A trecut unul dintre cei mai lungi ani din viața mea

Photo by Ali Kazal on Unsplash

Privesc la felul în care arăta viața mea în Decembrie 2020 și nu-mi vine să cred că a trecut doar un an de atunci. Un an nebun în care am trăit și am crescut mult. Atât de mult încât mă mir că podeaua din camera mea nu este plină de toată pielea pe care am schimbat-o în timpul ăsta. Am dat jos strat după strat după strat. Și cu cât dau mai mult jos, cu atât ajung mai aproape de mine însămi. Îmi afund mâinile în piept până la coate și încă găsesc comori ascunse în mine. Sunt o matrioșkă fără de sfârșit. Închid ochii și văd toate variantele mele de până acum, toți oamenii care am fost și cărora le mulțumesc, căci pe picioarele lor am reușit să ajung până aici. 

A fost o călătorie lungă, dificilă, dar și minunată! Știu că mă vor mai aștepta multe încercări, dar cumva mă simt pregătită. Îmi țin trecutul de mână și îl accept așa cum a fost. Bineînțeles că unele lucruri încă mă mai dor, dar sunt împăcată cu faptul că e posibil ca anumite răni să supureze, din când în când, pentru tot restul vieții mele. Așa cum sunt împăcată și cu gândul că viitorul meu va veni la pachet cu multe lucruri minunate, dar și cu tristețe. Nu există niciun prag al tristeții peste care, dacă trecem, suntem feriți de durere pentru tot restul vieții noastre. Așa cum nu există niciun truc și nicio scurtătură: nu putem decât să consumăm totul așa cum vine și să mergem mai departe.

Simt că perioada asta reprezintă un moment cheie din viața mea, că va fi un soi de reper la care mă voi întoarce adesea cu gândul după ce voi ajunge pe partea cealaltă a podului. Nu îmi mai doresc să fiu mică sau să iau viața de la capăt. Nu-mi mai doresc nici să-mi dau viața pe repede-înainte ca să trișez în fața durerii, iar asta este pentru că nu-mi mai dau voie să uit cât de rezilientă sunt.

Îmi place să trăiesc din mine însămi. Îmi place cum se vede viața din spatele ochilor mei. Și știu că atât timp cât mă am pe mine, voi avea mereu pe cineva care să mă îmbrățișeze. 

Mă gândesc la tine mai des în zilele cu cer senin

Photo by Jinen Shah on Unsplash

Încă încerc să înțeleg

cum e posibil să fiu aici

fără să fiu de fapt aici

sau

cum e posibil să te zăresc 

încă

în fiecare avion 

care zdrelește cerul

tot mai

și 

tot mai

departe

tălpile mele au prins rădăcini,

nu te mai pot urma

decât cu ochii

și nu-mi rămâne decât

să mă întreb

când voi putea privi cerul

din nou

fără ca pumnul să-mi strângă

inima

ca pe un obiect prețios

care nu mi-a aparținut

cu totul 

niciodată.

Melodia asta m-a găsit săptămâna trecută.

Pardesiu de toamnă

Photo by santosh verma on Unsplash

Trec acul prin cuvintele

poemelor mele

și-mi cos rănile

până când

din toată pielea mea 

scapără 

frânghii mânjite de soare.

Închide ochii atunci când te uiți la mine

Photo by Annie Spratt on Unsplash

Te-ai îngrozi dacă ai vedea

cât de singură

și goală

sunt pe sub toate 

straturile astea de piele –

urlu,

iar ecoul nu se întoarce la mine

nici măcar în șoaptă,

 

merg mai departe

cu spatele întors către mine

ca și cum aș lăsa în urmă

un camarad care nu mai are nicio șansă,

grăbesc pasul,

de parcă aș trece pe lângă

un cerșetor dormind pe o bancă

de care mi-e milă,

dar pe care știu că nu am cum

să îl ajut,

nu există mărunțiș pe lumea asta

cu care să-mi cumpăr

pâinea pe care să o înfulec

înainte ca golul ăsta

să mă înghită de tot.

Întoarcerea fiului risipitor

Photo by Mohamed Nohassi on Unsplash

Îmi strig numele 

și-mi lipesc de îndată urechea de piept,

dar nu aud decât oasele mele 

tăcând la unison

eu nu mai sunt aici de multă vreme

au trecut ani de când

sufletul meu se încolăcește 

mereu în jurul altcuiva

ca un șarpe 

care îmbrățișează strâns 

un stâlp

sub soarele lui august,

iar eu încerc

să-l ademenesc înapoi

întinzându-i o coastă

spânzurată deasupra

unei prăpăstii în flăcări.

You kept me like a secret

But I kept you like an oath.

Haiku #11

Photo by Beth Jnr on Unsplash

I opened wide my

rib cage, so the birds can sing

of their wanderlust.

Up on melancholy hill

Photo by Cristina Gottardi on Unsplash

Uneori mi-aș dori să pot să ies afară din mine însămi ca să mă pot alina. E greu să fac asta dinăuntru. Dar încerc. Duc fiecare zi la capăt. Sunt pe cât de prezentă pot să fiu. Țin strâns de cârmă și habar nu am încotro mă îndrept, deși din afară poate părea că înaintez cu multă determinare. Am zile minunate. Am zile oribile. Încerc să-mi dau voie să simt totul așa cum vine, să nu fug, să țin durerea în brațe atât cât este nevoie pentru ca apoi să aibă curajul să plece din brațele mele. Sau cât este nevoie pentru ca eu să am curajul să plec din brațele ei. Îmi este greu. Succesiunea zilelor mele nu este coerentă. Succesiunea sentimentelor mele nu este coerentă. Aștept viitorul cu nerăbdare, mi-am recăpătat ambiția, fac lucruri doar pentru mine, visez cu ochii deschiși la felul în care știu că viața mea va putea arăta. Dar în același timp, uneori, mă simt atât, atât de tristă. Știu că nu pot să trișez, nu există nicio scurtătură pe care aș putea să o iau, așa că mănânc cu lingurița din porția asta de tristețe până se termină. Și iar sunt bine. Și iar sunt tristă. Și iar sunt bine. Și iar sunt tristă. Și tot așa și tot așa, până o să reușesc să termin de înfulecat toate zilele pe care doar mi le-am imaginat. Până o să reușesc să termin de înfulecat golul ăsta care, oricât ar încerca, nu mă va putea înghite vreodată. Știu că lucrurile se vor așeza în cele din urmă. Știu că va fi bine. Că deși acum nu se aude nimic, la un moment dat, vor răsuna iar râsetele noastre. Nu aș putea spune când, dar știu că se va întâmpla. 

Îmi ating sufletul cu grijă și blândețe, iar atingerile astea nu mi se mai par străine. Ce minunată este victoria de a te învinge pe tine însuți! 

Îmi este foarte foarte greu să mai fiu sinceră atunci când scriu aici. Am dus o luptă cu mine însămi pentru fiecare cuvânt de mai sus. Am învins? Am pierdut? Nici eu nu știu. 

All things must go where they belong

Photo by Khaled Ali on Unsplash

I let my dream go
like a wounded bird
I looked after for months
that now must 
fly back to the wild. 

Nu poate veghea nimeni la nesfârșit

Photo by Josh Felise on Unsplash

De fiecare dată când mi-e frică de moarte

îmi trăiesc nopțile cu ochii deschiși,

de parcă morții i-ar fi teamă

de albul ochilor mei,

am stat de strajă ani de zile

ca și cum moartea mi-ar cere voie

înainte să bată la ușă,

ca și cum moartea s-ar anunța vreodată

înainte să ne intre în casă,

este de-a dreptul stupid,

toată lumea știe prea bine

că moartea ne salută

doar de la revedere

prin tăcerea de după ultima

bătaie de inimă,

de când sunt mică și până acum

părinții mei au murit deja de zeci de ori

în coșmarurile mele,

repetiții după

repetiții după

repetiții,

mi se spune

"lasă că e bine, 

înseamnă că le-a murit moartea",

dar moartea e ultimul lucru care

va muri vreodată pe pământul ăsta,

iar eu nu-mi mai pot ține

ochii deschiși –

tânjesc după întunericul din spatele

pleoapelor mele închise

și știu că

nu poate veghea nimeni la nesfârșit

ca să împiedice sfârșitul.

O pisică pe care am văzut-o vara trecută mergând pe lângă lac, în Herestrău, care își vede de treaba ei, fără să se sinchisească de nimic altceva. Cam asta îmi doresc și eu pentru mine, mai ales în perioada asta.

Old wounds die hard

Photo by Dino Reichmuth on Unsplash

Primele trei luni din an au fost din cale afară de dificile. Aprilie a fost o lună neutră. Din Mai până la sfârșitul lui August am trăit cea mai bună perioadă din viața mea. Septembrie a fost groaznic, dar începe să fie mai bine. 

Și eu mă gândesc la o grămadă de lucruri. Mă gândesc la câtă viață mi-a mai rămas de trăit – cum încă nu am trăit cele mai frumoase momente din viața mea, dar nici pe cele mai urâte. Mă gândesc la cât de minunat este faptul că exist și la cât de mici au fost șansele ca fiecare dintre noi să fie aici. Mă gândesc la cât de diferite ar fi fost lucrurile dacă ai mei s-ar fi mutat în Sibiu în loc de Brașov, atunci când m-am născut. Și mi se pare de neconceput ca eu să fi avut altă viață decât cea pe care am trăit-o.

Mă pun față în față cu mine însămi, cu toate gândurile care-mi poposesc în minte sau care sunt mereu acolo, și-mi pun întrebări astfel încât să-mi pun la îndoială convingerile. Nu-mi dau voie să mă mai păcălesc. Dar nici nu mă mai pedepsesc atunci când greșesc. Nu mai petrec zile la rând repetându-mi un discurs care nu a fost niciodată al meu. Îmi dau voie să greșesc fără să mă mai lovesc în moalele capului de fiecare dată când ratez în misiunea de a fi perfectă. Toate lucrurile astea sunt încă noi pentru mine, revelatoare, eliberatoare.

Cât de frumos este să nu mai simt că mă trădez pe mine însămi! Să știu că orice s-ar întâmpla sunt acolo pentru mine. Că o să am grijă de toate variantele mele, de la copilul de 4 ani care învățase, fără să cunoască încă termenul, cum se simte anxietatea, la femeia de 29 de ani care este cu totul altfel de cum mi-aș fi imaginat-o vreodată. Încă mi se pare ciudat să spun despre mine că sunt femeie, și nu fată, deși știu că sunt de multă vreme adult în toată regula. Poate este pentru că am fost nevoită să cresc înainte de vreme, iar mai apoi am simțit nevoia să recuperez. Oricum ar fi, un lucru e cert: niciun copil nu ar trebui să se simtă forțat să-și crească oasele înainte de vreme. E împotriva firii.

Chiar și așa, am ajuns departe: de la a sta în spatele meu și a mă împinge singură în prăpastie, la a da fuga jos ca să întind o plasă de siguranță pentru momentul inevitabil în care o să-mi pierd echilibrul. 

Știu că nu mi-a fost deloc ușor să fiu în locul meu – nu ar fi putut fi ușor pentru nimeni. Și deși mai am destule lucruri pe care trebuie să le rezolv în relație cu mine sau cu viața mea, pot să spun cu mâna pe inimă că, ținând cont de circumstanțe, mi se pare uimitor că am devenit cine sunt azi. Îmi place cum și cine sunt pe dinăuntru. 

Presar mult farmec peste cele mai banale lucruri și îmi place cum se vede viața din spatele ochilor mei. Ce lucru minunat!

As we wait for the sunset to come
You just slip your heels back on
'Cause you can only move through the dark.

Énouement

Photo by Sixteen Miles Out on Unsplash

Nimeni nu ar fi putut să trăiască viața care mi-a fost dată, mai bine decât am trăit-o eu.

Haiku #10

Photo by Kym MacKinnon on Unsplash

His eyes on me like

A black hole born to swallow

The moon: real hunger.

Cel mai mult m-au durut lucrurile cărora nu le-am dat voie să doară

Photo by Diego PH on Unsplash

Ascult piesa asta de la Matt Nathanson și îmi dau seama, pentru a nu știu câta oară, de cât mult s-au schimbat lucrurile. Când au încetat versurile astea să-mi fie laitmotiv?!

De-a lungul ultimilor zece ani, nu au fost puțini cei care mi-au trecut pragul, deși ușa era în flăcări. Și nu au fost puțini cei care s-au repezit spre mine ca să mă dezbrace până la furoul de tristețe pe care îl țineam ascuns sub rochie ca mai apoi să-l trântească într-o farfurie și să înfulece lacom din el. Bineînțeles că nimeni nu a putut să-mi devoreze durerea, oricât de ascuțiți le-ar fi fost dinții sau oricât de prăpăstios le-ar fi fost stomacul. 

Un festin fără sfârșit. O listă lungă de oaspeți mai mult sau mai puțin invitați. Suferința mea în mijlocul mesei rămânând mereu neatinsă. Dinții lor strepeziți de țipetele și lacrimile mele. Nu ai cum să înfuleci strigătul cuiva. Nu ai cum să înfuleci golul cuiva. Nu ai cum să înfuleci frica cuiva. Lacrimile mele șterse de mâinile lor au fost întotdeauna ca niște pisici rătăcite care își cunoșteau drumul înapoi. 

Cred că este prima dată când sunt atât de bine cu mine. Dar am ajuns aici pe sufletul și pe picioarele mele, mergând la pas alături de oameni dragi mie și nu cărată în brațe ca un copil. E o diferență între a ține de mână pe cineva și a-l căra în spate. Am încetat de mult să sper sau să visez cu ochii deschiși la un trecut mai bun. Ce a fost, a fost, îmi accept întreaga istorie exact așa cum este ea. Nu-mi mai doresc să fiu copil, nici să-mi iau viața de la capăt.

I-am dat drumul durerii să zboare, dar i-am făcut și o căsuță de păsări în sufletul meu, pentru atunci când se va întoarce. Nu îmi mai e frică de viață. Sunt destule zări și am destul suflet pentru tot ce îmi va fi dat să trăiesc de acum înainte. Sunt pregătită. Zâmbesc!

Zmeură culeasă de mâinile tale

Photo by Alexandra Nosova on Unsplash

Vara trecută am mâncat 

zmeură culeasă de mâinile tale 

fără să știu că va fi ultima dată –

de atunci 

mă urmărește zilnic spaima 

că aș putea trăi ceva 

pentru ultima oară 

fără ca măcar să știu, 

fără să-mi pot lua rămas bun, 

așa cum nici ție nu ți-am spus adio, 

ci la revedere, 

pa 

sau te iubesc, 

nici nu mai știu 

care a fost ultimul lucru 

pe care ți l-am zis vreodată 

dar 

de fiecare dată când mă gândesc la asta

sufletul meu dă pe afară 

îmi curg din ochi toate poveștile 

pe care nu am apucat să ți le spun, 

mi se zbat sub piele

toate versiunile mele înghesuite

printre oase 

pe care nu ți-am dat voie să le cunoști –

pentru tine am crescut an după an

într-un copil mai mare:

întotdeauna fetiță, niciodată femeie. 

Poemul ăsta mușcă din mine 

cu fiecare rând, 

poate ăsta e motivul 

pentru care a durat așa mult 

până i-am dat voie să vadă 

lumina zilei, 

s-au făcut deja șase luni 

de când ai plecat, 

iar eu pun la păstrare 

toate visele în care 

mă vizitezi și îmi spui că ești bine, 

nu mai cred de mult în astfel de lucruri, 

dar împletesc de zor un semn 

pe care să-l pot ține strâns la piept 

de fiecare dată când mă gândesc

că nu mai ești. 

Nu mai ești, 

dar te văd în fiecare bătrânică de pe stradă, 

cumpăr 

ghiocei 

garoafe 

narcise

zambile 

cumpăr toate florile pe care le au de vânzare 

pentru că simt că așa te pot păstra cu mine, 

măcar pentru câteva zile, 

într-un pahar cu apă. 

Adesea, 

cumpăr zmeură de la supermarket 

și o mănânc lacom 

ca și cum te-aș putea îmbrățișa 

cu dinții, 

ca și cum ai fi acolo, 

ascunsă, 

așteptându-mă 

și nu cred că există 

vreun alt moment în care să te simt 

mai aproape.

Paralel

Photo by Tomasz Dzioch on Unsplash

Dintre toate viețile pe care

le-am fi putut trăi împreună 

am avut neșansa

să o trăim tocmai pe asta,

unii oameni cred că secundele ne sunt numărate

de la bun început –

eu cred că toți ne naștem ceasornicari

timpul ni-l facem cu mâna noastră,

uneori prea lung

de multe ori prea scurt,

e o adevărată artă în 

a începe

și

a sfârși,

doliul pentru ce nu am apucat să fim

mi-l port pe sub haine,

în timp ce 

picioarele mele merg înainte

fredonând

ritmul pașilor tăi.

Dintre toate viețile pe care

le-am fi putut trăi 

fără să ne întâlnim vreodată,

am avut norocul

să o trăim tocmai pe asta.

Ca să nu plecăm de unde ne-am întors

Photo by Dewang Gupta on Unsplash

Mă doare, 

dar merg înainte

cu durerea strânsă la piept

și ochii privind înapoi –

oamenii mă întreabă încotro mă îndrept,

eu le spun că mă îndrept mereu

spre o nouă zi

și tot așa

și tot așa

până când mă voi simți mai ușoară,

până când brațele mele nu vor mai avea

ce să îmbrățișeze,

dragostea-mea-pentru-tine

trebuie să aibă și ea

un termen de valabilitate

chiar dacă am întors-o pe toate părțile

și nu scrie nimic,

nu are cum să fie altfel

când știu că totul se va duce cândva,

așa că merg înainte

zi 

după 

zi 

după 

zi 

după 

zi,

nu mă voi opri pentru că

asta ar însemna să mă întorc

și ar fi păcat...

când am ajuns deja

atât de departe.

Haiku #9

Photo by Atsushi Tsubokura on Unsplash

Some people put salt

On our wounds and then make

It taste like honey.

Haiku #8

Photo by Kévin et Laurianne Langlais on Unsplash

It might have ended

But this doesn't take away

Any of its charm.

 

Toate drumurile duc spre viitor

Photo by Dimitar Donovski on Unsplash

Am ascultat melodia asta pentru prima dată pe 1 ianuarie și de atunci nu mă mai satur de ea. M-a fermecat. 

Ultimele 3 luni au fost cele mai dificile din ultimul an. Cu toate astea, simt că lucrurile încep să devină mai ușoare. Sau poate eu mai puternică. Încep să mă simt comfortabil cu faptul că nu pot controla totul, că nu am de unde să știu ce se poate întâmpla în viitor. Îmi fac planuri, am obiective, visez cu ochii deschiși la lucruri care țin doar de mine, dar cu toate astea îmi administrez o doză de realitate și știu că voi fi bine, indiferent de ce se va întâmpla mai departe. Viața mi-a dat planurile peste cap de zeci de ori și până acum nu a fost dată în care să nu-mi găsesc iar drumul.

Cred că uneori uit cât de rezilientă sunt de fapt. Fiecare sfârșit de lume de până acum s-a încheiat cu următoarea dimineață în care m-am dat jos din pat, chiar dacă nu credeam că mai sunt în stare. 

Abia aștept să văd ce mă mai așteaptă! Călătoria asta nu e nici pe departe încheiată.

I saw the crescent

You saw the whole of the moon.

Vise cu tâlc

Photo by Benjamin Child on Unsplash

Am visat că ne aflam sub un atac terorist. Se aruncau bombe și grenade pe străzi, alergam toți ca niște bezmetici, nimeni nu știa încotro s-o ia. Părea că toate străzile sunt în pericol. Eram în București singură și speriată, nu știam în ce direcție să mă duc. Strângeam din pumni și încercam să mă teleportez acasă, în Brașov. Pentru un motiv sau altul, credeam cu tărie că aș putea face asta, dacă mă concentrez și îmi doresc suficient de mult. La un moment dat, după ce am tot alergat pe străzi, am ajuns în cele din urmă în Brașov. Am trecut pe lângă cimitirul și biserica Sfântul Nicolae din Schei. Câțiva copii se jucau în curte, iar unul dintre ei plângea și tremura din toate încheieturile. Am încercat să vorbesc cu el și să îl liniștesc, dar nu mă lăsa nici măcar să mă apropii. Am încercat ce am încercat, după care am luat decizia să merg mai departe. După ce am ieșit pe poartă, la câțiva metri, am auzit niște pași mărunți în spatele meu. Copilul alerga spre mine. M-am lăsat jos și l-am îmbrățișat. A plâns ce a plâns, iar când s-a liniștit s-a întors înapoi în curtea bisericii. Am plecat mai departe. Eram pe sub Poarta Schei și l-am sunat pe tata să mă asigur că e în siguranță. Era afară, mergea la o cofetărie să cumpere niște eclere pentru că îi era poftă mamei. Mi s-a părut nebunie curată. Am mai mers ce am mai mers și am ajuns într-o piață destul de asemănătoare cu Piața Sfatului. Și aici oamenii erau speriați și panicați. Au început să fie aruncate bombe și grenade de pe ferestrele clădirilor înalte. Am început toți să alergăm în direcția opusă. Problema era că au început să fie aruncate grenade și din celelalte direcții. Nu mai aveam încotro să ne îndreptăm, decât spre centrul perimetrului – toți, la grămadă, într-un haos total. Aici s-a oprit visul.

Am visat apoi că mă aflam într-un autocar, habar nu aveam încotro mă îndreptam. Stăteam pe locul de la geam, iar locul de lângă mine era liber. Un copil de 4-5 ani s-a așezat lângă mine și am știut din primul moment că eram eu. M-am recunoscut instant. Nu am stat să mă întreb cum ar putea fi posibil, dacă este real sau nu, am luat lucrurile ca atare. Stăteam jos una lângă alta și știam că va trebui să am grijă de amândouă. Varianta mea de 5 ani îmi povestea câte în lună și în stele, în timp ce eu o priveam înlemnită din cap până în picioare. Am început să vorbim, să ne jucăm. Îi dădeam să mănânce bucățele mici de carne, și țin minte că îmi spuneam în sinea mea că mi se pare foarte ciudat, pentru că nu am mai mâncat carne de aproape 4 ani. Căram copilul în brațe dintr-o parte în alta. Era bine. Știam că suntem responsabilitatea mea, că va trebui să am grijă de amândouă. Nu eram deloc speriată, nici copleșită. Mă simțeam fericită, simțeam că totul o să fie bine. Visul ăsta o să rămână unul dintre cele mai frumoase și importante vise pe care le-am avut vreodată, tocmai pentru că știu foarte bine ce l-a declanșat.

Am visat și alte lucruri azi-noapte, dar nu m-au atins atât de mult ca cele două pe care le-am povestit mai sus. Cei care mă cunosc știu că prețuiesc foarte mult visele. Mi se pare fascinant cum creierul nostru poate să construiască fel și fel de imagini sau povești pe care să le putem vedea cu ochii închiși. Ne petrecem o bucată mult prea mare din viață dormind, ca lucrurile astea să nu conteze deloc.