Saturday, April 30, 2011

Zodiac

Sunt oameni care seamănă atât de bine cu nişte stânci
încât te aştepţi să vezi din clipă-n clipă
turişti veniţi din toată lumea
să-i admire,
să-i atingă şi
să-i fotografieze
sau
oameni
care să se caţere
de la gleznele până la tâmplele lor,
doar ca să se sinucidă poetic
în lumina Soarelui -

ei nu se numesc sinucigaşi,
ci fiii-lui-Icar-cu-mai-puţine-aripi.

Sunt oameni care-şi lasă sufletul sa se joace în parc
doar toamna -
ştii tu,
să poată avea o scuză
atunci când îl lasă
să moară
o dată
cu
frunzele.

Sunt mulţi oameni,
dar mie-mi plac cel mai mult
oamenii care şi-au născut sufletul vara
în zile cu număr par.

Friday, April 29, 2011

mi-e dor să primesc scrisori

să mă trezesc dis de dimineaţă, ca acum câţiva ani, şi să alerg direct către cutia poştală. desculţă. entuziasmul cu care sfâşiam de-a dreptul plicurile de nerăbdare. dezamăgirea pe care o simţeam când cutia poştală era goală.
mi-e dor să primesc scrisori. azi nu-mi mai scrie nimeni.



useless...

Monday, April 25, 2011

Nouă luni până la moarte

Azi de dimineaţă au demisionat toate berzele din lume.

S-au săturat să aducă monştri pe lume şi să fie lăudate
de fiecare dată când în braţele părinţilor este aşezat
un copil mort, dar sănătos:
două mâini, două picioare,
doi plămâni şi
fără inimă -
numărul potrivit de organe.

Dar de-acum înainte, monştri vor avea suflet
şi inimă
din solzi ascuţiţi
şi reci.

Azi, pe la prânz, s-au angajat toţi şerpii din lume.

Thursday, April 21, 2011

Ana... să-l faci fericit.

- Da' o să fie bine, nu?
- Trebuie să fie bine.
Autobuzul cu scaune portocalii continua să meargă. Soarele cădea pe feţele noastre fără să se împiedice. Radioul era pornit, dar era linişte. Aveam mâinile reci. Părul fierbinte. Feţele noastre erau roşii de la soare. Autobuzul cu scaune portocalii continua să meargă. Şi vedeam cum trecem pe lângă oameni pe care n-o să-i cunoaştem niciodată. Pe lângă locuri care pentru noi nu însemnau nimic. Şi amândoi lăudam cerul. Că e frumos, că e albastru, că e mare. Că nu-i deloc uşor să faci un cer. Că trebuie să te foloseşti de bucăţi din alte lumi. Lăudam cerul. Şi iar lăsam în urmă oameni. Şi iar lăsam în urmă locuri. Şi totul continua şi continua şi continua.
Am oftat.
- Nu fi toantă, mi-a zis.
Şi mâinile mele erau reci şi părul meu era fierbinte şi feţele noastre erau roşii...

Sunday, April 17, 2011

Avea aerul ăla... de nosănemaivedemniciodată.

Wednesday, April 13, 2011

The trick is to keep breathing.

M-ai învăţat culorile. Mai încolo m-ai învăţat anotimpurile. Mai târziu... am învăţat singură să mint pentru tine. De dragul ei. Dar ea a ştiut de fiecare dată. După ochi. Mai târziu am început să ştiu şi eu când erai tu şi când era omu' ăla crud. Prima dată când am zis cuvântul "prost" ţi l-am spus ţie. Nu ştiam ce înseamnă, dar îl tot auzeam de la o vreme. Drept pedeapsă pentru greşelile tale, mi-ai dat o palmă peste faţă. A fost prima şi ultima dată când am rostit cuvântul ăla în prezenţa ta. Am învăţat să-mi dau seama care sunt cuvintele urâte şi care sunt ălea frumoase, nu în funcţie de sensul lor, ci de felul în care erau spuse. Vorbe pe care le spuneai ţipând şi trântind uşi. Vorbe pe care ea le spunea plângând şi bătând cu pumnii în pieptul tău de parcă încerca să scoată afară omul care obişnuiai să fii. Ălea erau vorbe urâte. Şi n-aveam voie să le spun. În schimb, cuvintele de pe bileţelele lăsate lângă televizor sau vorbele spuse cu privirea în pământ, erau cele care te ajutau să ierţi. Şi să mai dai o şansă. Mai târziu, am învăţat că de fapt erau vorbele care te ajutau să te minţi în continuare că lucrurile se vor schimba. Să speri la o schimbare. Mă făceai să mă simt mică de fiecare dată când încercam să te ţin departe de mine şi de ea. Te împingeam cu braţele mele care au fost întotdeauna prea slabe. În momentele ălea îmi doream să am cele mai lungi braţe din lume ca să te pot împinge la celălalt capăt al pământului. Şi să te las acolo. Să rămâi acolo. Şi sentimentele ăstea am început să le trăiesc de pe la cinci-şase ani. Când am început să-mi dau seama că ea avea motive pentru felul în care era. Dar vezi tu, n-a plecat niciodată... pentru mine. Ştia că n-aş fi acceptat vreodată să te părăsesc. Peste câţiva ani, am rugat-o eu să plecăm. N-a vrut. S-a obişnuit, cred... Deşi, acum spune că o să plece după ce termin eu anul ăsta. Dar ştiu prea bine că n-o s-o facă. Ea încă se minte. Şi încă speră c-o să te schimbi. Voi aţi fost primii oameni care mi-au arătat că dragostea se duce. Că oamenii se cunosc, se îndrăgostesc, se căsătoresc, fac un copil şi brusc, îşi dau seama că ăsta e singurul lucru pe care-l mai au în comun. Ăsta şi poate ura.

Astăzi, ne spunem câteva cuvinte. Tu-mi spui ironic "bună ziua" privind către televizor, de fiecare dată când ajung acasă. Şi eu spun "noapte bună" privind către uşă, de fiecare dată după ce-mi termin cina. Astăzi, ai nevoie să te uiţi peste poze ca să-ţi aminteşti. Acum câteva zile am intrat la tine în cameră. Stăteai pe pat cu o ţigară în mână. Nu o fumai, o lăsai să ardă. Căzuse deja scrum pe jos. Podeaua era plină de fotografii vechi. Din ălea alb negru. Am vrut să trec mai departe, dar m-ai strigat. Am venit lângă tine şi m-am aşezat pe pat. Mi-ai întins o fotografie cu mine şi cu tine. Eram mică. Tu stăteai pe un scaun şi eu stăteam în picioare lângă tine. Mă pupai pe obraz. Am luat fotografia în mână şi mi-ai spus că pe vremea aia "încă eram copilul tău". Ţi-am spus, pe cel mai rece ton cu putinţă, că pe vremea aia obişnuiai şi tu să fii tatăl meu. Am lăsat repede fotografia pe pat şi am plecat spre uşă. Şi motivul pentru care am făcut-o a fost ca să păstrez aparenţele conform cărora mie nu-mi pasă. Pentru că în vremea în care îţi arătam că mă doare... îmi spuneai că joc teatru sau că vreau să obţin cine ştie ce. Aşa că, la ce bun? Ţi-am scris mult. Ţi-am scris ani de-a rândul. Pentru că ştiam că asta e singura modalitate prin care o să mă asculţi fără să mă dai afară din camera ta. Deşi... foile pot fi şi ele rupte. Dar n-ai făcut asta. Deşi poate aş fi preferat s-o faci. Mi-ai înapoiat de fiecare dată bileţelele şi scrisorile, nici măcar pe jumătate citite, spunându-mi să-mi văd de treaba mea. Şi rămânea de datoria mea să le rup. Doar eu ştiu cu câtă furie. Dar nu mai găseşti bileţele lângă televizor de la mine de multă vreme. Poate doar de la ea. Am învăţat să-mi păstrez sentimentele ăstea pentru mine. Prea mult le-ai călcat în picioare.

Şi uite-aşa, în câteva luni plec. Şi o să ne dăm din când în când un telefon. De Crăciun, de zilele noastre de naştere şi de nume. Cam atât. Telefoane scurte, stângace şi reci. Telefoane date fără tragere de inimă. Conversaţii pe care de-abia o să aşteptăm să le încheiem. Ca acum.

Tuesday, April 12, 2011

Lumea nu e mare

Ce mică-i lumea asta!
Peste tot dăm de oameni care nu ne mai iubesc:
pe stradă,
în magazine
şi-n propriul apartament.

Aici,
lumile oamenilor se ţin de mână
fără să se privească.
Aici,
toată lumea se cunoaşte cu toată lumea,
toată lumea s-a iubit cu toată lumea,
toata lumea uită de toată lumea.

Ce mică-i lumea asta!
Sau cine ştie,
poate lumea e de fapt un oraş mare,
iar noi locuim în cartiere mici
şi rău famate.

Hai să ne mutăm pe cealaltă faţă a pământului,
am auzit că n-are atâtea riduri
în care am fi tentaţi să cădem.

Şi-am mai auzit c-acolo sunt oameni cu ochi mai frumoşi,
oameni pe care nu i-am iubit...
încă.

(Lum)ea nu (e) (m)are.

Monday, April 11, 2011

Don't give up just because it's the new trend.

Şi în final, noi suntem ăia care ne salvăm. De noi depinde. Pentru că oricât de mult te-ar ajuta un prieten să-ţi lingi rănile, dacă nu vrei şi nu eşti pregătit încă să te vindeci, de-ndată ce se va întoarce cu spatele la tine, vei înfige iar cuţitul ca să deschizi rana. Aşa, de dragul durerii. Şi rănile se vindecă abia atunci când îţi pui tu, de bună voie, plasturi. Abia atunci când închizi tu, de bună voie, într-un sertar, cuţitul ăla pe care-l cari tot timpul cu vârful îndreptat spre tine. Da. Abia atunci.
Şi în final, nu ceilalţi ne salvează. Noi ne salvăm. Şi tot noi ne distrugem.

S(o)are în ochi

Ar trebui să se lipească un afiş în mijlocul cerului
să-l vadă toată lumea
şi să scrie:

"Oameni buni şi Oameni răi,
indiferent că sunteţi turişti sau locuitori de-o viaţă
pe pământul ăsta,
mergeţi,
dar mai ales trăiţi,
doar cu ochii închişi.
Credeţi-mă pe cuvânt, e mai bine să nu vezi,
pentru că
oricum
totul
se
repetă
la
nesfârşit.
În plus, aşa n-o să riscaţi să vă intre ceva neplăcut în ochi,
cum ar fi o musculiţă curioasă,
un fir de nisip rătăcit
sau,
cu puţin ghinion,
o pereche de ochi mai frumoşi."

Da,
ar trebui să se pună afişul ăsta,
poate aşa nu mi-ar fi intrat
azi
un soare în ochi.

Am încercat să-l păcălesc
cu un cer nou-nouţ,
o mare curată
şi-o pasăre măiastră,
dar n-a vrut nicicum să iasă
fără să-i arăt sufletul meu
mai întâi.

mare GREŞEALĂ!

De-ndată a spart uşa
şi-a intrat în el fără să se descalţe
şi fără să-şi şteargă picioarele
pe cioburile de la intrare.

Am încercat să-l alung cu apă,
dar sufletul meu era obişnuit cu ploaia
sărată.
Am încercat să bag mâna după el,
să-l scot afară de urechi,
dar n-am reuşit s-ajung până-n colţurile
încăperii,

aşa mult a crescut sufletul meu
de când l-am mângâiat ultima dată?

Şi soarele mi-a spus:
"Aveau dreptate oamenii,
chiar e un suflet încăpător,
nu-i de mirare că i-ai primit
pe toţi aici
de fiecare dată când erau obosiţi.
Şi eu sunt tare obosit.
Şi n-am avut niciodată un concediu.
Şi n-am avut niciodată o iubită.
Şi n-am avut niciodată un vis de prânz."

Dar oamenii aveau nevoie de el
şi-au intrat cu forţa
în pieptul meu.
Mi-au luat sufletul
şi l-au spânzurat de-o aţă
în mijlocul cerului
să lumineze el în locul
soarelui.
Şi cerul îi admira ferestrele.
Şi păsările îşi făceau cuib pe acoperiş.

Şi eu mi-am promis
că data viitoare îmi voi bate sufletul în cuie
nu ca să nu fie furat,
ci ca să nu-l mai pot dărui
nimănui,
oricât de calde i-ar fi
mâinile.


11 aprilie 2011. 02:28 a.m.
Scris cu părul ud şi mâinile îngheţate.

Friday, April 8, 2011

Autodictare


Stăm faţă-n faţă
întinse pe covor
de ore-n şir.

Îi vorbesc rar,
în propoziţii scurte
şi sentimente pe-nţelesul ei.
Ba chiar o atenţionez să nu uite
să-i deseneze lui i
ploaia de-un singur strop
care locuieşte
deasupra capului său.

Îi spun când să pună între ghilimele
sentimentele pe care nu trebuie
să le experimentăm,
ci pe care trebuie să ne mulţumim
privindu-le cum sunt trăite de
alţii.

Îi atrag atenţia când să pună virgulă
şi când să pună punct,
când să sublinieze
şi când să taie
cu două linii uneori chiar,
unii oameni, unele culori,
unele zile.

Şi i-am spus de zeci de ori
să nu scrie niciodată
puncte de suspensie,
să nu vadă ceilalţi
c-a rămas cu sentimente netrăite
sau nespuse.

Şi stau faţă-n faţă,
pe covor,
cu inima mea.

Îi dictez amănunţit ce să simtă,
iar ea îşi ia conştiincioasă notiţe.

Dar când m-am uitat mai bine peste caiet,
am văzut că desenase
un soare
pe fiecare filă.

"Nu-l poţi învăţa pe soare câtă căldură să-ţi dea în fiecare zi.
Nu-nţelegi?
Şi pe el îl doare când ţi-e ţie frig,
încălzeşte şi el cum poate..."

mi-a spus.

Şi-atunci am înţeles că
inimile noastre iubesc
şi ele cum pot.

Şi nu e vina lor.
Şi nu e vina noastră.

It never gets easier. You just get better.


I ain't missing you at all.

Hey tu, tipule care mi-ai făcut cu mâna din autobuz, mulţumesc că mi-ai zâmbit. Ţi-am zâmbit şi eu, dar era prea târziu. Autobuzul tău plecase deja. Iar eu am rămas pe loc, privindu-l cum pleacă. Fără să-i ştiu numărul. Fără să-ţi ştiu numele. Sau culoarea ochilor. Dar zâmbetul îmi înţepenise pe buze. Şi tu nici n-ai idee de cât de mult timp trecuse...

Thursday, April 7, 2011

Alergici


De la minciună ne creşte nasul,
dar de la adevăr ne cresc braţele.

Şi uite, cred că suntem
cei mai sinceri oameni de pe pământ,
n-am mai văzut pe nimeni
în afară de
noi
care să alerge la marginile opuse ale lumii
doar să se îmbrăţişeze
o dată pe zi.
Păcat că nu ne cresc şi mai multe degete,
să putem comunica mai uşor
prin codul morse,
de fiecare dată când
ciocănim unul în pieptul celuilalt,
să verificăm dacă mai suntem
sau nu acolo.

Uite!
Uită-te la ceilalţi oameni
cum se plimbă unul pe lângă altul
ţinându-se de mână
şi vorbind.
Noi trebuie să facem asta pe rând:
ori vorbim,
ori ne ţinem de mână
pentru că nu sunt suficiente ecouri
să ne ducă vocile
de la un capăt de lume
la celălalt.

Şi-ai observat că lor nu le cresc braţele niciodată?
Oare suntem noi alergici la adevăr?

Hai să aflăm
şi să ne minţim puţin în seara asta,
înainte de culcare.
Dar să ne spunem o minciună frumoasă
care să ştie să meargă în pantofi cu toc,
pentru că minciunile cu picioare scurte
nu mi-au plăcut niciodată,

deşi,
nu ştiu cum,
toate,
dar toate,
sunt mici de-nălţime,
probabil e genetic.

- Vreau să rămâi, i-am zis.
- O să rămân.

Şi-a doua zi braţele mele erau mai lungi
şi braţele lui erau mai scurte.

"Se pare că eşti alergică şi la minciună, nu doar la adevăr",
mi-a spus.

Nu avea cum să înţeleagă.

Wednesday, April 6, 2011

Şase aprilie


Acum un an, chiar în ziua asta, încă mă aveai. Trei zile mai târziu, ai renunţat la mine. Trei luni mai târziu, m-ai vrut înapoi. Un an mai târziu... încă o faci.

Acum un an, chiar în ziua asta, habar n-aveam că cinci zile mai târziu mă voi îndrăgosti de felinare.
Acum un an, chiar în ziua asta, dansam.
Acum un an am început să scriu.

Acum un an, chiar în ziua asta, credeam că la următoarea lovitură o să clachez, că n-o să pot duce mai multe. M-am înşelat. Nici n-aveam idee de cât de puternică sunt. Şi e păcat că doar privind în urmă... îmi dau seama de asta.

It's been a long year.

Saturday, April 2, 2011

Definiţie

Trecutul
e remorca
pe care fiecare
dintre noi
o cară după sine.

Fără roţi,
fără frânghii,
fără mâini.

Friday, April 1, 2011

Trepte descendente

Nu-ţi construi niciodată scările din sentimente.

Construieşte-le din fier,
din lemn, paie,
fire de păr
sau
resturile micului dejun
pe care-l iei în fiecare dimineaţă
singur.

Toate celelalte materiale sunt mai rezistente
şi oamenii le repară imediat
dacă se strică,

dar sentimentele,
la prima fisură,
sunt aruncate la gunoi.

Eu le ascund sub pat
să le mănânce monştrii
care locuiesc cu chirie,
dar sunt atât de amare
încât nici ei
nu le vor.

Nu-ţi construi niciodată scările din sentimente
dacă nu-ţi doreşti
să cazi.