Noi nu am apucat...

Photo by Josh Hild on Unsplash

Ea, El, Ei.

începe să fie târziu...

şi nici nu am apucat

să tac ce vreau să rostesc

şi să vorbesc ce nu vreau să spun,

să nu îţi mai cer răspunsuri

şi să ţi le dau fără să mi le ceri,

fără să te întreb,

fără să mă întrebi,

să ajungi să mă cunoşti mai bine,

să te las să mă cunoşti mai bine,

să cunosc adâncimea ochilor tăi albaştri

şi să mă obişnuiesc cu unghiile tale roşii

cu pielea ta caldă,

mâinile tale reci,

vocea ta,

părul tău,

sufletul tău

şi sufletul tău,

să te învăţ să iubeşti lumina,

să îţi arăt că şi în intuneric poţi vedea

natura şi liniştea,

zgomotul şi oamenii,

pe care îi iubeşti,

să nu mai arunci cu cuvinte,

să nu mai crezi că toate distrug

şi să le accepţi pe toate

pentru că mi-ai zis că

toate sunt frumoase în felul lor,

să facem multe greşeli,

pe care să le îndreptăm

fără să ne cerem iertare

prin cuvinte,

ci doar din priviri

mute, surde, oarbe,

goale,

şi să te învăţ să te iubeşti

prin tine,

prin noi,

să ne definim

prin gesturi,

nu prin cuvinte,

şi să îţi fur mai multe zâmbete,

să avem parte de un al doilea sărut,

de un ultim sărut,

de o ultimă îmbrăţişare,

de un prim adio,

să mai trăim încă o toamnă,

măcar o iarnă,

o vară,

sau primăvară,

ca să îţi cânt în zilele de 4, 6 şi 10,

ca să îţi recit mai multe poezii,

ca să îţi citesc mai multe poveşti

înainte să adorm,

ca să îţi dăruiesc mai mulţi fulgi de zăpadă verzi,

ca să îţi citesc fluturii din ochi şi de pe pereţii

camerei noastre

scrişi de tine,

ca să numim cât mai multe locuri "ale noastre"

nu doar o bancă

din parcul de lângă casa mea,

unde am împărtăşit atâtea vise,

în culori calde,

atâtea gânduri,

ce nu pot fi exprimate în cuvinte,

atâtea speranţe,

nemuritoare,

atâtea amintiri

ale noastre: eu

tu

şi luna.

începe să fie târziu

şi tu nici nu ai apucat

să îmi iau rămas bun.