Saturday, April 13, 2019

"One of the most healing things you can do is recognize where in your life you are your own poison."

Încerc de jumătate de oră să scriu. Pur și simplu nu pot să exprim ceea ce simt. Nu știu dacă e bine sau rău. În ultima vreme mă simt de parcă nu mai știu nimic - nici măcar despre mine. Cred că mă dor multe lucruri, dar m-am obișnuit atât de mult să simt în felul ăsta, încât nici nu mai percep durerea ca a fi durere. E pur și simplu parte din mine, din zilele pe care le trăiesc.

Mă doare să știu că totul este rezultatul acțiunilor mele. Și pentru asta simt că nici măcar nu am dreptul să fiu tristă. Cum am dreptul să mă simt? Oricum nu îmi mai dau voie să simt nimic - mă pedepsesc pentru orice. Trăiesc ce trăiesc și mi se pare că sunt bine. Însă sunt doar oarbă. Superficială. Normal că sunt bine dacă refuz să conștientizez tot ce mă doare. Normal că sunt bine dacă umblu legată la ochi prin sufletul meu. Întunericul nu doare. Doare în schimb să îți lași durerile la uscat pe o sârmă. Să îți vezi durerea în lumina soarelui. Ca să te vindeci, trebuie să dori. Iar eu trăiesc atât de mult la suprafața sufletului meu, încât nu mai am cum să dor. Așa că atunci când întâmplarea face să privesc puțin în mine - e dezastru. Așa că închid repede fereastra pentru că e mult mai ușor să crezi că nu te doare nimic.

Cu siguranță am fost lașă, poate am fost și egoistă. Dar nu am fost niciodată rău intenționată. Iar tu ai fost și ești geamandura mea. Problema e că am ajuns atât de departe în larg, încât nu mai ai cum să mă vezi. Crede-mă, încă sunt acolo. Am fost mereu acolo - lăsând la o parte orice tăcere. Doar pentru că ceva nu se arată în fața ochilor tăi, nu înseamnă că nu există.

Nu știu ce doare mai mult - cât de definitiv pare ceea ce simți sau faptul că sunt singura responsabilă pentru situația în care s-a ajuns. Poate amândouă la fel de mult.

Liniuța asta nu va dispărea complet vreodată. /

Saturday, October 13, 2018

Vreau un somn fără vise

Aș vrea să nu mai fiu nostalgică după tine. Mă doare. Deși nu e durerea aia care nu te lasă să mănânci sau să dormi. Nu e o durere care să altereze felul în care îmi trăiesc zilele. Nu. E o durere mută, de care puțini oameni știu și pe care uneori uit că o port în mine. Iar asta mi se pare, într-un fel, mai rău. Pentru că rănile pe care ni le purtăm peste haine vor fi mai ușor de vindecat decât cele pe care le ascundem sub straturi de carne și suflet. Durerea pe care o simt e molcomă. Familiară. Blândă. 

Sunt nostalgică după ceva care nici măcar nu s-a întâmplat. Îmi este mai greu să accept acum, decât îmi era acum un an, pentru că de data asta lucrurile chiar par definitive. S-a tras linie. S-a pus punct. S-a tăcut. Din ambele părți. 

Știu că nu vei citi vreodată textul ăsta, dar nu contează. E la fel ca toate lucrurile pe care le-am simțit în ultimele luni. Au fost doar pentru mine. Oricum ar fi, îți mulțumesc. Trecuse ceva timp de când mă simțisem inspirată, vie. Datorită ție, mi-am dat seama că încă există poezie în mine.

Monday, August 20, 2018

Nothing ever truly ends

I close my eyes
to feel the cold air
touching my lungs
again -
I was warm,
the light was 
so tangled in my hair
that my fingers 
turned to gold.

Everything about it was
a forever could have been.

Back then,
there was a storm
raging
in my heart
and no one heard
the scream,
the thunder.
At night
the walls of my room
were filled with
lightings coming out
of my chest,
but the noise never 
woke anyone up
besides myself.

Everything ended
how all things end:
it didn't.
Think about it,
nothing ever truly ends,
isn't it so?
Yes,
with time
the storm 
turned to drizzle,
the thunders
turned to whispers,
the lightning
turned to dark,

but the core of it all
lives on
in me.
I just had to let go
of the storm
so I could live.

Sometimes,
at nights,
I think of you. 
I close my eyes
and I'm on that bridge again,
the city lights
reflecting 
in the water,
the cold air
smashing 
my lungs.
I'm smiling 
because
I can still hear the thunder.

Nothing ever truly ends
because nostalgia
will carry on
forever
and oh,
how lucky we are
to have lived things
worth feeling nostalgic over.


One of the most nostalgic songs I've ever heard. It fits.

We don't have to live forever

My arms
shattered
as I slowly
placed them around him.

He whispered
"can I call myself
broken 
if I've never felt
whole?"
I nodded,
yet broken was too much
of a whole
to describe
him.

I leaned over, 
my arms grew back on -
they had to.
There was a lot
left to heal.

Wednesday, August 15, 2018

Cravings

Her soul
was dripping 
from his mouth -

there are many kinds
of hungers
and this may just be
the most dangerous one.

Friday, August 10, 2018

We will never be of the same age again

I always felt like
I was going to die 
young;
yet, as years go by,
I'm slowly losing this bet
I've made against myself. 

So here I am 
living - 
still doing things for the first time
like eating sushi,
meeting people,
new places
&
every time
I live something for the first time
I think of you
and how your list
of first things
is never going to grow out
to be more than it was
last november.

The first bite of cake I had
after you died 
was the worst.
Enjoying
the small things
while going on living
felt unfair
to you,
but month after month
I learned to let go
of the guilt.

I've folded the memory of you
and hid it in my heart -
I often take it out
and leave it in the sun
to make sure the dust
won't settle on it.
You're still here,
even though you're not.

You told me
you liked my poems,
I'm sorry this had to be
the one written about you.

Written today while waiting in a hallway. It took me months to finally be able to write these feelings down. I'm sorry. 

Monday, August 6, 2018

Closure

Your teeth cracked
against my bones -
there's something
evil 
in being so greedy
to feel whole again,
I whispered
to myself.

I didn't even blink
or shudder.
You see,
I was a mountain
of all the never-ending stories
that I got to live
with people who felt more like
ghosts
than anything else. 
A mountain of unfinished... everything -
business, 
words,
plans. 

You should have known better:
mountains never quiver &
it's the anything unfinished
that ruins us
in the end.



Write a song, make a note
For the lump that sits inside your throat.

Sunday, August 5, 2018

In a world of chains

In a world of chains
he's hushing his pace away, 
but nobody hears the sound
of him living - 
everyone carries on singing,
with each step,
the music of their past. 

We all live dragging chains around -
the trick is to remember
that we once knew
how to dance
enjoying
the music of silence.

Written in the bathtub while listening to this song. 



Take to new heights far above, far above the city lights,
Open your way into the atmosphere,
It's beautiful, it's beautiful what we have here.

Friday, July 27, 2018

Haiku #3

I let myself go
as my skin dropped to the floor -
no place left to hide. 

Sunday, July 22, 2018

Haiku #2

I silently smile
at the sight of my own heart -
the monsters all sleep. 

Wednesday, July 11, 2018

Haiku #1

I can barely lie
under my skin anymore -
too much life within.


In every way you do
More than I could say you knew 
And life is so strange it’s true
But so are you.

Friday, July 6, 2018

There's something that happens to you when you come back to your hometown.


De fiecare dată când vin acasă, parcă mi se așează și mai bine sufletul în mine. Muntele mă vindecă. La orice colț de stradă zăresc sens și o părticică din povestea la care tot scriu de 26 ani.

În orașul ăsta nu mă voi rătăci niciodată - nu pentru că i-aș ști străzile pe de rost, ci pentru că nu o să uit vreodată drumul înapoi spre mine. 



I'm left staring in awe
So much life beyond my control
But it's better that way

Saturday, June 30, 2018

Nebunie de iunie


Capul îmi vâjâie, inima-mi tună și-mi sfărâmă coastele. Umerii mei se clatină, dar nu cad. Vreodată. Când viața mea e întoarsă pe dos, totul capătă mai mult sens. Cu cât e mai mult haos, cu atât sunt mai vie. Cu cât mi se mușcă mai adânc din suflet, cu atât sunt mai întreagă. Paradoxuri peste paradoxuri. Urletul mi se preface în râs. Râsul mi se preface în zâmbet. Zâmbetul mi se preface în urlet. Trăiesc.



How rare and beautiful it truly is that we exist.

Tuesday, June 5, 2018

Începând cu ziua de ieri, nu vom mai avea niciodată aceeași vârstă. Nu voi uita vreodată. 

Wednesday, May 23, 2018

H i r a e t h

I am carelessly running
into things that remind me
of you.

Being here,
inside myself,
has never felt safe -
I am slowly walking 
on the tip of my toes
hoping I won't bump
into memories of you;

You're made of a nostalgia
I'll be feeding on with hunger
and I won't stop,
I can't stop
until I'll wolf
everything down
to the last
could have been.


First poem written in almost 2 years - walking home with the headphones in my ears. I cannot recall the songs. Random inspiration. 

Monday, April 30, 2018

Be easy. Take your time. You are coming home. To yourself.

Play la piesă.

Acum că privesc la ultima postare de pe blog, mi se pare din cale afară de ironică, cu toate că la acel moment habar n-aveam c-o să treacă mai bine de un an până când o să postez iar. Vreau să mulțumesc tuturor celor care au mai dat, din când în când, un click pe blogul ăsta. Unii dintre voi mi-ați și scris și m-am bucurat să văd că nu au fost date uitării toate cuvintele scrise pe aici.

De ce nu am mai scris? Am rămas fără calculator de prin ianuarie anul trecut. L-a stricat pisica și nu am apucat să iau altul, până acum 2-3 săptămâni. Dar, bineînțeles, asta e mai mult o scuză. Puteam să scriu și fără să am acces la un PC, la fel cum puteam uploada articole de pe alt calculator. Așa că, unde e adevărul? Cred că undeva la mijloc între teama că nu voi mai putea scrie așa cum o făceam înainte sau așa cum îmi dorem, oboseala de la muncă, teama de a fi sinceră - în scris nu m-au lăsat niciodată degetele/inima să mint, lipsa de disciplină sau motivație, rutina - toți monstruleții ăștia pe care odată ce-i lași să acapereze ceea ce iubești, riști să fii pierdut. Așa că a trecut un an fără să scriu un poem, fără să povestesc în scris un vis care m-a marcat într-un fel sau altul, fără să mă joc cu vreo pagină de roman făcând un blackout poem și fără să scriu măcar o pagină de jurnal. Secetă totală - nu am trecut niciodată prin vreo pauză atât de majoră. Singurul contact pe care l-am avut cât de cât cu scrisul a fost un bullet journal pe care l-am început în ianuarie anul ăsta ca să pot să mă organizez mai bine și să încerc, pe cât posibil, să revin la vechiile obiceiuri. Și iată că sunt aici, deci a funcționat! Mai mult de atât, acum 2 zile, în curtea copilăriei mele, am creat primul blackout poem din ultimul an. Încă nu a primit un titlu.




Povești? Ar fi destule. Cred că ceea ce-mi lipsește e curajul de a le scrie. Și nu curajul în fața celor care ar putea citi, ci, cum am zis mai sus, curajul de a fi onestă cu mine însămi. Adevărul poate fi zdrobitor, iar ignorarea a fost de fiecare dată mai ușoară decât asumarea. 

Câteva lecții (re)primite în anul ăsta. Există viață și speranță după boală. Prietenii noștri cresc uneori mai repede decât o facem noi - la un moment dat viețile noastre și timpul nu vor mai fi în sincron, iar asta e firesc și în regulă. Nostalgia pe care care o simt de fiecare dată când merg Acasă, e o binecuvântare - nici măcar nu am conștientizat ce frumos am trăit! Viața e absurdă. Uneori, la fel e și moartea. Nu putem subestima cât e capabil sufletul să îndure. 

Închei cu promisiunea că nu va mai trece încă un an până la următoarea postare. 

Can't stop your light from reaching my eyes.

Thursday, August 11, 2016

To all the men who didn't see me for what I was

Tornadoes never make good shelters - 
but he doesn't know that.

So he tries to find
refuge inside of me,

he tries to build a home
out of my bitten bones
with a porch swing
made of whatever
left-over love 
someone forgot to take back.

He wants me to be a safe place
to hide away 
from a troublesome summer,
but I am not made of light, 
and I am not made of beginnings -
everything about me
is a never-ending ending.

Tornadoes never make good shelters -
and he will soon know that. 

The skin never forgets

I'm wearing your fingerprints
and I know
I'll never be naked again.