Thursday, January 29, 2015

Pagină de jurnal, 24 septembrie 2012.

Sunt seri ca astea. Când mă plimb pe străzi cu degetele îngheţate şi respir aerul ăsta care pare identic cu aerul de atunci. De acum doi ani. Şi preţ de câteva minute mă simt teleportată în timp. Mereu înapoi, niciodată înainte. Apoi îmi dau seama că nu mai eşti. Aşa cum nici cel de toamna trecută nu mai este. Un altul e acum. [...] Cu toate astea… Acum ştiu că Adioul ăsta nu va mai fi urmat de un “mai rămân”. Linia finală n-a fost niciodată mai clară şi neîntreruptă ca acum. Nu mai există goluri pe care să le transform în portiţe de re-re-reîntoarcere. Ai fost cel mai frumos moment şi cele mai frumoase amintiri pe care nu le-am avut. Şi totul pentru că noi am fost doar în capul meu, iar imaginaţia mea ştie să facă lucruri frumoase. Plecarea ta a scos ce a fost mai frumos în mine. Şi pentru asta ai să contezi mereu. Nu atât pentru că ai plecat, cât pentru CUM ai plecat. Brusc şi Definitiv. Nimeni nu pleacă ca tine.

Ai fost primul care mi-a frânt inima. Ştiu că vor mai urma şi alţii. Am fost predestinaţi neîmplinirii de la bun început.

Leaving is not enough, you must stay gone.

De-abia aștept să fiu goală de dragostea pe care încă ți-o port.


The hottest love has the coldest end.

Sunday, January 18, 2015

I have this feeling... like something amazing is waiting for me around every single corner.

Thursday, January 15, 2015

Gânduri alandala

Am fost mereu un om curios. Am fost mereu omul care avea nevoie să știe toate răspunsurile și toate motivele ca să conecteze, prin linii imaginare, toate ce i se întâmplau sau i se schimbau. Eram în stare să ajung și în pragul disperării în toată nevoia asta de a-mi potoli frustrările și foamea de răspunsuri. Cel mai important lucru era să știu. Pe termen lung... nu mă ajuta cu nimic. Pe termen scurt simțeam însă că viața mea căpăta puțin sens, puțină claritate. 

Toată lumea e uimită de felul în care am acceptat situația. Cum, nu vrei să știi de ce? Nu ești curioasă? Nu te roade pe dinăuntru? Diferența dintre 2015, respectiv 2014 și 2010, este că nu mai sunt un copil. Diferența este că acum știu că nu există niciun răspuns satisfăcător. Nu există niciun răspuns și niciun motiv care mi-ar face situația mai ușor de suportat. Acum... lucrurile au sens și fără să știu motivele care au stat la baza lor. Nu vreau să știu pentru că nu m-ar ajuta cu nimic. Pentru că am acceptat lucrurile așa cum sunt. Ce răspuns satisfăcător poate exista la vreuna dintre întrebările: De ce nu mă mai iubești? Când ai început să nu mă mai iubești? De ce? De ce? De ce?

Fuck it.

Am crescut. Și nu mă credeam în stare să trec cu capul sus și grație peste toate lucrurile urâte care mi s-au întâmplat la finalul anului. Probabil asta e cea mai importantă lecție pe care am învățat-o. Să nu-l mai pun pe celălalt pe un piedestal și să mă subestimez de fiecare dată. De-asta anul ăsta va fi doar despre mine. Va fi cel mai egoist an, dar am nevoie de o perioadă lungă doar cu mine. Fără relații serioase, fără planuri și vise. Ăstea au fost principala problemă. Asta mi-a făcut căderea în prăpastie să pară fără sfârșit. Afurisitele de planuri și viitoruri luminoase proiectate alături de celălalt. Relații care la final au durat mai puțin de un an, dar pe care în naivitatea mea le proiectam pe durata lui întotdeauna.

Sunt pe picioarele mele. Nu mai caut adăpost în brațele nimănui.

Când eram mică mă îndrăgosteam la ordinea zilei. Aveam vreo cinșpe, șaișpe ani și eram îndrăgostită simultan de vreo 3-4 băieți. Îmi trecea la fel cum mă aprindeam. Din pricina asta am fost mereu acuzată că sunt superficială. Inconsecventă. Acum... parcă mă gândesc că toată lipsa asta de statornicie mi-a salvat de multe ori sufletul de la zdrobire. Pentru că nu mă concentram niciodată îndeajuns pe o singură persoană. Nu ajungeam în punctul ăla de cotitură după care știai că sănătatea sufletului tău nu mai depinde doar de alegerile pe care le faci tu.

2014 a fost anul în care am iubit cel mai mult. Și a fost totodată anul în care m-am simțit de parcă eram cea mai norocoasă din lume. Și mă bucur că a fost așa. Mă bucur că am avut șansa să simt atât de multe lucruri deosebite. Mă bucur că am putut să iubesc așa cum am iubit. Și dacă după ce ne-am despărțit eram terifiată că asta a fost, și că nu voi mai putea niciodată să mai iubesc așa cum am iubit, acum că am mai căpătat perspectivă, știu că va veni o zi în care mi se va întâmpla din nou. Sper doar ca momentul ăsta să fie cât mai departe.

Într-un fel... nu mai sunt la fel. Am ajuns să fiu foarte cinică, sceptică și sarcastică. Poate chiar puțin răutacioasă. Dar e bine. Mi-e bine așa. Sunt într-un punct în viață în care mi-e atât de bine singură încât dacă m-aș trezi cu sufletul meu pereche (există așa ceva?!) bătându-mi la ușă, i-aș trânti ușa în nas și i-aș spune să revină peste un an. Dar îmi place cum lucrurile sunt acum. Îmi place să văd că pot singură. Că pot fi independentă, din orice punct de vedere. 

Singurul lucru de care mi-este dor și care îmi lipsește este să fiu sărutată. Îți dai seama? Nu să simt că am pe cineva care mă ține de mână atunci când lucrurile par să se prăbușească. Nu să simt că mă pot cuibări în brațele cuiva și să mă simt acasă. Nu să simt că cel de lângă mine este familia mea. Toate lucrurile care țin de emoții, toate lucrurile astea de care acum două luni credeam că am fost jefuită... nu le mai vreau. Nu mai pot. Nu mai vreau să trec prin ele. Nu mai vreau planuri de viitor și nu mai vreau speranțe și vise. Nu mai vreau să-mi risc sufletul o bună bucată de timp. 

Sunt atât de tânără... Vreau să fiu mai nebună și mai nesăbuită. Vreau să mă distrez și să profit de anii ăștia. Să pot merge înainte fără să stau să analizez fiecare pas și fiecare decizie. Vreau să-mi trăiesc viața cu aceeași spontaneitate cu care uneori îmi trăiesc zilele. Vreau să nu mă tem că o să mă mai doară. Aș vrea să mă desprind de toată partea asta a mea rațională și să trăiesc ghidându-mă doar după instinct și intuiție. 

Am ales să trăiesc, nu doar să supraviețuiesc.

Cineva mi-a spus acum câteva săptămâni: nu ești broken. Avea dreptate. Nu sunt. Blessed are the hearts that can bend, they shall never be broken. Sunt o salcie.

În ultimele două zile mi-ai bântuit nopțile. Îți cer să te oprești. 

Monday, January 12, 2015

Afternoon talks

Ioana: Doamne, se mărită? așa tânără?
Eu: Da. ce să zic, unii oameni sunt mai norocoși.
Ioana: Da...
Mă uit la ea lung. Tac pentru câteva secunde:
Eu: Nu vreau să fiu norocoasă prea curând.
Ioana: Nici eu.
Râdem.

Saturday, January 10, 2015

Poem #1

It took me years to finally understand
that trying to find home
in someone else's arms
will almost always leave you 
homeless.

Friday, January 9, 2015

2015

Anul ăsta a fost primul an în care la doișpe noaptea mi-am dorit, cu o artificie aurie în mâna dreaptă, ceva care avea legătură numai și numai cu mine. Fără dorințe de genul: vreau să fie bine cu X, vreau ca Y și eu să fim la fel de fericiți, vreau ca Z să se întoarcă. Nu. Am început anul ăsta cu gândul doar la mine. Și intenționez să o țin așa cel puțin 12 luni de acum înainte.

Mi s-a spus că ăsta este anul schimbărilor. Iar dacă acum câteva luni în El s-a rupt ceva... în mine, tot ce era fisurat a început să se construiască la loc. Mai solid și mai puternic decât altă dată. Mi s-a schimbat totul în suflet. Tot ce simțeam și tot ce îmi doream mi s-a răsturnat și rostogolit constant în suflet în ultimele două luni. Nu m-am simțit pierdută. Nici mică. Nici neputincioasă. M-am simțit... neliniștită. M-am simțit agitată și m-am simțit constant scindată. My heart was conflicted.

Dar la un moment dat, fără să-mi dau seama, pe nesimțite, am început să stau pe două picioare de una singură. Fără să mă agăț de mâna sau de brațul nimănui. Fără să mă sprijin. Îmi duc singură crucea și mă simt mai ușoară ca niciodată. Nu mai depind de nimeni. Nu mai există nicio îndoială și nicio temere că într-o zi persoanei pe care o iubești i se va întâmpla tragedia de a nu te mai putea iubi înapoi. Nu mai există incertitudinea zilei de mâine. Sunt doar eu. Și trec prin tot ce mi se întâmplă cu capul sus și cu grația pe care nici măcar nu știam că o am în mine. Până când a sosit ziua în care a trebuit să fiu total pe cont propriu, nici nu bănuiam câtă putere mi se ascunde în oase.

Sunt împăcată cu tot ce mi se întâmplă. Sunt mândră de mine. Am acceptat tot ce mi-a fost dat să primesc și nu îmi mai torturez mintea și sufletul cu întrebarea: de ce? Pur și simplu. Lucrurile sunt cum sunt. Dar iau răul ăsta care mi-a fost dat... și încerc să-l transform în ceva pozitiv, în ceva care să-mi poată facă viața mai frumoasa, mai pozitivă, mai sănătoasă. Și probabil că nu voi mai trăi niciodată așa cum mi-am trăit cei 22 de ani până acum. Acum două luni gândul ăsta m-ar fi terminat psihic. Acum însă mă gândesc că-mi pot trăi viața mai frumos, mai liniștit și mai sănătos decât am făcut-o până acum. Iau problemele care au ales să se întâmple mie ca un semn. Și încerc să iau tot răul ăsta și să-l transform în ceva frumos, benefic, constructiv. Estetica urâtului a lui Arghezi.

Cu fiecare zi ce a trecut, s-a născut în mine un sentiment pe care nu l-am mai avut de ani de zile - liniște. O liniște și un echilibru la care am reușit să ajung singură și pe care tocmai din motivul ăsta știu că nu le voi pierde cu una cu două.

Și aleg să nu mă simt vinovată pentru că mă vindec. Aleg să nu mă simt vinovată pentru că a început să-mi fie în sfârșit bine. Aleg să nu mă simt vinovată pentru că am ales să nu-mi mai prelungesc suferința în fața căreia oricum și-a acoperit mâinile și urechile. Aleg să îmi dau voie să fiu fericită fără să am mustrări de conștiință. M-au durut și sufletul și trupul. Iar acum, de parcă s-ar fi vorbit, și-au sincronizat vindecarea.

Ah, să nu uit! Mai am o dorință! Vreau ca anul ăsta să fie cât mai lipsit de evenimente. Vreau un an constant, liniștit, calm, fără să existe nimic care să-mi dea sufletul peste cap, fără să existe nimic care să-mi tulbure apele. Vreau un an linear. Nu plictisitor, doar... statornic!

Acum un an, pe vremea asta, habar nu aveam cât de tare avea să mi se schimbe viața. Anul ăsta vreau lucrurile exact cum sunt acum. Clare, liniștite. Îmi vreau sufletul și rutina de zi cu zi exact cum le am acum. Dar a trecut puțin peste o săptămână. Rămâne de văzut.