Friday, October 8, 2021

Nu poate veghea nimeni la nesfârșit

De fiecare dată când mi-e frică de moarte
îmi trăiesc nopțile cu ochii deschiși,
de parcă morții i-ar fi teamă
de albul ochilor mei,

am stat de strajă ani de zile
ca și cum moartea mi-ar cere voie
înainte să bată la ușă,
ca și cum moartea s-ar anunța vreodată
înainte să ne intre în casă,
este de-a dreptul stupid,
toată lumea știe prea bine
că moartea ne salută
doar de la revedere
prin tăcerea de după ultima
bătaie de inimă,

de când sunt mică și până acum
părinții mei au murit deja de zeci de ori
în coșmarurile mele,
repetiții după
repetiții după
repetiții,
mi se spune
"lasă că e bine, 
înseamnă că le-a murit moartea",

dar moartea e ultimul lucru care
va muri vreodată pe pământul ăsta,
iar eu nu-mi mai pot ține
ochii deschiși -
tânjesc după întunericul din spatele
pleoapelor mele închise
și știu că
nu poate veghea nimeni la nesfârșit
ca să împiedice sfârșitul.

O pisică pe care am văzut-o vara trecută mergând pe lângă lac, în Herestrău, care își vede de treaba ei, fără să se sinchisească de nimic altceva. Cam asta îmi doresc și eu pentru mine, mai ales în perioada asta.

Sunday, September 19, 2021

Old wounds die hard

Primele trei luni din an au fost din cale afară de dificile. Aprilie a fost o lună neutră. Din Mai până la sfârșitul lui August am trăit cea mai bună perioadă din viața mea. Septembrie a fost groaznic, dar începe să fie mai bine. 

Și eu mă gândesc la o grămadă de lucruri. Mă gândesc la câtă viață mi-a mai rămas de trăit - cum încă nu am trăit cele mai frumoase momente din viața mea, dar nici pe cele mai urâte. Mă gândesc la cât de minunat este faptul că exist și la cât de mici au fost șansele ca fiecare dintre noi să fie aici. Mă gândesc la cât de diferite ar fi fost lucrurile dacă ai mei s-ar fi mutat în Sibiu în loc de Brașov, atunci când m-am născut. Și mi se pare de neconceput ca eu să fi avut altă viață decât cea pe care am trăit-o.

Mă pun față în față cu mine însămi, cu toate gândurile care-mi poposesc în minte sau care sunt mereu acolo, și-mi pun întrebări astfel încât să-mi pun la îndoială convingerile. Nu-mi dau voie să mă mai păcălesc. Dar nici nu mă mai pedepsesc atunci când greșesc. Nu mai petrec zile la rând repetându-mi un discurs care nu a fost niciodată al meu. Îmi dau voie să greșesc fără să mă mai lovesc în moalele capului de fiecare dată când ratez în misiunea de a fi perfectă. Toate lucrurile astea sunt încă noi pentru mine, revelatoare, eliberatoare.

Cât de frumos este să nu mai simt că mă trădez pe mine însămi! Să știu că orice s-ar întâmpla sunt acolo pentru mine. Că o să am grijă de toate variantele mele, de la copilul de 4 ani care învățase, fără să cunoască încă termenul, cum se simte anxietatea, la femeia de 29 de ani care este cu totul altfel de cum mi-aș fi imaginat-o vreodată. Încă mi se pare ciudat să spun despre mine că sunt femeie, și nu fată, deși știu că sunt de multă vreme adult în toată regula. Poate este pentru că am fost nevoită să cresc înainte de vreme, iar mai apoi am simțit nevoia să recuperez. Oricum ar fi, un lucru e cert: niciun copil nu ar trebui să se simtă forțat să-și crească oasele înainte de vreme. E împotriva firii.

Chiar și așa, am ajuns departe: de la a sta în spatele meu și a mă împinge singură în prăpastie, la a da fuga jos ca să întind o plasă de siguranță pentru momentul inevitabil în care o să-mi pierd echilibrul. 

Știu că nu mi-a fost deloc ușor să fiu în locul meu - nu ar fi putut fi ușor pentru nimeni. Și deși mai am destule lucruri pe care trebuie să le rezolv în relație cu mine sau cu viața mea, pot să spun cu mâna pe inimă că, ținând cont de circumstanțe, mi se pare uimitor că am devenit cine sunt azi. Îmi place cum și cine sunt pe dinăuntru. 

Presar mult farmec peste cele mai banale lucruri și îmi place cum se vede viața din spatele ochilor mei. Ce lucru minunat!



As we wait for the sunset to come
You just slip your heels back on
'Cause you can only move through the dark

Wednesday, September 15, 2021

Énouement

Nimeni nu ar fi putut să trăiască viața care mi-a fost dată, mai bine decât am trăit-o eu. 

Tuesday, September 14, 2021

Haiku #10

His eyes on me like
A black hole born to swallow
The moon: real hunger.

Sunday, June 20, 2021

Cel mai mult m-au durut lucrurile cărora nu le-am dat voie să doară


Ascult piesa asta de la Matt Nathanson și îmi dau seama, pentru a nu știu câta oară, de cât mult s-au schimbat lucrurile. Când au încetat versurile astea să-mi fie lait motiv?!

De-a lungul ultimilor zece ani, nu au fost puțini cei care mi-au trecut pragul, deși ușa era în flăcări. Și nu au fost puțini cei care s-au repezit spre mine ca să mă dezbrace până la furoul de tristețe pe care îl țineam ascuns sub rochie ca mai apoi să-l trântească într-o farfurie și să înfulece lacom din el. Bineînțeles că nimeni nu a putut să-mi devoreze durerea, oricât de ascuțiți le-ar fi fost dinții sau oricât de prăpăstios le-ar fi fost stomacul. 

Un festin fără sfârșit. O listă lungă de oaspeți mai mult sau mai puțin invitați. Suferința mea în mijlocul mesei rămânând mereu neatinsă. Dinții lor strepeziți de țipetele și lacrimile mele. Nu ai cum să înfuleci strigătul cuiva. Nu ai cum să înfuleci golul cuiva. Nu ai cum să înfuleci frica cuiva. Lacrimile mele șterse de mâinile lor au fost întotdeauna ca niște pisici rătăcite care își cunoșteau drumul înapoi. 

Cred că este prima dată când sunt atât de bine cu mine. Dar am ajuns aici pe sufletul și pe picioarele mele, mergând la pas alături de oameni dragi mie și nu cărată în brațe ca un copil. E o diferență între a ține de mână pe cineva și a-l căra în spate. Am încetat de mult să sper sau să visez cu ochii deschiși la un trecut mai bun. Ce a fost, a fost, îmi accept întreaga istorie exact așa cum este ea. Nu-mi mai doresc să fiu copil, nici să-mi iau viața de la capăt.

I-am dat drumul durerii să zboare, dar i-am făcut și o căsuță de păsări în sufletul meu, pentru atunci când se va întoarce. Nu îmi mai e frică de viață. Sunt destule zări și am destul suflet pentru tot ce îmi va fi dat să trăiesc de acum înainte. Sunt pregătită. Zâmbesc!

Tuesday, June 15, 2021

Zmeură culeasă de mâinile tale

Vara trecută am mâncat 
zmeură culeasă de mâinile tale 
fără să știu că va fi ultima dată - 
de atunci 
mă urmărește zilnic spaima 
că aș putea trăi ceva 
pentru ultima oară 
fără ca măcar să știu, 
fără să-mi pot lua rămas bun, 
așa cum nici ție nu ți-am spus adio, 
ci la revedere, 
pa 
sau te iubesc, 
nici nu mai știu 
care a fost ultimul lucru 
pe care ți l-am zis vreodată 
dar 
de fiecare dată când mă gândesc la asta
sufletul meu dă pe afară 
îmi curg din ochi toate poveștile 
pe care nu am apucat să ți le spun, 
mi se zbat sub piele
toate versiunile mele înghesuite
printre oase 
pe care nu ți-am dat voie să le cunoști - 

pentru tine am crescut an după an
într-un copil mai mare:
întotdeauna fetiță, niciodată femeie. 

Poemul ăsta mușcă din mine 
cu fiecare rând, 
poate ăsta e motivul 
pentru care a durat așa mult 
până i-am dat voie să vadă 
lumina zilei, 
s-au făcut deja șase luni 
de când ai plecat, 
iar eu pun la păstrare 
toate visele în care 
mă vizitezi și îmi spui că ești bine, 
nu mai cred de mult în astfel de lucruri, 
dar împletesc de zor un semn 
pe care să-l pot ține strâns la piept 
de fiecare dată când mă gândesc
că nu mai ești. 

Nu mai ești, 
dar te văd în fiecare bătrânică de pe stradă, 
cumpăr 
ghiocei 
garoafe 
narcise
zambile 
cumpăr toate florile pe care le au de vânzare 
pentru că simt că așa te pot păstra cu mine, 
măcar pentru câteva zile, 
într-un pahar de apă. 

Adesea, 
cumpăr zmeură de la supermarket 
și o mănânc lacom 
ca și cum te-aș putea îmbrățișa 
cu dinții, 
ca și cum ai fi acolo, 
ascunsă, 
așteptându-mă 
și nu cred că există 
vreun alt moment în care să te simt 
mai aproape.

Saturday, April 17, 2021

Paralel


Dintre toate viețile pe care
le-am fi putut trăi împreună 
am avut neșansa
să o trăim tocmai pe asta,

unii oameni cred că secundele ne sunt numărate
de la bun început -
eu cred că toți ne naștem ceasornicari
timpul ni-l facem cu mâna noastră,
uneori prea lung
de multe ori prea scurt,
e o adevărată artă în 
a începe
și
a sfârși,

doliul pentru ce nu am apucat să fim
mi-l port pe sub haine,
în timp ce 
picioarele mele merg înainte
fredonând
ritmul pașilor tăi.

Dintre toate viețile pe care
le-am fi putut trăi 
fără să ne întâlnim vreodată,
am avut norocul
să o trăim tocmai pe asta.

Sunday, April 4, 2021

Ca să nu plecăm de unde ne-am întors

Mă doare, 
dar merg înainte
cu durerea strânsă la piept
și ochii privind înapoi -
oamenii mă întreabă încotro mă îndrept,
eu le spun că mă îndrept mereu
spre o nouă zi
și tot așa
și tot așa
până când mă voi simți mai ușoară,
până când brațele mele nu vor mai avea
ce să îmbrățișeze,
dragostea-mea-pentru-tine
trebuie să aibă și ea
un termen de valabilitate
chiar dacă am întors-o pe toate părțile
și nu scrie nimic,
nu are cum să fie altfel
când știu că totul se va duce cândva,
așa că merg înainte
zi 
după 
zi 
după 
zi 
după 
zi,
nu mă voi opri pentru că
asta ar însemna să mă întorc
și ar fi păcat...
când am ajuns deja
atât de departe.

Haiku #9

Some people put salt
On our wounds and then make
It taste like honey.

Thursday, March 11, 2021

Haiku #8

It might have ended
But this doesn't take away
Any of its charm.
 

Sunday, February 21, 2021

Toate drumurile duc spre viitor

Am ascultat melodia asta pentru prima dată pe 1 ianuarie și de atunci nu mă mai satur de ea. M-a fermecat. 

Ultimele 3 luni au fost cele mai dificile din ultimul an. Cu toate astea, simt că lucrurile încep să devină mai ușoare. Sau poate eu mai puternică. Încep să mă simt comfortabil cu faptul că nu pot controla totul, că nu am de unde să știu ce se poate întâmpla în viitor. Îmi fac planuri, am obiective, visez cu ochii deschiși la lucruri care țin doar de mine, dar cu toate astea îmi administrez o doză de realitate și știu că voi fi bine, indiferent de ce se va întâmpla mai departe. Viața mi-a dat planurile peste cap de zeci de ori și până acum nu a fost dată în care să nu-mi găsesc iar drumul.

Cred că uneori uit cât de rezilientă sunt de fapt. Fiecare sfârșit de lume de până acum s-a încheiat cu următoarea dimineață în care m-am dat jos din pat, chiar dacă nu credeam că mai sunt în stare. 

Abia aștept să văd ce mă mai așteaptă! Călătoria asta nu e nici pe departe încheiată.


I saw the crescent
You saw the whole of the moon.

Saturday, January 23, 2021

Vise cu tâlc

Am visat că ne aflam sub un atac terorist. Se aruncau bombe și grenade pe străzi, alergam toți ca niște bezmetici, nimeni nu știa încotro s-o ia. Părea că toate străzile sunt în pericol. Eram în București singură și speriată, nu știam în ce direcție să mă duc. Strângeam din pumni și încercam să mă teleportez acasă, în Brașov. Pentru un motiv sau altul, credeam cu tărie că aș putea face asta, dacă mă concentrez și îmi doresc suficient de mult. La un moment dat, după ce am tot alergat pe străzi, am ajuns în cele din urmă în Brașov. Am trecut pe lângă cimitirul și biserica Sfântul Nicolae din Schei. Câțiva copii se jucau în curte, iar unul dintre ei plângea și tremura din toate încheieturile. Am încercat să vorbesc cu el și să îl liniștesc, dar nu mă lăsa nici măcar să mă apropii. Am încercat ce am încercat, după care am luat decizia să merg mai departe. După ce am ieșit pe poartă, la câțiva metri, am auzit niște pași mărunți în spatele meu. Copilul alerga spre mine. M-am lăsat jos și l-am îmbrățișat. A plâns ce a plâns, iar când s-a liniștit s-a întors înapoi în curtea bisericii. Am plecat mai departe. Eram pe sub Poarta Schei și l-am sunat pe tata să mă asigur că e în siguranță. Era afară, mergea la o cofetărie să cumpere niște eclere pentru că îi era poftă mamei. Mi s-a părut nebunie curată. Am mai mers ce am mai mers și am ajuns într-o piață destul de asemănătoare cu Piața Sfatului. Și aici oamenii erau speriați și panicați. Au început să fie aruncate bombe și grenade de pe ferestrele clădirilor înalte. Am început toți să alergăm în direcția opusă. Problema era că au început să fie aruncate grenade și din celelalte direcții. Nu mai aveam încotro să ne îndreptăm, decât spre centrul perimetrului - toți, la grămadă, într-un haos total. Aici s-a oprit visul.

Am visat apoi că mă aflam într-un autocar, habar nu aveam încotro mă îndreptam. Stăteam pe locul de la geam, iar locul de lângă mine era liber. Un copil de 4-5 ani s-a așezat lângă mine și am știut din primul moment că eram eu. M-am recunoscut instant. Nu am stat să mă întreb cum ar putea fi posibil, dacă este real sau nu, am luat lucrurile ca atare. Stăteam jos una lângă alta și știam că va trebui să am grijă de amândouă. Varianta mea de 5 ani îmi povestea câte în lună și în stele, în timp ce eu o priveam înlemnită din cap până în picioare. Am început să vorbim, să ne jucăm. Îi dădeam să mănânce bucățele mici de carne, și țin minte că îmi spuneam în sinea mea că mi se pare foarte ciudat, pentru că nu am mai mâncat carne de aproape 4 ani. Căram copilul în brațe dintr-o parte în alta. Era bine. Știam că suntem responsabilitatea mea, că va trebui să am grijă de amândouă. Nu eram deloc speriată, nici copleșită. Mă simțeam fericită, simțeam că totul o să fie bine. Visul ăsta o să rămână unul dintre cele mai frumoase și importante vise pe care le-am avut vreodată, tocmai pentru că știu foarte bine ce l-a declanșat.

Am visat și alte lucruri azi-noapte, dar nu m-au atins atât de mult ca cele două pe care le-am povestit mai sus. Cei care mă cunosc știu că prețuiesc foarte mult visele. Mi se pare fascinant cum creierul nostru poate să construiască fel și fel de imagini sau povești pe care să le putem vedea cu ochii închiși. Ne petrecem o bucată mult prea mare din viață dormind, ca lucrurile astea să nu conteze deloc.

Wednesday, November 11, 2020

Disjointed

Deși m-am vindecat, nu pot spune că nu simt nimic atunci când dau cu scroll prin anii pe care i-am documentat pe blog. Ani pe care doar mi i-am imaginat alături de tine, fără să apuc vreodată să-i trăiesc. Ani în care ai fost lângă mine, dar numai la kilometri distanță. Asta a fost cea mai mare apropiere pe care am acceptat-o la momentul ăla. Și cu toate astea, m-ai ținut de mână și ai trăit iadul meu alături de mine. Nu mă mai doare că nu a fost să fim. M-am împăcat de ceva timp cu gândul ăsta. Știu și că nu mai suntem oamenii care ne-am fost atunci. Ne-am schimbat de mai multe ori pielea în anii ăștia. Bineînțeles că mai sunt unghere pe cât de familiare, pe atât de bine ascunse, dar noi nu mai suntem de mult aceiași. 

Și atunci, ce mă doare? De ce scriu rândurile astea? 

Azi pentru prima dată în ultimii ani, mi-a fost teamă, fie și pentru câteva ore, că va trebui să trec iar prin iadul de atunci - într-o formă sau alta. M-am gândit de mai multe ori la asta în trecut: oare cum ar fi dacă ar trebui să o iau de la capăt? Sau mai bine zis: oare cum va fi când va trebui să o iau de la capăt? E ușor să îți imaginezi scenarii ipotetice. Față în față cu șansa... lucrurile stau cu totul altfel. Iar gândul ăsta... m-a zdrobit.

Știu că aș fi supraviețuit și fără tine, dar ai făcut ca lucrurile să fie mai simple. Mai frumoase. Mai vesele. Poate chiar poetice. Traversam iadul, iar pământul de sub picioarele mele era pe alocuri făcut din muzică, poezie și cărți. Tu ai fost cel care le-a sădit.

Cine știe, poate ce mă doare de fapt e compasiunea pe care încă o am pentru toate lucrurile pe care a trebuit să le îndur. Uneori, încă mă doare durerea de atunci. În seara asta mă doare durerea de atunci -  bolile, moartea, singurătatea și umerii tăi la kilometri distanță.

Știu că nu mai suntem la fel ca atunci. Probabil nu vom mai fi vreodată. Știu că dacă vreodată va trebui să trec prin ceva asemănător, nu voi mai putea să-mi odihnesc capul pe vocea și cuvintele tale, la orice oră din zi și din noapte. Dar știu că mai pot duce. Cu sau fără tine, cu sau fără cineva, oricine alături. 

Mai pot duce. Și va fi și muzică, și va fi și poezie, și vor fi și cărți. Și voi fi mereu acolo, să mă țin de mână, pășind încet, pâș-pâș, pâș-pâș, prin beznă după beznă, până la ultima luminiță de la capătul tunelului. 

Îți mulțumesc pentru călătorie! Chiar și cu toată durerea de atunci și de după... a fost minunată! 


Is it the sweetest song you've ever heard?
I'm singing in my native tongue.

Friday, November 6, 2020

Parada durerii

Mă durea carnea de pe mine
așa că m-am jupuit
până la suflet,
până la oase,
până la țărână,
până n-a mai rămas
din mine
decât durerea
care atârnă nonșalant
de cuierul tău
și pe care o îmbraci 
în grabă în fiecare dimineață
de parcă ar fi
a doua ta piele.

Tuesday, November 3, 2020

Cum am ajuns să fiu iubita lui Leonardo DiCaprio

Un bișnițar de pe stradă foarte amabil și blând de la care cumpăram adesea una alta, m-a convins să îi dau numărul meu de telefon ca să mă contacteze mai ușor pentru viitoarele cumpărături. Toate bune și frumoase, până într-o zi când mă trezesc cu un telefon de la Leo. Așa, de nicăieri, coincidența face ca Leonardo DiCaprio să afle de existența mea obscură din România și să nu-și mai poată îndeplini menirea de actor dacă nu ia legătura cu mine cât mai repede. Bineînțeles că nu mi-a trimis niciodată un selfie cu el pe care să nu îl fi găsit la primul search pe Google. Bineînțeles că vorbea o engleză în dialectul Cooperativa-Anul-1950. Dar nu îmi păsa. Eram îndrăgostită de un mare actor, iar el era îndrăgostit de mine. Mă gândeam cu melancolie la toate dățile în care îmi picase vreun actor cu tronc și la toate felurile în care alesesem mereu să mă eschivez pentru că auzisem eu că actorii sunt din cale afară de dificili, deși au aceleași dedesubturi pe care le au și oamenii de rând. Leo nu era așa. Era cel mai simplu om pe care l-am întâlnit vreodată și de fiecare dată când vorbeam la telefon și îmi spunea, pe un ton scăzut "ai lăv iu", muream și înviam la loc. Devenisem Pasărea Pheonix. Din păcate nu mă suna foarte des, cam o dată la 2 săptămâni, de pe un număr de România (da, mi s-a părut și mie dubios), plângându-se mereu că nu a avut bani ca să își încarce cartela mai repede. Ei bine, să fii tu Leonardo DiCaprio și să nu-ți permiți tu o extra opțiune la 7, hai fie 5 EUR? Dă-o-ncolo de treabă, era prea de tot!

Bineînțeles că mă prinsesem de la primul apel din România, de la numărul de greșeli gramaticale mai mare decât numărul de cuvinte din propoziții, că nu vorbesc cu adevăratul Leo, ci cu una dintre (probabil) multele lui copii de escroci care încearcă să păcălească tinerele femei necăsătorite. Prinții din Nigeria nu mai sunt pe piață, au fost luați cu toții, firește că trebuia să se inventeze ceva nou. Așa că o dată la două săptămâni era distracție mare - atât ne permitea Vodafone-ul.

La un moment dat, mă decid să investighez îndeaproape situația și să aflu cine stă în spatele șaradei. Am aflat doar că tipul locuia în Constanța, așa că la următorul apel, am început să îl întreb în română, cum e la mare. Leo al meu, panicat, a început să bâjbâjie ba în română, ba în engleză fel și fel de explicații, până s-a panicat de tot și a închis. Aia a fost ultima dată când l-am auzit.

Toate cele scrise, s-au petrecut întocmai cum le-am scris. Nu în realitate, ci în visul pe care l-am avut azi noapte. M-am trezit din el când visam că mă așezam la calculator ca să vă povestesc și vouă pățania. A trebuit să duc intenția la capăt. 

Așa că... trăiască somnul REM, ca să mai avem și noi ce trăi și ce povesti în vremurile astea.

Saturday, October 17, 2020

Fiat lux

M-am așezat la umbra ta 
să ascult vântul 
cum îți șuieră printre coaste 
un cântec de leagăn 
pe care să îmi adorm 
ultimele frici care mi-au mai rămas. 

Afară e liniște, 
în tine, 
tăcerea învață și ea să fie liniște, 
iar brațele leagănă 
somnul de veci 
al coșmarurilor mele. 

Îmi înfloresc oasele lângă tine - 
umbrele tale au învățat 
să fie lumină.

Monday, September 21, 2020

Toate viețile care ne trec prin viață

Uneori ni se pare 
că unele lucruri din trecut
ni s-au întâmplat în altă viață -
de parcă așa încearcă Dumnezeu
să ne păcălească
că trăim mai multe vieți,

trăim în serii de 5 ani
și o tot luăm de la capăt,
murim și o luăm de la capăt,
murim și o luăm de la capăt,
trăim și murim de la capăt,
nici nu apucăm să aruncăm
ultima lopată de pământ,
peste noi înșine,
că ne ridicăm iar,
dornici de încă o viață,
și tot așa,
botez după botez,
priveghi după priveghi,
până la cel din urmă 
capăt.

Friday, September 11, 2020

Deshumare

M-am oprit din scris atunci când
cancerul s-a semnat pe sânii tăi 
și la sfârșitul poemelor mele. 

Cancerul tău mușca din carne, 
cancerul meu mușca din suflet, 
tot ce îmi doream era să-mi afund 
mâinile în pielea ta și să te scot afară, 
la viață, 
dar mâinile mele erau prea scurte 
ca să pot atinge cu degetele 
sfârșitul hăului în care te ascunseseși - 
aveam iar opt ani și în visele mele 
mureai mereu aceeași moarte,
multă vreme m-am gândit 
că poate frica mea i-a ghidat morții
pașii spre tine.  

Visele mele au mințit - 
tu ai trăit mai departe, 
iar eu mi-am îngropat cuvintele 
în care nu mi-am dat voie să te așez, 
nu am mai scris pentru că 
nu puteam scrie adevărul, 
dar azi, 
cu mâinile mânjite de pământ
trag toate clopotele din mine 
și îmi urlu, 
din toată moartea care ne-a dat târcoale, 
sentința la viață.

Tuesday, August 18, 2020

Haiku #8

You had a taste of 
My nightmares and said we should 
Move to Alaska.


It comes back to me 
Like pieces of a dream I can't remember 
And I don't think you took a breath 
From March until September.