măcar eu nu mă cred.

Şi apoi ele mă întreabă "Dar tu? Tu cum mai eşti?". Ce aş putea să le spun? Că nici eu nu ştiu? Că dacă nu ar fi să simt cum fluturii flămânzi de tine se zbat în mine aş crede că sunt complet goală? Nu le pot spune adevărul. Aşa că le mint. Şi le spun că sunt bine. Că zâmbesc, că sunt fericită. Şi cine ştie... dacă ele cred măcar o fărâmă din ce spun.

Şi apoi le întreb "Dar voi? Voi cum mai sunteţi?". Ce ar putea să îmi spună? Că nici ele nu ştiu? Nu vor să-mi spună adevărul pentru că încă nu sunt pregătite să îl accepte. Aşa că, şi ele, ca şi mine, mint. Încearcă să ascundă undeva, cât mai adânc, poate în spatele coastelor, ghemotocul de durere. Pe care ceilalţi nu îl văd, dar eu şi ele o să îl simţim întotdeauna. Pentru că face parte din mine şi din ele. Din noi. Şi eu... eu mă prefac că le cred. Le zâmbesc, deşi ştiu că o să moară, o să moară de singurătate. Ele trebuie să crească una din alta în fiecare zi. Să renască. Dar pentru asta e nevoie de doi. Şi tu nu mai vrei amintiri. Cel puţin nu cu mine.

Şi eu ştiu asta. Şi ele ştiu asta. Ne minţim spunându-ne "o să fie bine". O să încerc să le ţin în viaţă cât de mult o să pot. Şi dacă totuşi vreodată vor fi pe moarte, le voi pune la presat, între coastele mele, lângă ghemotocul de durere. Şi o să rămână acolo pentru totdeauna. Deşi aparent mai şterse, şi mai strălucitoare. Deşi aparent mai uitate, şi mai vii. Deşi aparent mai puţine, şi mai multe. Deşi aparent obişnuite cu lipsa ta, vrându-te şi mai mult.

Dar acum nu mai pot vorbi. Amintirilor li s-a făcut frig. Unele ascund în palmele mele reci de la atingerea fulgilor sculptaţi în hârtie. Altele se ascund în părul meu care încă arde de la lumina soarelui din ziua aia. Unele se ascund în urechile mele care ţin minte fiecare şoaptă spusă de tine. Altele se ascund în ochii mei care au păstrat reflexia ta. Şi de frig, uneori curg. Şi ajung să se ascundă printre buzele mele. Se ghemuiesc şi încearcă să te guste ca şi cum ar fi prima dată.

Îmi pare rău. Nu mai pot vorbi. Amintirile mă roagă să le încălzesc.