Thursday, November 11, 2010

Uşi închise

Joi. O nouă zi. De fapt e veche. E joi deja de două săptămâni încoace. Se tot repetă şi se repetă şi se repetă la nesfârşit.

Fereastra: De ce oftezi?
Perna: De parcă nu ai ştii. A mai trecut o zi şi lucrurile au rămas la fel. Pentru voi e altfel, nu sunteţi atât de aproape cum sunt eu de ea. Văd tristeţea ei în fiecare cută a feţei şi nu pot face nimic. Decât să stau şi să o ascult cum vorbeşte cu sufletul ei. Şi îi cere iertare pentru tot ceea ce îi face. Ştie că greşeşte dar nu se poate opri.
Uşa: Şi ce îi răspunde sufletul?
Perna: Nimic…doar oftează stins şi îi spune că are nevoie de mai multa apă ca să îşi cureţe rănile. Şi atunci ea începe iar să plângă. Şi nu pot face decât să îi ascult lacrimile lovindu-mă fiecare în mod diferit: unele timid, altele zgomotos, unele indiferent, altele obosite. Dar nu ăstea sunt lacrimile pentru sufletul ei ci cele tăcute. Pe care nu le aude şi nu le vede nimeni. Decât ea şi el.
Caloriferul: Nu ţi-a spus nimic? Nu ţi-a spus de ce e aşa nefericită?
Perna: Oh ba da… Îmi spune în fiecare seară. Plânge pentru toate frunzele care nu vor să mai trăiască încă un anotimp. Spune că ar vrea şi ea să fie ca ele. Să trăiască când vrea cât vrea. Şi după… pauză. Iar apoi să o ia de la capăt. Plânge pentru fluturii care nu au decât o singură zi la dispoziţie pentru a fi fericiţi. Când ea… ea are ani şi nu se bucură de ei pe când fluturii întotdeauna s-au mulţumit cu ce au avut. Plânge pentru apa care îşi găseşte în sfârşit locul în gropile asfaltului pentru ca mai apoi să fie lovită brutal de roţile maşinilor. Împrăştiată. Şi deşi ajunge înapoi în gropi, ea nu mai este întreagă. A pierdut stropi, părţi din ea, pe trotuar. E incompletă.
Uşa: Şi nefericirea ei?
Perna: Despre asta nu vorbeşte niciodată.
Fereastra: Eu o înţeleg. Înainte când încă mă ţinea deschisă şi nu mă acoperea cu draperii puteam vedea şi eu pe stradă. Stăteam ore în şir şi priveam. Nu aparţineam lumii de înăuntru ci celei de afară. Stăteam şi priveam. Atât. Oameni care vin, oameni care pleacă. Unii se întorc, majoritatea însă nu. Şi îi vedeam mergând pe stradă şi mă întrebam “Oare vin? Oare pleacă? Oare fug de ceva? Oare se întorc la cineva?”. Întotdeauna mi-a plăcut să cred că toţi se întorc. Şi asta îi place şi ei să creadă. Ca mai devreme sau mai târziu oamenii se întorc. Nu contează dacă este peste o săptămână, cinci luni sau trei ani. Important e că se întorc. Şi dacă atunci când au plecat ţi-au aruncat vorbe reci, ţi-au zâmbit, au plâns sau poate nu ţi-au spus nici măcar un cuvânt, acum nu mai contează. Pentru că toţi se întorc cu acelaşi sentiment: dor. Şi tot ce a fost atunci nu mai are importanţă.
Caloriferul: Ce vrei să spui?
Fereastra: Că aşteaptă pe cineva. O perioadă a aşteptat pe cineva anume, un el bănuiesc dar acum aşteaptă pe oricine. Oricine care să devină cineva pentru ea. Poate aşteaptă soarele, o prietenă, octombrie sau fericirea. Poate aşteaptă ca vechea ea să revină.
Uşa: Dar asta e imposibil. Nu o să poate să se întoarcă nimeni vreodată ţinând cont că mă ţine încuiată tot timpul. În felul ăsta blochează tot ce ar putea veni din exterior.
Fereastra: Se protejează, atâta tot.
Uşa: Îşi face singură rău. Trebuie să mă ţină deschisă altfel nu va veni nimeni. Şi chiar dacă va veni, în faţa uşilor închise nu sunt mulţi cei care pot aştepta la nesfârşit. Ar putea măcar să mă ţină descuiată şi atunci daca acel cineva va vrea să se întoarcă cu adevărat nu ar renunţa când ar vedea că sunt închisă. Ar spera că nu sunt încuiată şi ar încerca să intre.
Caloriferul: Şi chiar dacă ar reuşi sa intre crezi că ar sta mult aici? Uită-te la locul ăsta. E haos. E frig, e întuneric, e mizerie. Nici nu mai ştiu când a fost ultima dată când am încălzit locul ăsta.
Masa: Era Joi. Dar nu una ca asta. Era o Joi plină de soare şi căldură. Era o Joi în care a avut parte de cel mai perfect lucru de până acum.
Tăcere.
Masa: Sunteţi uimiţi că vă vorbesc, nu? Probabil aţi crezut că sunt mută, ţinând cont că nu am mai vorbit de atât de multă vreme. Nu-mi place să vorbesc. Îmi place să ascult şi să privesc. Şi v-am urmărit îndeajuns de multă vreme încât să-mi dau seama că vreţi ca ea să fie fericită. Probabil credeţi că se complace singură în nefericire pentru că nu face nimic ca să schimbe asta. V-aţi gândit că probabil are nevoie de cel mai mic ajutor pentru a o lua de la capăt? De ce nu faceţi ceva pentru ea? Curăţaţi locul ăsta. Aruncaţi draperiile ăstea grele şi murdare, ascund prea multa durere în ele. Fereastră deschide-te şi lasă lumina să intre. Aranjaţi patul. Pernă, usucă toate lacrimile pe care le găzduieşti în ţesătura ta. Trebuie să facem loc zâmbetelor. Încălziţi locul ăsta. Caloriferule ştii să încălzeşti şi de unul singur. Nu aştepta să vina ea şi să îţi ceară asta pentru că nu se va întâmpla vreodată. Şi acum cel mai important lucru, Uşă tu să rămâi mereu închisă. Dar descuiată. Şi dacă acel cineva pe care ea îl tot aşteaptă va decide să se întoarcă, dacă vrea cu tot sufletul să fie aici, va încerca să te deschidă.
Tăcere.
Masa: Acum nu ne rămâne decât să aşteptăm ca ea să vină acasă.

Şi în ziua aceea când ea a ajuns acasă uşa era descuiată. A rămas uimită să vadă cât de caldă şi luminoasă era încăperea. Parcă se afla în altă locuinţă. S-a aşezat pe pat cu capul pe pernă şi a zâmbit. Şi-a dat seama că aşa e să fie: frunzele să moară toamna, fluturii de afară să trăiască o zi pe când cei din interiorul ei să trăiască pentru totdeauna, apa să fie incompletă odată ce e lovită dar găsindu-şi o nouă casă în altă parte. Cât despre ea… nu ştia încă. A adormit.
Când s-a trezit a văzut-o pe vechea Ea stând pe marginea patului. Era ştearsă şi palidă. Dar era Ea. I-a zambit şi i-a spus “M-am întors. Îmi pare rău că am plecat aşa… Uşa era descuiată şi mi-am permis să intru. Mi-a fost dor de tine…”. S-au îmbrăţişat şi în acel moment au intrat pe uşă şi soarele, şi octombrie, şi fericirea. Tot ce a mai rămas era să se întoarcă el.
Uşa a rămas descuiată în cazul în care el voia să se întoarcă, dar ea a încetat să îşi dedice zilele aşteptării. O văd totuşi în fiecare zi privind către uşă şi citesc pe buzele ei cuvintele “întoarce-te”. Dar acum nu mai adoarme plângând. Se încălzeşte singură. Nu mai străluceşte în lacrimi ci în zâmbete.
Mă scuzaţi, am uitat să mă prezint. Eu sunt Calendarul. Şi deşi astăzi o să pierd o parte din mine sunt fericit. Sunt fericit pentru ea. Pentru că astăzi a fost ultima zi de Joi din viaţa ei.
A venit rândul lui Vineri.

Ea stă pe pat cu micul calendar în braţe. Începe să rupă toate zilele de joi din el, în afara acelei zile perfecte. Când termină îl aşează înapoi pe perete. Calendarul arată acum aşa:

Luni Vineri
Marţi Vineri
Miercuri Vineri
Vineri
Sâmbătă Vineri
Duminică Vineri

2 comments:

Vorbește-mi.