Disjointed

Photo by Tim Oun on Unsplash

Deși m-am vindecat, nu pot spune că nu simt nimic atunci când dau cu scroll prin anii pe care i-am documentat pe blog. Ani pe care doar mi i-am imaginat alături de tine, fără să apuc vreodată să-i trăiesc. Ani în care ai fost lângă mine, dar numai la kilometri distanță. Asta a fost cea mai mare apropiere pe care am acceptat-o la momentul ăla. Și cu toate astea, m-ai ținut de mână și ai trăit iadul meu alături de mine. Nu mă mai doare că nu a fost să fim. M-am împăcat de ceva timp cu gândul ăsta. Știu și că nu mai suntem oamenii care ne-am fost atunci. Ne-am schimbat de mai multe ori pielea în anii ăștia. Bineînțeles că mai sunt unghere pe cât de familiare, pe atât de bine ascunse, dar noi nu mai suntem de mult aceiași. 

Și atunci, ce mă doare? De ce scriu rândurile astea? Azi pentru prima dată în ultimii ani, mi-a fost teamă, fie și pentru câteva ore, că va trebui să trec iar prin iadul de atunci – într-o formă sau alta. M-am gândit de mai multe ori la asta în trecut: oare cum ar fi dacă ar trebui să o iau de la capăt? Sau mai bine zis: oare cum va fi când va trebui să o iau de la capăt? E ușor să îți imaginezi scenarii ipotetice. Față în față cu șansa... lucrurile stau cu totul altfel. Iar gândul ăsta... m-a zdrobit.

Știu că aș fi supraviețuit și fără tine, dar ai făcut ca lucrurile să fie mai simple. Mai frumoase. Mai vesele. Poate chiar poetice. Traversam iadul, iar pământul de sub picioarele mele era pe alocuri făcut din muzică, poezie și cărți. Tu ai fost cel care le-a sădit. Cine știe, poate ce mă doare de fapt e compasiunea pe care încă o am pentru toate lucrurile pe care a trebuit să le îndur. Uneori, încă mă doare durerea de atunci. În seara asta mă doare durerea de atunci – bolile, moartea, singurătatea și umerii tăi la kilometri distanță.

Știu că nu mai suntem la fel ca atunci. Probabil nu vom mai fi vreodată. Știu că dacă vreodată va trebui să trec prin ceva asemănător, nu voi mai putea să-mi odihnesc capul pe vocea și cuvintele tale, la orice oră din zi și din noapte. Dar știu că mai pot duce. Cu sau fără tine, cu sau fără cineva, oricine alături. Mai pot duce. Și va fi și muzică, și va fi și poezie, și vor fi și cărți. Și voi fi mereu acolo, să mă țin de mână, pășind încet, pâș-pâș, pâș-pâș, prin beznă după beznă, până la ultima luminiță de la capătul tunelului. 

Îți mulțumesc pentru călătorie! Chiar și cu toată durerea de atunci și de după... a fost minunată! 

Is it the sweetest song you've ever heard?

I'm singing in my native tongue.

Parada durerii

Photo by Lingtong Fu on Unsplash

Mă durea carnea de pe mine
așa că m-am jupuit
până la suflet,
până la oase,
până la țărână,
până n-a mai rămas
din mine
decât durerea
care atârnă nonșalant
de cuierul tău
și pe care o îmbraci 
în grabă în fiecare dimineață
de parcă ar fi
a doua ta piele.

Cum am ajuns să fiu iubita lui Leonardo DiCaprio

Photo by Руслан Гамзалиев on Unsplash

Un bișnițar de pe stradă foarte amabil și blând de la care cumpăram adesea una alta, m-a convins să îi dau numărul meu de telefon ca să mă contacteze mai ușor pentru viitoarele cumpărături. Toate bune și frumoase, până într-o zi când mă trezesc cu un telefon de la Leo. Așa, de nicăieri, coincidența face ca Leonardo DiCaprio să afle de existența mea obscură din România și să nu-și mai poată îndeplini menirea de actor dacă nu ia legătura cu mine cât mai repede. Bineînțeles că nu mi-a trimis niciodată un selfie cu el pe care să nu îl fi găsit la primul search pe Google. Bineînțeles că vorbea o engleză în dialectul Cooperativa-Anul-1950. Dar nu îmi păsa. Eram îndrăgostită de un mare actor, iar el era îndrăgostit de mine. Mă gândeam cu melancolie la toate dățile în care îmi picase vreun actor cu tronc și la toate felurile în care alesesem mereu să mă eschivez pentru că auzisem eu că actorii sunt din cale afară de dificili, deși au aceleași dedesubturi pe care le au și oamenii de rând. Leo nu era așa. Era cel mai simplu om pe care l-am întâlnit vreodată și de fiecare dată când vorbeam la telefon și îmi spunea, pe un ton scăzut "ai lăv iu", muream și înviam la loc. Devenisem Pasărea Pheonix. Din păcate nu mă suna foarte des, cam o dată la 2 săptămâni, de pe un număr de România (da, mi s-a părut și mie dubios), plângându-se mereu că nu a avut bani ca să își încarce cartela mai repede. Ei bine, să fii tu Leonardo DiCaprio și să nu-ți permiți tu o extra opțiune la 7, hai fie 5 EUR? Dă-o-ncolo de treabă, era prea de tot!

Bineînțeles că mă prinsesem de la primul apel din România, de la numărul de greșeli gramaticale mai mare decât numărul de cuvinte din propoziții, că nu vorbesc cu adevăratul Leo, ci cu una dintre (probabil) multele lui copii de escroci care încearcă să păcălească tinerele femei necăsătorite. Prinții din Nigeria nu mai sunt pe piață, au fost luați cu toții, firește că trebuia să se inventeze ceva nou. Așa că o dată la două săptămâni era distracție mare – atât ne permitea Vodafone-ul.

La un moment dat, m-am decis să investighez îndeaproape situația și să aflu cine stă în spatele șaradei. Am aflat doar că tipul locuia în Constanța, așa că la următorul apel, am început să îl întreb în română, cum e la mare. Leo al meu, panicat, a început să bâjbâjie ba în română, ba în engleză fel și fel de explicații, până s-a panicat de tot și a închis. Aia a fost ultima dată când l-am auzit.

Toate cele scrise, s-au petrecut întocmai cum le-am scris. Nu în realitate, ci în visul pe care l-am avut azi noapte. M-am trezit din el când visam că mă așezam la calculator ca să vă povestesc și vouă pățania. A trebuit să duc intenția la capăt. 

Așa că... trăiască somnul REM, ca să mai avem și noi ce trăi și ce povesti în vremurile astea.

Fiat lux

Photo by Aperture Vintage on Unsplash

M-am așezat la umbra ta 

să ascult vântul 

cum îți șuieră printre coaste 

un cântec de leagăn 

pe care să îmi adorm 

ultimele frici care mi-au mai rămas. 

Afară e liniște, 

în tine, 

tăcerea învață și ea să fie liniște, 

iar brațele leagănă 

somnul de veci 

al coșmarurilor mele. 

Îmi înfloresc oasele lângă tine –

umbrele tale au învățat 

să fie lumină.

Toate viețile care ne trec prin viață

Photo by Ravi Pinisetti on Unsplash

Uneori ni se pare 
că unele lucruri din trecut
ni s-au întâmplat în altă viață –
de parcă așa încearcă Dumnezeu
să ne păcălească
că trăim mai multe vieți,

trăim în serii de 5 ani
și o tot luăm de la capăt,
murim și o luăm de la capăt,
murim și o luăm de la capăt,
trăim și murim de la capăt,
nici nu apucăm să aruncăm
ultima lopată de pământ,
peste noi înșine,
că ne ridicăm iar,
dornici de încă o viață,
și tot așa,
botez după botez,
priveghi după priveghi,
până la cel din urmă 
capăt.

Deshumare

Photo by Daniel Jensen on Unsplash

M-am oprit din scris atunci când

cancerul s-a semnat pe sânii tăi 

și la sfârșitul poemelor mele. 

Cancerul tău mușca din carne, 

cancerul meu mușca din suflet, 

tot ce îmi doream era să-mi afund 

mâinile în pielea ta și să te scot afară, 

la viață, 

dar mâinile mele erau prea scurte 

ca să pot atinge cu degetele 

sfârșitul hăului în care te ascunseseși –

aveam iar opt ani și în visele mele 

mureai mereu aceeași moarte,

multă vreme m-am gândit 

că poate frica mea i-a ghidat morții

pașii spre tine.

Visele mele au mințit –

tu ai trăit mai departe, 

iar eu mi-am îngropat cuvintele 

în care nu mi-am dat voie să te așez, 

nu am mai scris pentru că 

nu puteam scrie adevărul, 

dar azi, 

cu mâinile mânjite de pământ

trag toate clopotele din mine 

și îmi urlu, 

din toată moartea care ne-a dat târcoale, 

sentința la viață.

Haiku #8

Photo by McKayla Crump on Unsplash

You had a taste of 

My nightmares and said we should 

Move to Alaska.

It comes back to me 

Like pieces of a dream I can't remember 

And I don't think you took a breath 

From March until September.

Doing Summer a favour

Photo by Frank Claeys on Unsplash

I let Summer sink

into my bones and my skin is now

glowing of everything

that's left of August –

tanned and tangled fingers

hoping they wouldn't have to say

goodbye,

dreams wishing they will still be dreamed tomorrow

and

so much light,

that not even Goliath could hold it

in the palms of his hands –

Isn't life excruciatingly beautiful?

Haiku #7

Photo by CHUTTERSNAP on Unsplash

I can still see light

Soaring out of your chest – you

Never left yourself.

Aniversare

Exoplanet - prima mea pictură, 31 mai

28 de ani, dar și primul meu an de terapie. Ambele împlinite azi. Nu am plănuit ca prima mea ședință de terapie să aibă loc de ziua mea. Așa s-a nimerit, și am ales să iau asta ca pe un cadou făcut mie însămi. A fost și este cel mai frumos cadou pe care mi l-aș fi putut face vreodată și nu mă văd renunțând vreodată pe deplin la obiceiul ăsta. Un an mai târziu sunt într-un cu totul alt peisaj din punct de vedere emoțional. Chiar dacă mai am destule de vindecat, mai am și destul timp în față. Încerc să învăț să am mai multă răbdare cu mine. Încerc să învăț să nu mai pun atât de multă presiune pe mine și să-mi dau voie să nu fiu perfectă. Acum un an, nu m-aș fi gândit că voi fi aici. Sper și cred că voi fi surprinsă și anul viitor. 

Privesc adesea în urmă la versiunile mele din trecut (27, 26, 25 etc.) și mă bucur că pot să le privesc, pe fiecare dintre ele, cu dragoste, compasiune și înțelegere. Încă mai am de învățat că nu trebuie să treacă atât de mult timp ca să fiu indulgentă cu mine. Chiar ieri am citit articolul ăsta – și mi s-a părut o coincidență atât de frumoasă, de parcă toate acele cuvinte și-ar fi dorit să mă cunoască!

Am speranță.

Truths to live by

Photo by pawel szvmanski on Unsplash

You tried to make the truth less true

by living with your eyes closed.

Thank God nobody is able to 

carry on like this forever,

and you –

you are now learning it the hard way.

(Are there any other means for us to learn?)

The darkness tired out your longings

for what's still yet to come,

but the future 

doesn't need anyone's invitation –

who do you think has been banging and 

raging at your door all this time?

Your neighbors are begging you 

to open the lock –

no one on your street has slept in months,

and I think it's safe to say that 

letting the future in could now 

be considered community service.

I guess that the real question is

what will it take for you to live?

If you were to ask me,

the only thing that could lure you out

is knowing that God 

didn't need to steal any man's rib

so He could create you.

You have always been your own.

You have always had someone to belong to.

There's a party going on in here

It's been happening for many years

And even if it all goes bad

It was the best time we ever had.

Black magic

Photo by freestocks on Unsplash

You've dipped your tongue deep into my sorrows and said –

"this would go well with fries, 

KFC should make a sauce out of your sadness,

I'm sure they'd hit the jackpot"

and I think it's funny that

you're always thinking about hitting the jackpot,

as if it wasn't enough for you

to win just by being born,

haven't you heard that lightning

doesn't strike twice?

It's surreal to watch you

turn this mountain that 

has been resting on my shoulders

into pebbles, 

just by touching it with your fingers –

I believe this is the kind of magic 

that caused the burning of the witches

and your desire to devour all of my grief

should be the definition of greed

in every dictionary.

It should be forbidden to try saving someone

who is not ready to save himself.

You cannot sentence someone to live

the life that they deserve,

believe me, I tried.

Easy they come, easy they go

I jump from the train, I ride off alone

I never grew up, it's getting so old

Help me hold onto you.

The perks of being numb

Photo by pawel szvmanski on Unsplash

My heart is aching

and I don't know any lullaby,

that could hush the pain

away.

So I scream.

Slaying ourselves for a living

Photo by Elti Meshau on Unsplash

His black eye 

was howling at me

a story of

smoke,

inner dragons

and rage –

the worst kind of hell

that any God

would ever make.

I asked him,

"Who did this to you?" –

he didn't say a word,

but simply stared 

in the mirror

with a smirk

on his face.

Multe luminițe și un singur tunel

Photo by Jake Blucker on Unsplash

Sunt pe drumul cel bun. Pentru că e drumul care duce la mine. E imposibil să mă rătăcesc, chiar dacă mă mai opresc, din când în când, la un popas cu toate comportamentele și gândurile de care vreau să scap. E greu să renunți la cine ai învățat să fii. Dar uneori e al naibii de necesar și sănătos. Trăiască terapia – ca să putem trăi și noi!

Annie says "You see, this is why I'd rather be alone."

A watched pot never boils. Why do I keep forgetting this?

On silence and other demons

Photo by Kelly Sikkema on Unsplash

There was poetry in every

verse of my silence –

I simply

couldn't let it out 
of my chest,

so please

don't be bitter

that I'm now able

to lay my soul

on paper,

we both know that

if it weren't for you

I wouldn't have

anything to lay down

to begin with.

I guess that what I'm trying to say is

thank you for being there

even long after
I've withdrawn from myself –
I know it must not have been easy
to look after a shell.

Cel mai bun an din viața mea

© Vladimir Kush

Am poftă de viață. Am poftă de artă, muzică, filme, teatru, muzee, scris. Am poftă să învăț să pictez. Am poftă de munte, de concerte, de festivaluri, de mare. Am poftă de primăvară, de vară, de role, de baschet, de vânt, de trenuri. Trăiesc din nou după mult timp. Și nu oricum, trăiesc așa cum îmi tot doream în timpul ăsta. Simt că am stat pe loc o perioadă mult prea lungă de timp, iar picioarele îmi sunt recunoscătoare că le las să alerge din nou. Îmi joacă sufletul în ochi și sângele în vene. Am început să mă inspir de una singură, dar mă inspiră și cel care îmi dă târcoale.

Îmi place din nou cine sunt și îmi zâmbesc când mă privesc în oglindă. Sunt de aceeași parte a baricadei, am dat la pace cu mine însămi și am urcat armele în pod.

Anul care a trecut a fost unul dintre cei mai grei ani din viața mea, dar totodată anul în care am cules cele mai multe roade. Am început să merg la terapie în iunie – fix de ziua mea de naștere, pe patru. Fără îndoială a fost și este cea mai bună investiție pe care am făcut-o vreodată în mine și, totodată, obiceiul la care știu că nu voi renunța pe deplin niciodată. Efectul bulgărelui de zăpadă – am slăbit 15 kilograme, am început să ies mai mult afară, să socializez, să mă distrez, am început să mă înțeleg, să îmi cunosc pattern-urile, să le identific ca mai apoi să știu cum să le ocolesc. Mi-am dat voie să mă iert și să mă vindec. Au început să-mi placă ochii mei. Mi-am schimbat viața la 180 de grade. Sunt fundamental recunoscătoare, atât mie, cât și Andreei (terapeutul meu) care m-a ghidat ținând lumânarea în tot timpul ăsta în care am bâjbâit prin beznă, deși știa foarte bine unde era ușa de scăpare. Și întrerupătorul. Totul a fost doar o chestiune de timp. Totul este doar o chestiune de timp. Și o chestiune de noi înșine. 

Recunoscătoare îi sunt și lui Danielei, care a trecut prin tot procesul ăsta cu mine și nu a grăbit niciodată pasul, chit că poate se plictisise să vadă același peisaj de luni de zile. A știut când să-mi vorbească și a știut când să-mi tacă, iar ăsta este, din punctul meu de vedere, unul dintre cele mai dificile lucruri de stăpânit. A fost acolo la fiecare oftat, fiecare atac de anxietate, fiecare îndoială sau sentiment de deznădejde. Dar și la fiecare moment de bucurie, fiecare râs și licărire de speranță. 

Mai am mult de lucru cu mine. Dar e bine, îmi simt mintea liberă, iar urmele de la lanțuri nu dor și au început deja să se ducă. Îmi vine să urlu de bucurie când mă gândesc la cât de clare și frumoase îmi vor fi gândurile un an de acum înainte, dacă continui să fac ce am făcut până acum.

Vreau să nu uit vreodată că există apropiere după distanță, zâmbet după lacrimi, sănătate după boală, încredere după trădare și senin după furtună. Există iertare și blândețe după cruzime față de noi înșine. 

Viața ni se va întâmpla oricum, indiferent dacă o trăim cu capul vârât în nisip sau privind prezentul drept în ochi. Așa că am învățat să mă ascund mai puțin de mine însămi. Las luminile aprinse în mine mai des. Nu mă mai tem de ce mi se ascunde sub piele. Și când pun seara capul pe pernă, încerc să nu uit să-mi zâmbesc și să continui să-mi fiu recunoscătoare pentru tot ce am reușit să fac față de mine însămi. Pentru că nu a fost puțin lucru.

Finders keepers

Photo by Mary Sill on Unsplash

I've lost my mind in his dimples

and all of my perspective

while I was staring at the dark spot

that sits on his right temple –

a mark that marks

a slice of the darkness

he used to devour

every morning

for breakfast.

He lost all of my fears when

I made the mistake

of misplacing them 

in his hands

just for a moment,

while I was laying my soul

inside of his collarbone –

but I'm not going to hold that

against him or myself.

You see,

I'm now scattered

all across his moles – 

there's a galaxy made of 

everything I ever was

swarming across his skin, 

and I know he has a black hole

hidden right under his sleeve.

I'm okay with never getting out.

Să nu te mulțumești niciodată cu zahărul de pe masă atunci când se ascunde miere în dulap. Oricât de greu s-ar deschide borcanul. Sunt fericită și inspirată – nu credeam că stările astea pot coexista.