Tuesday, March 5, 2024

Memento mori și crize existențiale

Photo by Aziz Acharki on Unsplash

Anul în care am aflat că a recidivat cancerul mamei. Anul în care mama a murit. Anul în care am aflat că și tata are cancer. Anul în care mi-am pierdut jobul. Câte nenorociri pot să înghesui într-un an? Și câte lacrimi poți să verși până simți că ai ajuns să te plângi cu totul afară din tine? Nu m-am întrebat de ce mie. Nu m-am întrebat de ce lor. Nu m-am plâns că viața mea e nedreaptă. Așa cum nu m-am plâns nici că nu am meritat ceea ce mi s-a întâmplat. Am spus doar, de nenumărate ori, că am obosit. Că știu că pot să mai duc, dar că nu mai vreau. Uneori am spus că nu cred și că nu vreau să-mi mai revin vreodată. Alteori am spus că nu mai vreau să exist. Tot ce am trăit de anul trecut și până acum a fost de departe cea mai urâtă perioadă din viața mea. Stres post traumatic. Anxietate. Depresie în toată regula. Corpul meu a somatizat vreme de mai bine de un an. Nu m-am gândit vreodată că viața mea va arăta așa. Nu m-am simțit niciodată atât de singură sau de neînțeleasă. Și deși știu că sunt mulți cei care mă iubesc și cărora le pasă, puțini au fost cei care au știut cum să-mi fie alături. Ca să știi să oferi consolare, trebuie să nu fii străin de durerea pe care încerci să o alini. Din fericire, majoritatea prietenilor mei nu au trecut încă prin asta. În zilele imediat de după moartea mamei, când încercam să găsesc un sens în toată durerea pe care o simțeam în piept, mă agățam de gândul că, atunci când va veni timpul, voi ști cum să fiu alături de cei dragi mie. Un alt lucru de care mă sprijineam este faptul că mama nu a cunoscut vreodată durerea de a-și pierde un părinte. Poate părea absurd, dar aveam nevoie să mă agăț de orice. Încă am nevoie să mă agăț de orice.

Mă simt transfigurată după ultimul an. Mi se pare că am îmbătrânit foarte mult fizic. Emoțional sau spiritual... sunt goală de omul care obișnuiam să fiu. Cu toate astea, vrând-nevrând, viața mea dă semne că începe să se așeze. Ideea de a exista și de a merge în continuare nu mi se mai pare o povară. Încerc să învăț cum este să trăiești fără să te gândești într-una la moarte. La boli. Încerc să învăț cum poți trăi fără ca trupul să se afle într-un stres cronic. Cum e să simți iar că ai un sens. Un scop. Cum e să râzi sau să zâmbești fără ca reacțiile astea să ți se pară străine. Cum se simte soarele în păr.

Sunt atât de obosită... Dar merg înainte pentru pentru mama, căreia i-am promis că o să fiu bine. Merg înainte pentru mine. Și pentru toți oamenii care mă iubesc. 

Dacă aș putea să înhaț dragostea ei pentru mine, să o strâng în brațe, iar apoi să o așez pe umerii mei ca pe o mantie menită să mă țină la adăpost... aș avea certitudinea că picioarele mele nu se vor opri niciodată din mers. Dar nu se poate. Nu ajung cu brațele atât de departe. Așa că încerc să fac același lucru cu dragostea mea pentru ea care urlă din mine cu fiecare bătaie de inimă. Și știu că umerii mei nu vor fi niciodată goi.

Sunday, February 18, 2024


Vreau să mă scufund până când nu mă mai poate ajunge nimeni cu brațele.

Monday, December 4, 2023

Autoportret post-mortem


 Photo by Volkan Olmez on Unsplash

Înainte fiecare zi de 4 din fiecare lună era ziua mea. Acum singura zi din lună pe care o caut cu privirea în calendar e ziua de 18. Număr lunile de parcă numerele ar putea să-mi spună ceva. Numerele nu-mi spun nimic. Cuvintele nu-mi spun nimic. Mesajele sau telefoanele pe care le primesc sau pe care nu le primesc nu-mi spun nimic. Simt că am îmbătrânit 5 ani. Mă uit în oglindă și nu mi se pare că mai semăn cu mine. În agenda telefonului, cu o singură mișcare de deget, pot da scroll la zile întregi de apeluri primite sau inițiate. Mă scufund și nu vede nimeni.  Îmi vreau viața înapoi, dar știu că nu se poate. Ce am avut și ce am trăit cândva, a murit odată cu mama. Facebook îmi răsucește cuțitul în rană și îmi trimite notificări ca să-mi arate frânturi din cum era viața mea în ziua asta din anii trecuți. Le deschid întotdeauna și încă mi se pare ciudat că, la un moment dat, m-am simțit atât de la adăpost în fața morții. Încă nu-mi vine să cred că am trăit tot ce am trăit.

Puținii oameni cu care mi-aș dori să vorbesc, nu prea mă mai caută din proprie inițiativă. Oamenii față de care nu pot să mă deschid, îmi scriu din când în când. Sunt funcțională, am fost de la bun început, dar asta a ajuns să nu mai însemne mare lucru. Lumea nu se învârte în jurul durerii mele, viețile celor din jur merg mai departe. Mă simt lăsată în urmă cu durerea mea căreia, în ochii lumii, probabil că i-a depășit de mult termenul de valabilitate.

Oamenii nu înțeleg. Pe lângă mama mea, au murit și alte lucruri. Mi-a murit sistemul de referință. Mi-a murit viitorul pe care mi l-am imaginat alături de ea. Mi-a murit sistemul de credințe. A murit versiunea mea de fiică-a-mamei-mele care prindea viață atunci când interacționam cu ea. Mi-a murit copilăria. Mi-a murit senzația de siguranță. Mi-a murit felul în care mă raportam la ideea de familie sau sprijin. Când vine vorba de părți din mine... nu știu câte lucruri au murit de-a binelea sau doar se ascund. Timpul îmi va arăta. Când mă uit la cine eram acum un an, mi se pare că eram un copil. Acum mi se pare că sunt la cea de-a doua mea viață. Într-un fel, presupun că chiar așa este.

Au fost și lucruri pe care le-am (re)dobândit. Furia probabil e cea mai pregnantă dintre ele. Nu mă refer la furia legată de moartea mamei mele, ci la furia legată de toată durerea gratuită căreia i-am dat voie să existe în viața mea înainte să se întâmple asta. Toate dățile în care am fost neîndreptățită, mințită, folosită, toate dățile în care am avut atât de multă empatie și înțelegere pentru celălalt, încât nu mi-a mai rămas nimic pentru mine. Furie pentru toate lucrurile pe care le-am ratat. Toată durerea de care m-aș fi putut scuti dacă aveam un instinct de conservare mai puternic, dacă m-aș fi iubit mai mult.

Cât despre durerea de după moartea mamei mele... asta cea mai plină de scop durere care mi-a fost dată, pentru că e manifestarea directă a dragostei pe care i-o port. Nu simt furie. Doar mă doare că trebuie să trăiesc fără ea. Că tata trebuie să trăiască fără ea. Că ea a trebuit să cunoască atât de devreme ce înseamnă să mori. Că eu a trebuit să învăț atât de devreme ce înseamnă să trăiești într-o lume în care mama ta nu mai există. Am empatie pentru mine, pentru că a trebuit să trec prin toate lucrurile astea.

Timpul trece. Cu mâna stângă îmi țin de mână suferința și cu mâna dreaptă îmi țin de mână convingerea că sunt singura persoană care nu mă va abandona vreodată. Și merg înainte.

Monday, November 27, 2023

 

Ieri a fost ziua ta. Va fi mereu. Pentru mine, vei fi mereu.

Sunday, October 1, 2023

Énouement


Photo by Brent Ninaber on Unsplash

Ce aș putea spune? Că nu va mai exista nicio toamnă în care să o pot vedea pe mama? Că am început să-i dau voie durerii să mă prindă din urmă? Încetinesc intenționat. Din ce în ce mai des, mă întorc cu fața către ea, îmi deschid brațele și îi dau voie să mă lovească din plin. Când simt că e mai mult decât pot să duc, o iau iar la goană. Și tot așa. Și tot așa. Încerc să-mi părăsesc cât mai puțin corpul, dar uneori e al naibii de necesar.

Sunt obosită. Și să vreau să renunț și nu pot face asta. Nu mă lasă picioarele.

Viața mea e oribilă. Viața mea e frumoasă. Mi se întâmplă nenorociri. Mi se întâmplă lucruri minunate. Sau mai bine zis oameni minunați. Nu mai înțeleg mare lucru nici despre viață, nici despre moarte, nici despre sens, nici despre scop. Tot sistemul meu de credințe e la pământ.

Visele mele sunt mereu la fel. Visul imită realitatea. Realitatea mea nu se mai simte ca un coșmar. Realitatea mea se împământenește în fiecare zi.

Zilele trec. Eu trăiesc mai departe. Înăuntrul meu trăiește un urlet care nu ajunge decât la urechile și pieptul meu.

Mă gândesc adesea la variantele mele din trecut. Mă gândesc cu compasiune, de parcă ele ar fi încă acolo, blocate în timp și spațiu, trăind tot ce eu am trăit deja. Mă strâng singură în brațe, și cu trupul și cu sufletul, de parcă le-aș cuprinde și pe ele. De parcă aș putea să le îmbrățișez din viitor. De parcă aș putea să le spun: „Sunt aici, o să trecem și prin asta. Supraviețuim întotdeauna. Împreună”. Și în timp ce fac asta, simt cum variantele mele din viitor mă îmbrățișează, la rândul lor, cu sufletul.

And if you see me in the darkness, I hope you know I'm not alone.

Wednesday, August 30, 2023

Pentru totdeauna

Mama mea a murit
viața mea curge în continuare
nu credeam că râul
poate exista fără izvor

Tuesday, August 29, 2023

Vara care nu a fost să fie


 Nu mă mai simt stăpână nici pe mintea mea, nici pe corpul meu. Dor toată. Știu că mă va durea moartea mamei până la sfârșitul vieții mele. Cred că asta mi se pare cel mai greu de acceptat. Nu faptul în sine, că mama a murit. Ci că ea nu va mai fi niciodată de acum înainte. Mama va rămâne în neființă pentru tot restul vieții mele.

Anul ăsta e de departe cel mai lung din viața mea. Viața mea din ianuarie nu mai are multe lucruri în comun cu viața mea de acum. Să nu mai vorbesc despre cine eram în August anul trecut. Știu că nu mă mai pot întoarce acolo. Știu și că e normal ca lucrurile să se fi schimbat atât de mult.

Sunt obosită. Simt că tot ceea ce trăiesc în perioada asta mă forțează să cresc și să mă maturizez din mai multe puncte de vedere. Și dacă în unele zile strâng la piept certitudinea că voi fi bine din nou la un moment dat, alteori mă simt secată cu totul și, oricât m-aș strădui, nu mai pot zări luminița de la capătul tunelului.

Simt nevoia de sens. Am nevoie de un semn. Până una alta, mă consolez cu gândul că vara asta, care pentru mine oricum nu a fost, e pe sfârșite.

Monday, August 28, 2023

Haiku #13


Photo by trails on Unsplash

So much love for you
that my chest will break - be there
when it does, okay?

Saturday, August 5, 2023

Cry, let that water go. You were drowning.

Sufletul îmi vâjâie printre coaste. Inima îmi bate în piept. Sunt aici. Încă procesez tot ce s-a întâmplat din August anul trecut și până acum. Încă sunt aici. Încerc să disociez cât mai puțin. Să arăt compasiune față de mine însămi. Să nu-mi mai întorc spatele. Să nu-mi mai dezgolesc spatele cu o mână, în timp ce țin strâns biciul cu cealaltă. Nu e ușor. Niciodată nu a fost ușor. Sunt obosită, dar nu tălpile mele sunt cele care au obosit. Picioarele mele merg mereu înainte. Inerție. Eu rămân în urma mea. Sau de fapt mă las în urmă? Nu știu. Poate și una și alta. 

Ceva s-a rupt în mine. Ceva a murit în mine, dar s-a și născut. Sunt și nu sunt... 

Durerea mușcă din stomacul meu. Când nu știu cum să îi mai dau drumul afară, o urlu. Dinții mei mușcă din pernă. Niciun vecin nu-mi bate în țeavă. Ăsta e unul dintre rarele momente în care este mai bine să nu fii auzit. 

Cele mai dificile sunt primele dăți. Prima dată când am intrat pe poartă după ultima ei gură de aer. Prima gură de mâncare. Prima dată când am intrat pe poartă după înmormânatare. Prima noapte. Prima plecare la București. Prima întoarcere la Brașov. Prima dată când am trecut pe lângă spitalul în care a murit. Prima dată când am mers la Farmacia Tei. Carrefour. La locul ei de muncă. Prima vizită la cimitir. Prima zi pe care mi-aș fi dorit să i-o povestesc. 

Zilele trec. Primele dăți trec. Iar eu încerc să trec prin ele ținându-mă în brațe și, totodată, ținând capul sus. Mi-e din ce în ce mai clar că singurul lucru pe care îl am cu adevărat în viața asta sunt eu însămi. Eu sunt singurul lucru care îmi aparține cu adevărat. Singurul lucru asupra căruia am control. Singura care a fost alături de mine în fiecare zi. Încerc să am grijă de mine ca de un copil. Nu doar copilul Mamei, ci și copilul Meu. Nu doar pentru Mama, ci și pentru Mine.

Știu că mă întorc la Mine de fiecare dată. Doar că am obosit. Aș vrea să nu mai fiu nevoită să mă întorc. Să nu mă mai uit în urmă. Să-mi rămân aproape. La o șoaptă distanță.

Am 31 de ani și sper să nu mă opresc vreodată din crescut.

I thought of you & where you'd gone & the world spins madly on.

Saturday, July 8, 2023

Haiku #12


Photo by okeykat on Unsplash 

 He holds me as I 
hold my grief and I wonder: 
when will his arms break?

Friday, July 7, 2023

Grief is the price we pay for love


I know better,
But you're still around.

Tuesday, July 4, 2023

I am not what happened to me, I am what I choose to become.

Photo by Tim Marshall on Unsplash

Nu există iad pe care picioarele mele să nu-l poată străbate. Gândul ăsta e și înfricoșător și minunat. Am trăit, în adevăratul sens al cuvântului, cel mai mare coșmar pe care l-am avut încă de când eram copil. Și am supraviețuit. Reziliența mea nu are dată de expirare, deși mi se întâmplă uneori să obosesc. 

Noaptea și visele mă ajută să-mi limpezesc mințile. Va fi nevoie de mult întuneric până mi se va face lumină din nou. 

Monday, July 3, 2023

Sonder & my past versions


 Photo by Chromatograph on Unsplash

Merg cu 41 și privesc pe geam la variantele mele din trecut și simt cum mi se strânge inima când mă gândesc la ce le așteaptă. Mă întreb ce voi simți peste un an privind în urmă la cea care sunt acum. 

Anul ăsta e cel mai greu de până acum. Mă simt goală de mine. Simt că m-am uitat undeva în toamna lui 2022 și că de atunci trăiesc ca bezmetica fără să fie cineva cu adevărat înăuntrul meu. Mi-e dor de cine obișnuiam să fiu. Știu că nu voi mai fi la fel. Știu și că e firesc să fie așa. Știu și că a nu mai fi la fel poate fi, de fapt, un lucru bun. Știu și că doar pentru că m-am pierdut, nu înseamnă că nu mă voi putea găsi și așeza la loc în mine.

Mintea mea încearcă să pună în ordine tot ce mi s-a întâmplat sau am permis să mi se întâmple anul ăsta. Ca și cum mi s-ar putea dezvălui în fața ochilor cheia care m-ar putea ajuta să nu mai trebuiască să trec prin lucrurile astea vreodată. 

Pe 1 iunie am simțit, pentru prima oară, că mi-a murit copilăria. Pe 4 a fost ziua mea. Pe 18 a murit Mama. Mama mea a murit, ăsta e primul gând care îmi trece prin cap când mă trezesc. Și tot ăsta e ultimul gând care îmi trece prin minte când pun noaptea capul pe pernă.

Nu înțeleg cum e posibil să merg pe două picioare, să pot vorbi, să fiu funcțională, fără să simt că mai locuiește cineva în mine. Pilotul automat e la cârmă. Sunt pe mâini bune. Nu este prima dată.

Wednesday, June 28, 2023

"However many tomorrows are left to me, I will miss you in every single one", Edward Lee

Photo by Nikita Tikhomirov on Unsplash

 Sunt zece zile de când Mama mea a murit. Mama mea a murit. Mama mea a murit. Oricât de des aș rosti sau aș scrie cuvintele astea, mintea mea nu poate să priceapă. Mama mea a murit. Mama mea a murit. Dar eu sunt încă aici. Viața mea merge mai departe. Viața de dinainte și viața de după, așa va fi împărțită viața mea de acum înainte. Nu voi mai fi niciodată la fel. Ce am pierdut este irecuperabil. Nu am cum să mă întorc la varianta de dinaintea momentului în care am mângâiat-o pe braț și i-am vorbit până a tras ultima gură de aer. Sau, mai bine zis, la varianta de dinaintea momentului în care am știut că s-a întors cancerul. Mama mea a murit. Mama mea a murit. Eu sunt încă aici. Nu înțeleg. Mama mea nu o să mă mai sune vreodată. Nu o să mai apuc să-i povestesc nimic vreodată. Asta a fost. Atât a fost. Nu înțeleg ce s-a întâmplat cu viața mea în anul ăsta. Nu înțeleg ce s-a întâmplat cu viața ei în anul ăsta. Nu înțeleg cum lucrurile se pot încheia definitiv. Nu înțeleg. E absurd. Simt că nu mai am suflet. De cele mai multe ori, nu mai simt mare lucru. Îmi vine greu să-mi imaginez un viitor în care mă voi mai simți plină și totodată ușoară sufletește. Mama mea a murit. Nimeni nu mă va mai iubi vreodată așa. Nu o să învăț vreodată să gătesc așa cum o făcea ea. Nu o să apuc să-i povestesc lucrurile pe care le-am ținut pentru mine în anii ăștia. Nu o să apuc să-i arăt apartamentul meu din București. Nu o să apuc să-i fac cunoștință cu pisicile mele. Dacă vreodată o să am un copil, nu îl va cunoaște. Numele ei nu va mai apărea pe ecranul telefonului meu vreodată. Nu o să-i mai aud vocea. Nu o să-i mai aud poveștile. Nu o să mai fie nimeni care să-și facă griji pentru mine așa cum o făcea ea. Nu o să-i mai dau niciodată un mesaj ca să o anunț că am ajuns cu bine acasă. Nu o să apuc să aflu răspunsurile la o grămadă de întrebări. Nu o să apuc să-i arăt cum i-am așezat moriștile de vânt în curte. Nu o să mai vadă niciodată un apus. Nu o să mai mănânce niciodată o prăjitură. Nu o să mai deschidă ușa de la camera mea.

Mama mea a murit. Și odată cu ea, a murit și cine am fost până atunci. 

Încerc să strâng la piept toată dragostea invizibilă pe care i-o port. Mi-am promis că o să am grijă de tot ce a iubit și a îndrăgit pe pământul ăsta. Și știu, pe mine m-a iubit cel mai mult.

Știu. Nu mai pot schimba nimic. Dar am libertatea de a alege felul prin care voi traversa ceea ce mi-este dat să trăiesc, pierderea ei. Ăsta este singurul lucru asupra căruia mai am control.

Sunday, June 4, 2023

Welcome to 31! We've certainly made a mess of it.


Este primul an în care nu mi-am așteptat cu nerăbdare ziua de naștere. Primul an în care nu am numărat zilele pe degete. Primul an în care nu m-am bucurat.

Cum să mă bucur când mă bântuie gândul că poate ăsta e ultimul an în care M. îmi va spune la mulți ani? Cum să mă bucur când simt că de anul trecut și până acum (m-)am pierdut atât de mult pe drum? Mintea mea poate și nu poate să cuprindă tot ce s-a schimbat în ultimele luni. Tot ce s-a întâmplat. Tot ce am pierdut. Tot ce s-a pierdut de mine.

Dor și știu că asta înseamnă că cresc. Trebuie să cresc. Tot ce am trăit în ultimul an îmi forțează oasele invizibile să crească. 

Știu că orice s-ar întâmpla, o să ajung, la un moment dat, să fiu iar bine. Știu că nu pot să fiu cu adevărat zdrobită. Că orice ar fi să fie, pot să supraviețuiesc. Dar asta nu înseamnă că nu e al naibii de greu. Am ajuns să-mi înfulec durerea zilnic ca să nu mă înfulece ea pe mine. Mi s-au strepezit dinții.

Merg singură înainte. Pe margine, în stânga și în dreapta, merg la pas alături de mine oamenii din viața mea care mă iubesc. Iar numărul lor mă face să-mi plec capul de recunoștință. Cu toate astea, mă țin singură de mână pentru că numai eu pot să înțeleg, în adevăratul sens al cuvântului, ce înseamnă tot ce trăiesc acum. Și e bine așa. Nu am nevoie să mă creadă nimeni. Nu mai am nevoie să valideze nimeni cât de greu e ca să-mi pot da voie apoi să admit că mă dor picioarele. 

Acum un an, pe vremea asta, spuneam că am un sentiment bun cu privire la vara care avea să vie și la viața mea în general. Privesc la cine eram atunci cu toată compasiunea care mi-a mai rămas. Și știu că am crescut și pentru că am învățat să-mi păstrez întotdeauna resurse și pentru mine. Pentru că-mi pun limite mie, dar și celorlalți. Pentru că-mi dau voie să simt furie. Pentru că am învățat să mă iert. Pentru că știu că sunt lucruri pe care nu îmi voi mai da voie vreodată să le trăiesc. 

Trăiesc cea mai dificilă perioadă din viața mea. Dar mă simt în siguranță, la adăpost în mine. Iar asta e lumina de la capătul tunelului pe care mi-am spânzurat-o de vârful degetelor.

I know, I know.

Friday, May 26, 2023

Growing pains


Photo by Dominik Vanyi on Unsplash

 (Mă) Cresc în perioada asta mai mult ca oricând. 

Friday, April 28, 2023

2014 remake

Cu cât mă doare mai tare, cu atât mă duc mai mult la fund. Dacă înainte obișnuiam să-mi vărs sufletul în pixelii de pe blogul ăsta, acum, când sufăr, pur și simplu dispar. Cu cât e mai multă tăcere, cu atât e mai adâncă prăpastia. Iar hăul ăsta în care am căzut de ceva săptămâni pare să nu aibă sfârșit. Mă întorc iar la câtă simetrie poate să existe în viețile noastre.

În 2014 a trebuit să renunț la bărbatul la care țineam ca la ochii din cap. Nu pentru că aș fi vrut, ci pentru că știam că el nu mai era acolo. Imediat după, a venit Crăciunul. După Crăciun, a sosit cancerul lui M. În tot timpul ăsta, trupul meu a somatizat.

În 2023 a trebuit să renunț la primul bărbat căruia, după 8 ani, am putut să mă ofer cu totul. Nu pentru că aș fi vrut, ci pentru că știam că el nu mai era acolo. Imediat după, a venit Paștele. După Paște, s-a întors cancerul lui M. În timpul ăsta, trupul meu trage semnale de alarmă. Serios, nu e ironic?!

Bineînțeles, există și o grămadă de diferențe între 2014 și 2023. Oameni de a căror existență habar nu aveam atunci, dar care au ajuns să-mi fie familie. Și invers. Cel care atunci m-a ținut de mână, dar care acum... mă mai ține doar (în) minte. Iar eu... am mai multă minte acum. Dar mai puțin spirit.

Știu că nu mă poate ajuta nimeni în afară de mine pentru că nu poate să ia nimeni ceea ce simt. Nu poate să-mi ia nimeni durerea, teama, anxietatea, regretele. Așa că stau cu mine. Lângă mine. Încerc să disociez cât mai puțin. Și iau fiecare zi așa cum vine. Și-apoi o iau de la capăt. Ca și cum aș înșira niște mărgele pe o ață atât de subțire încât abia o poți vedea cu ochiul liber. 

La început nu voiam să fac nimic pentru că totul mi se părea absurd. După mai multe astfel de zile la rând, a început să mi se pară absurd actul de a-mi îngheța viața cu totul. Încă mă adaptez. Procesez. Am momente în care-mi doresc să dau totul pe fast-forward doar ca să văd care e deznodământul, să mă pot pregăti cumva. Însă, în ultima vreme, am început să trăiesc din aici în aici. Încerc să nu privesc dincolo de ziua de azi când vine vorba de lucrurile pe care nu le pot controla. Fac tot ce-mi stă în putință și sper din inimă să fie îndeajuns. Trăitul din aici în aici e cântecul de leagăn pe care-mi adorm fricile. 

Dacă atunci mă tot întrebam "de ce", acum știu că nu are rost să mă întreb lucruri care nu au răspuns. Nu e nimeni cu nimic mai special. Nu e nimeni scutit de durere. Unii trag lozul nenorocos de mai multe ori în viață. Iar eu ar trebui să trăiesc mereu cu mâinile ținute adânc în buzunare.

Asta este. Îi dăm înainte. Întotdeauna îi dăm înainte. 
Înainte este singura direcție în care putem merge, oricât de înspăimântătoare e călătoria.

Saturday, February 11, 2023

Dureri existențiale


Acum vreo două săptămâni am scris paragraful de mai jos, dar nu m-am îndurat să apăs butonul de Publish.

Nu așa îmi imaginam viața atunci când eram mică. Nu ar trebui să fie atât de dureros să existăm. Încep să mă satur să-mi mai fiu tartor. Orice aș face, nu mă pot mulțumi vreodată. Când o să fiu îndeajuns de bună pentru mine? Când o să mă doară palma de la cât de tare strâng biciul? Mă uit în oglindă și nu sunt acolo. Mă uit înăuntru și nu sunt acolo. Mă ascund de mine însămi și pe bună dreptate. Nimeni nu poate trăi așa simțindu-se în siguranță. Înțelegi? Nu mi-a făcut nimeni vreodată mai mult rău decât mi-am făcut eu de una singură. Deciziile pe care le-am luat, vorbele pe care mi le-am spus strângând din dinți, dragostea pe care nu mi-am dat voie să o primesc... Dau în mine până cad lată. După mi se face milă și mă ajut să mă ridic. Mă șterg de praf. Mă iau în brațe. Plâng. Promit că nu mai fac. Și-apoi o iau de la capăt. Ajunge. Sunt sfârșită. Nu mă poate ajuta nimeni în afară de mine să mă încep de la capăt.

A trecut o săptămână și ceva de când s-a făcut liniște în mintea mea. Pot în sfârșit să mă aud bătând din inimă dincolo de piele. Nu știu când o să mă aud din nou bătând din aripi. Momentan îmi trag sufletul, îmi odihnesc picioarele și mintea de la cât au alergat în ultimul an. Sunt epuizată de la cât m-am gândit și răzgândit. La nesfârșit. Viața mea îmi pare o înșiruire nesfârșită de gânduri. Poate de fapt e același gând, gândit și răzgândit, gândit și răzgândit de la capăt. Nu știu. Înainte era mai ușor, orbecăiam alandala prin întuneric. Acum lumina e aprinsă. Harta e în mâinile mele. Nu pot spune că sunt pierdută. Dar nu pot spune nici că sunt găsită. Sunt aici, ghemuită la granița dintre mine și cine aș putea să fiu. Nici înăuntru, nici în afară. Stau pe vârfuri pe linia asta subțire și aștept. Mă aștept. Începe să-mi fie din ce în ce mai clar că pe mine m-am așteptat de fapt în tot timpul ăsta.

Eram în cadă acum câteva zile când am rostit, probabil pentru prima oară, că-mi doresc să mă simt iubită, văzută, acceptată. Nu e o coincidență că mi-au ieșit cuvintele astea pe gură atunci când puteau fi auzite doar de urechile mele. Cheia e la mine. Dintotdeauna a fost. 

Mi-e greu să trăiesc din mine, dar nu am încotro. 

Data trecută când am fost în Brașov și am trecut pe lângă terenurile de basket de sub Tâmpa m-am oprit locului ca să mă uit la mine, cea de acum 15 ani, cu compasiunea celui care a văzut deja viitorul. Știu tot ce urmează să se întâmple. Toate lucrurile bune, oamenii pe care nu i-aș fi putut născoci nici în cele mai frumoase vise, dorințele care mi s-au îndeplinit, dar și toată suferința, bolile, fantomele care m-au ținut de mână chiar și după ce am plecat. Îmi aduc aminte de cum simțeam că viața se întinde în fața picioarelor mele așteptând să fie trăită. Acum tălpile mele sunt bătătorite, dar viața mea tot neîncepută îmi pare. 

Ajunge. Am plâns destul la căpătâiul vieților pe care nu le-am trăit. Viața mea e încă aici. 

Eu sunt încă aici.