Sunday, November 7, 2010

Ne minţim

O bancă. Din când în când mă aşez pe ea, acolo unde mă aşteaptă amintirile. Mă întreabă "Dar el? El cum mai e?". Ce aş putea să le spun? Că nu ştiu? Că nu ştiu nimic de tine? Ce aş putea să le spun? În niciun caz adevărul. Aşa că le mint. Le spun că eşti bine. Că zâmbeşti, că eşti fericit. Şi cine ştie... poate aşa şi e, nu? Apoi le spun că le transmiţi salutări şi că le promiţi că le vei vizita mai des. Şi ele surâd trist. Nu pot să mă creadă. Nici măcar eu nu mă cred.

Şi apoi ele mă întreabă "Dar tu? Tu cum mai eşti?". Ce aş putea să le spun? Că nici eu nu ştiu? Că dacă nu ar fi să simt cum fluturii flămânzi de tine se zbat în mine aş crede că sunt complet goală? Nu le pot spune adevărul. Aşa că le mint. Şi le spun că sunt bine. Că zâmbesc, că sunt fericită. Şi cine ştie... dacă ele cred măcar o fărâmă din ce spun.

Şi apoi le întreb "Dar voi? Voi cum mai sunteţi?". Ce ar putea să îmi spună? Că nici ele nu ştiu? Nu vor să-mi spună adevărul pentru că încă nu sunt pregătite să îl accepte. Aşa că, şi ele, ca şi mine, mint. Încearcă să ascundă undeva, cât mai adânc, poate în spatele coastelor, ghemotocul de durere. Pe care ceilalţi nu îl văd dar eu şi ele o să îl simţim întotdeauna. Pentru că face parte din mine şi din ele. Din noi. Şi eu... eu mă prefac că le cred. Le zâmbesc deşi ştiu că o să moară, o să moară de singurătate. Ele trebuie să crească una din alta în fiecare zi. Să renască. Dar pentru asta e nevoie de doi. Şi tu nu mai vrei amintiri. Cel puţin nu cu mine.

Şi eu ştiu asta. Şi ele ştiu asta. Ne minţim spunându-ne "o să fie bine". O să încerc să le ţin în viaţă cât de mult o să pot. Şi dacă totuşi vreodată vor fi pe moarte, le voi pune la presat, între coastele mele, lângă ghemotocul de durere. Şi o să rămână acolo pentru totdeauna. Deşi aparent mai şterse, şi mai strălucitoare. Deşi aparent mai uitate, şi mai vii. Deşi aparent mai puţine, şi mai multe. Deşi aparent obişnuite cu lipsa ta, vrându-te şi mai mult.

Dar acum nu mai pot vorbi. Amintirilor li s-a făcut frig. Unele ascund în palmele mele reci de la atingerea fulgilor sculptaţi în hârtie. Altele se ascund în părul meu care încă arde de la lumina soarelului din ziua aia. Unele se ascund în urechile mele care ţin minte fiecare şoaptă spusă de tine. Altele se ascund în ochii mei care au păstrat reflexia ta. Şi de frig, uneori curg. Şi ajung să se ascundă printre buzele mele. Se ghemuiesc şi încearcă să te guste ca şi cum ar fi prima dată.

Îmi pare rău. Nu mai pot vorbi. Amintirile mă roagă să le încălzesc.

No comments:

Post a Comment

Vorbește-mi.