Welcome to 31! We've certainly made a mess of it.

Photo by Seyedeh Hamideh Kazemi on Unsplash

Este primul an în care nu mi-am așteptat cu nerăbdare ziua de naștere. Primul an în care nu am numărat zilele pe degete. Primul an în care nu m-am bucurat.

Cum să mă bucur când mă bântuie gândul că poate ăsta e ultimul an în care M. îmi va spune la mulți ani? Cum să mă bucur când simt că de anul trecut și până acum (m-)am pierdut atât de mult pe drum? Mintea mea poate și nu poate să cuprindă tot ce s-a schimbat în ultimele luni. Tot ce s-a întâmplat. Tot ce am pierdut. Tot ce s-a pierdut de mine.

Dor și știu că asta înseamnă că cresc. Trebuie să cresc. Tot ce am trăit în ultimul an îmi forțează oasele invizibile să crească. 

Știu că orice s-ar întâmpla, o să ajung, la un moment dat, să fiu iar bine. Știu că nu pot să fiu cu adevărat zdrobită. Că orice ar fi să fie, pot să supraviețuiesc. Dar asta nu înseamnă că nu e al naibii de greu. Am ajuns să-mi înfulec durerea zilnic ca să nu mă înfulece ea pe mine. Mi s-au strepezit dinții.

Merg singură înainte. Pe margine, în stânga și în dreapta, merg la pas alături de mine oamenii din viața mea care mă iubesc. Iar numărul lor mă face să-mi plec capul de recunoștință. Cu toate astea, mă țin singură de mână pentru că numai eu pot să înțeleg, în adevăratul sens al cuvântului, ce înseamnă tot ce trăiesc acum. Și e bine așa. Nu am nevoie să mă creadă nimeni. Nu mai am nevoie să valideze nimeni cât de greu e ca să-mi pot da voie apoi să admit că mă dor picioarele. 

Acum un an, pe vremea asta, spuneam că am un sentiment bun cu privire la vara care avea să vie și la viața mea în general. Privesc la cine eram atunci cu toată compasiunea care mi-a mai rămas. Și știu că am crescut și pentru că am învățat să-mi păstrez întotdeauna resurse și pentru mine. Pentru că-mi pun limite mie, dar și celorlalți. Pentru că-mi dau voie să simt furie. Pentru că am învățat să mă iert. Pentru că știu că sunt lucruri pe care nu îmi voi mai da voie vreodată să le trăiesc. 

Trăiesc cea mai dificilă perioadă din viața mea. Dar mă simt în siguranță, la adăpost în mine. Iar asta e lumina de la capătul tunelului pe care mi-am spânzurat-o de vârful degetelor.

I know, I know.

2014 remake

Photo by Nikolas Noonan on Unsplash

Cu cât mă doare mai tare, cu atât mă duc mai mult la fund. Dacă înainte obișnuiam să-mi vărs sufletul în pixelii de pe blogul ăsta, acum, când sufăr, pur și simplu dispar. Cu cât e mai multă tăcere, cu atât e mai adâncă prăpastia. Iar hăul ăsta în care am căzut de ceva săptămâni pare să nu aibă sfârșit. Mă întorc iar la câtă simetrie poate să existe în viețile noastre.

În 2014 a trebuit să renunț la bărbatul la care țineam ca la ochii din cap. Nu pentru că aș fi vrut, ci pentru că știam că el nu mai era acolo. Imediat după, a venit Crăciunul. După Crăciun, a sosit cancerul lui M. În tot timpul ăsta, trupul meu a somatizat.

În 2023 a trebuit să renunț la primul bărbat căruia, după 8 ani, am putut să mă ofer cu totul. Nu pentru că aș fi vrut, ci pentru că știam că el nu mai era acolo. Imediat după, a venit Paștele. După Paște, s-a întors cancerul lui M. În timpul ăsta, trupul meu trage semnale de alarmă. Serios, nu e ironic?!

Bineînțeles, există și o grămadă de diferențe între 2014 și 2023. Oameni de a căror existență habar nu aveam atunci, dar care au ajuns să-mi fie familie. Și invers. Cel care atunci m-a ținut de mână, dar care acum... mă mai ține doar (în) minte. Iar eu... am mai multă minte acum. Dar mai puțin spirit.

Știu că nu mă poate ajuta nimeni în afară de mine pentru că nu poate să ia nimeni ceea ce simt. Nu poate să-mi ia nimeni durerea, teama, anxietatea, regretele. Așa că stau cu mine. Lângă mine. Încerc să disociez cât mai puțin. Și iau fiecare zi așa cum vine. Și-apoi o iau de la capăt. Ca și cum aș înșira niște mărgele pe o ață atât de subțire încât abia o poți vedea cu ochiul liber. 

La început nu voiam să fac nimic pentru că totul mi se părea absurd. După mai multe astfel de zile la rând, a început să mi se pară absurd actul de a-mi îngheța viața cu totul. Încă mă adaptez. Procesez. Am momente în care-mi doresc să dau totul pe fast-forward doar ca să văd care e deznodământul, să mă pot pregăti cumva. Însă, în ultima vreme, am început să trăiesc din aici în aici. Încerc să nu privesc dincolo de ziua de azi când vine vorba de lucrurile pe care nu le pot controla. Fac tot ce-mi stă în putință și sper din inimă să fie îndeajuns. Trăitul din aici în aici e cântecul de leagăn pe care-mi adorm fricile. 

Dacă atunci mă tot întrebam "de ce", acum știu că nu are rost să mă întreb lucruri care nu au răspuns. Nu e nimeni cu nimic mai special. Nu e nimeni scutit de durere. Unii trag lozul nenorocos de mai multe ori în viață. Iar eu ar trebui să trăiesc mereu cu mâinile ținute adânc în buzunare.

Asta este. Îi dăm înainte. Întotdeauna îi dăm înainte. 

Înainte este singura direcție în care putem merge, oricât de înspăimântătoare e călătoria.

Dureri existențiale

Photo by Johannes Krupinski on Unsplash

Acum vreo două săptămâni am scris paragraful de mai jos, dar nu m-am îndurat să apăs butonul de Publish.

Nu așa îmi imaginam viața atunci când eram mică. Nu ar trebui să fie atât de dureros să existăm. Încep să mă satur să-mi mai fiu tartor. Orice aș face, nu mă pot mulțumi vreodată. Când o să fiu îndeajuns de bună pentru mine? Când o să mă doară palma de la cât de tare strâng biciul? Mă uit în oglindă și nu sunt acolo. Mă uit înăuntru și nu sunt acolo. Mă ascund de mine însămi și pe bună dreptate. Nimeni nu poate trăi așa simțindu-se în siguranță. Înțelegi? Nu mi-a făcut nimeni vreodată mai mult rău decât mi-am făcut eu de una singură. Deciziile pe care le-am luat, vorbele pe care mi le-am spus strângând din dinți, dragostea pe care nu mi-am dat voie să o primesc... Dau în mine până cad lată. După mi se face milă și mă ajut să mă ridic. Mă șterg de praf. Mă iau în brațe. Plâng. Promit că nu mai fac. Și-apoi o iau de la capăt. Ajunge. Sunt sfârșită. Nu mă poate ajuta nimeni în afară de mine să mă încep de la capăt.

A trecut o săptămână și ceva de când s-a făcut liniște în mintea mea. Pot în sfârșit să mă aud bătând din inimă dincolo de piele. Nu știu când o să mă aud din nou bătând din aripi. Momentan îmi trag sufletul, îmi odihnesc picioarele și mintea de la cât au alergat în ultimul an. Sunt epuizată de la cât m-am gândit și răzgândit. La nesfârșit. Viața mea îmi pare o înșiruire nesfârșită de gânduri. Poate de fapt e același gând, gândit și răzgândit, gândit și răzgândit de la capăt. Nu știu. Înainte era mai ușor, orbecăiam alandala prin întuneric. Acum lumina e aprinsă. Harta e în mâinile mele. Nu pot spune că sunt pierdută. Dar nu pot spune nici că sunt găsită. Sunt aici, ghemuită la granița dintre mine și cine aș putea să fiu. Nici înăuntru, nici în afară. Stau pe vârfuri pe linia asta subțire și aștept. Mă aștept. Începe să-mi fie din ce în ce mai clar că pe mine m-am așteptat de fapt în tot timpul ăsta.

Eram în cadă acum câteva zile când am rostit, probabil pentru prima oară, că-mi doresc să mă simt iubită, văzută, acceptată. Nu e o coincidență că mi-au ieșit cuvintele astea pe gură atunci când puteau fi auzite doar de urechile mele. Cheia e la mine. Dintotdeauna a fost. 

Mi-e greu să trăiesc din mine, dar nu am încotro. 

Data trecută când am fost în Brașov și am trecut pe lângă terenurile de basket de sub Tâmpa m-am oprit locului ca să mă uit la mine, cea de acum 15 ani, cu compasiunea celui care a văzut deja viitorul. Știu tot ce urmează să se întâmple. Toate lucrurile bune, oamenii pe care nu i-aș fi putut născoci nici în cele mai frumoase vise, dorințele care mi s-au îndeplinit, dar și toată suferința, bolile, fantomele care m-au ținut de mână chiar și după ce am plecat. Îmi aduc aminte de cum simțeam că viața se întinde în fața picioarelor mele așteptând să fie trăită. Acum tălpile mele sunt bătătorite, dar viața mea tot neîncepută îmi pare. 

Ajunge. Am plâns destul la căpătâiul vieților pe care nu le-am trăit. Viața mea e încă aici. 

Eu sunt încă aici.

When will we get it? No one is coming.

Îmi înghit cuvintele. Îmi înghit cuvintele. Îmi înghit cuvintele. 

Până nu mă înghit ele pe mine.

Blue Monday

Photo by Muhammad Ali on Unsplash

Mi-e greu să trăiesc din mine. Recidivez și mă întorc la vechile mele obiceiuri. Biciul e mereu pe masă. Spatele meu mereu dezgolit. Eu niciodată perfectă. Mi-e greu să mă țin în brațe. Pielea mi-e adăpost și temniță. Nu mai înțeleg nimic privind în afară din spatele ochilor mei. Sau înăuntru, dincolo de ei. 

Îmi vreau obrajii uscați, pielea netedă, tăcerea liniște. Mă vreau aproape și departe în același timp. Îmi vreau brațele în jurul meu strângându-mă fără urmă de ranchiună. Îmi vreau somnul greu și visele ușoare. Tălpile prinzând rădăcini. Palmele deschise dându-și voie să primească.

Sunt foarte obosită. Mâine o să fiu mai bine. Abia atunci.

Give me all I never knew,

Give me something to hold on to.

Coborâri contemporane în infern

Photo by Matt Howard on Unsplash

N-a mai coborât nimeni de mult în mine

să vadă cum mai sunt, 

nici măcar eu nu mă vizitez

atât de des pe cât ar trebui

vezi tu,

drumul e lung

anevoios

zilele de concediu pe an sunt numărate,

de ce să dau ochii cu mine

când aș putea să văd marea,

de ce să îngenunchez în fața mea

și să mă iau în brațe, 

când pot să-mi torn sufletul

în palmele celor care

strâng pumnii 

fără să fi învățat vreodată

să-și țină mâinile căuș?

Până ce și iadul meu

se simte singur, 

nu-și mai întinde nimeni palmele

să se încălzească lângă el

ca la un foc de tabără.

Nu trebuie să vin niciodată 

cu mâna goală,

flăcările astea se potolesc

doar atunci când primesc tribut.

We are our choices

Photo by Dewang Gupta on Unsplash

 Sunt ani în care nu pot spune că am trăit, ci mai degrabă că mi-am evitat viața. Am privit mai mult în urmă, decât în față, am acceptat apropieri doar învelite în distanță și pixeli, am trăit în mintea mea o viață imaginată căreia nu i-a fost vreodată hărăzit să existe. Nu, nu cred în destin, soartă sau lucruri predestinate. Dar chiar și așa... există povești care nu ni se vor întâmpla vreodată. E firesc. Viețile noastre sunt limitate, chiar dacă în fața noastră se întind un infinit de fire narative din care putem să alegem. Când deschidem o ușă, automat punem zăvorul pe alte zeci de uși.

Iar eu, pentru prima dată după mult timp, am avut curajul și dorința de a alege, de a deschide o ușă, de a începe o călătorie. Iar asta, în sine, e minunat de vindecător!

Ți-am atins bezna din gură

Photo by Cherry Laithang on Unsplash

Ți-am atins bezna din gură

cu vârful limbii

și-am știut că o să râvnesc

cu lăcomie

la tot întunericul din tine,

lasă-mă să dorm ghemuită

între coastele tale

poate așa mă voi simți

în siguranță

și liberă

colivia care își ține mereu

ușa deschisă,

nu mai este închisoare,

ci adăpost –

nici nu știi...

mi-e atât de dor să-mi închid ochii

și să simt că nu mă poate răni nimic.

Trecutul nu poate fi abandonat la marginea drumului. Dar îl putem lăsa să stea pe bancheta din spate, în loc să (ne) conducă.

Photo by bruno costa on Unsplash

Ce mult îmi doresc să mă pot lăsa ținută în brațe de tine, fără să mi se strângă carnea pe mine anticipând suferința. Să-mi poți săruta trupul sau atinge sufletul fără să faci cunoștință cu vreo rană. Spui că ești plin de cicatrici, dar ar trebui să închizi ochii ca să le poți vedea pe ale mele. Sunt peticită din cap până în picioare. M-am cusut la loc cu frânghii făcute din timp, poezie, soare, înțelegere de sine și prietenia unor oameni care sunt mai degrabă făcuți din suflet, decât din carne și oase. Vremuri disperate, cer măsuri disperate. Mi-am încropit vindecarea din ce aveam la îndemână. Sunt plină de noduri anxioase strânse atât de bine încât am ajuns să cred că într-o viață anterioară am fost marinar pe ape care nu izvorau din ochii mei. Măcar acolo genele mele să fi cunoscut secetea.

Vreau să mă atingi dincolo de piele. Să mă săruți dincolo de buze. Să mă dezbraci dincolo de haine. Să mă dezlegi dincolo de păr. Să mă prinzi cu palmele dincolo de încheieturi. Sunt curioasă de tine. Sunt curioasă de noi. Îți vreau poveștile, gândurile, privirile, zilele bune, zilele proaste, umerii, mâinile, ochii, vocea, pielea. Vreau să-ți vizitez lumea de dincolo de ceea ce pot cunoaște cu ochii. Întunericul și lumina.  

Și nu ți se pare curios cum ochii mei nu ți-au întâlnit privirea atâția ani? Câtă viață am trăit fără să avem habar unul de existența celuilalt? De acum înainte, voi ști că exiști până la capăt de timp.

Nu vom mai trece niciodată pe aici. Trăim totul o singură dată. 

Nu ar fi păcat să nu ne bucurăm de tot ceea ce ni se întâmplă?

Hi, friend

Photo by pawel szvmanski on Unsplash

Everything looks better from afar 

and baby, 

you are very far away, 

timing is everything 

and we've never been more poor

I'm pacing around

this could-have-been

with my empty pockets

trying to understand 

how could you have arrived on time 

while I was a couple of years late, 

there are answers 

that can only be found 

through living, 

so that's what we'll do, 

we'll go on living, 

knowing the other 

is somewhere 

out there

alive 

carrying this never-opened door 

within 

never knowing 

if we'll ever hear the knock.

Just another life that we will never get to live

So wonderfully living on the brink of a love.

I take off my clothes

And your heart feels the weight of all you don't know.

Normă întreagă

Photo by MUILLU on Unsplash

Îmi ocrotesc durerea,

traumele și anxietățile

de ochii celor din jur

din egoism,

nu din teamă –

cu cât tac mai mult,

cu atât îmi rămâne mai mult din mine,

e ca și cum

m-aș pune la păstrare

pentru zile negre,

puțin 

câte

puțin

câte

puțin

până o să știu că sunt 

îndeajuns 

pentru orice viitor

voi vizita

sau

mă va vizita –

zilele trec 

și eu stau de strajă 

deasupra comorilor mele

ca un dragon care

doarme mereu

doar cu un ochi închis.

Istoria se repetă atunci când trăim cu ochii închiși

Photo by Marita Kavelashvili on Unsplash

Viața se întâmplă și atât. De multe ori, ni se întâmplă. Uneori, dacă stă în puterea noastră, dacă ne duc mintea și sufletul, o facem să se întâmple. Dar chiar și așa, mi se pare că există un soi de simetrie sau ciclicitate în toate lucrurile pe care ajungem să le trăim. M-am tot gândit la asta în ultima vreme. Parcă trăim în spirale fără sfârșit. Cine poate ști? Istoriile noastre se repetă, uneori în oglindă, alteori la indigo.

Sunt momente, în perioada asta, în care mă simt cu totul amorțită. Știu că ăsta e mecanismul meu de apărare. Tăcerea mea – scutul sub greutatea căruia mă pot strivi? Poate. Mi se rupe sufletul, dar nu despre sufletul meu ar trebui să fie vorba aici. Îmi îmblânzesc anxietățile. Nu ele pe mine. Autocontrol. Și dacă mâine ar fi să uit toate proverbele care s-au rostit vreodată și aș putea păstra doar unul care să mă călăuzească, alegerea ar fi ușoară: a watched pot never boils. 

Copilăria nu ar trebui să fie perioada în care învățăm să fim rezilienți. O generație de copii își va crește oasele înainte de vreme. Asta e definiția nefirescului.

Viețile noastre gri

Photo by Etienne Boulanger on Unsplash

Sunt zile în care e fie prea mult loc în mine, fie prea multă înghesuială. În care ceilalți sunt fie prea aproape, fie prea departe. Zile în care e fie tăcere, fie liniște. Zile în care nu văd luminița de la capătul tunelului și zile în care simt că am purtat dintotdeauna lumina pe vârful degetelor mele. Zile pe care de-abia aștept să le încep și zile cărora de-abia aștept să le pun capăt.

Sunt zile în care mă ghemuiesc înăuntrul meu ca și cum m-aș afla în casa pe care am visat-o atunci când eram mică. Dar sunt și zile în care mă las și plec din mine. Îmi dau voie. Știu că mă voi întoarce de fiecare dată.

Trăim totul o singură dată. Nu trebuie să uit. Nu trebuie să uit.

Don't you worry about me

Freedom is what we do with what is done to us.

If you needed a sign, here it is

Am ajuns în viitor, dar mai avem de mers

Photo by N. on Unsplash

Am mai fost și n-am mai fost pe aici. Nu știu cum să (mă) explic. Cert e că în perioada asta învăț multe lucruri despre mine: despre cea de acum, dar și despre toate cele care am fost. Oare chiar încetăm să mai fim oamenii care am fost cândva? Sau pe măsură ce evoluăm, toate variantele noastre rămân cu noi, înghesuite pe sub piele? Mă simt foarte aproape de mine. Văd lucrurile foarte clar. Înțeleg motivele din spatele fiecărei decizii pe care am luat-o vreodată. Și înțeleg și de ce, la momentul respectiv, nu s-a putut mai mult. Uitându-mă în urmă, totul are sens. Nu cred în destin, soartă, lucruri predestinate sau menite să ni se întâmple. Cred că noi atribuim sens vieții pe măsură ce ne toarcem firul narativ. Iar eu aleg să pun mult sens în tot ceea ce am trăit până acum. Nu mai trăiesc la întâmplare. Direcția în care trăiesc și înaintez nu îmi este întotdeauna clară, dar este totuși acolo. Mereu. Așez intenție, sens și scop în fiecare zi pe care o țin de mână până când așez capul pe pernă. Mă simt norocoasă să mă am. Mă simt norocoasă să exist. 

În mai puțin de 4 luni împlinesc 30 de ani. Până acum câțiva ani, eram convinsă că nu o să apuc vârsta asta. Iată că m-am înșelat! E adevărat, am pierdut multe bucăți din mine pe drum: unele fără de care îmi este mai bine, altele de care uneori mi-e dor. Dar m-am și câștigat! Așa că mă bucur de viața pe care o clădesc, zi după zi, pentru mine. Și dacă îmi aplec urechea spre piept, pot să aud cum golul ăla despre care am tot scris în anii ăștia, devine, încetul cu încetul, mai plin. Cheia a fost întotdeauna la mine. A durat mult până mi-am făcut curajul să deschid ușa. 

Mi-am uitat fricile într-un vis de noapte

Photo by Chinh Le Duc on Unsplash

Nopțile se micșorează, zilele cresc, iar eu cresc odată cu ele. Încerc, însă știu că nu pot vedea cu ochii cât de departe voi ajunge. Cu fiecare zi, mă mai las și mă mai prind un pic din urmă. Simultan. Ce lucru ciudat și, în același timp, minunat! Vreau să ajung în viitor, dar nu mă grăbesc. Sunt curioasă, dar am răbdare. Ambiție. Reziliență. Nădejde. Inspirație. Mă încred iar în intuiția mea. În mine. Deși pământul de sub picioarele mele este străin, nu cred că m-am simțit vreodată mai aproape de mine. Și totul este doar Începutul.

Orice, numai să nu uit

What a mess I made in my head.

A trecut unul dintre cei mai lungi ani din viața mea

Photo by Ali Kazal on Unsplash

Privesc la felul în care arăta viața mea în Decembrie 2020 și nu-mi vine să cred că a trecut doar un an de atunci. Un an nebun în care am trăit și am crescut mult. Atât de mult încât mă mir că podeaua din camera mea nu este plină de toată pielea pe care am schimbat-o în timpul ăsta. Am dat jos strat după strat după strat. Și cu cât dau mai mult jos, cu atât ajung mai aproape de mine însămi. Îmi afund mâinile în piept până la coate și încă găsesc comori ascunse în mine. Sunt o matrioșkă fără de sfârșit. Închid ochii și văd toate variantele mele de până acum, toți oamenii care am fost și cărora le mulțumesc, căci pe picioarele lor am reușit să ajung până aici. 

A fost o călătorie lungă, dificilă, dar și minunată! Știu că mă vor mai aștepta multe încercări, dar cumva mă simt pregătită. Îmi țin trecutul de mână și îl accept așa cum a fost. Bineînțeles că unele lucruri încă mă mai dor, dar sunt împăcată cu faptul că e posibil ca anumite răni să supureze, din când în când, pentru tot restul vieții mele. Așa cum sunt împăcată și cu gândul că viitorul meu va veni la pachet cu multe lucruri minunate, dar și cu tristețe. Nu există niciun prag al tristeții peste care, dacă trecem, suntem feriți de durere pentru tot restul vieții noastre. Așa cum nu există niciun truc și nicio scurtătură: nu putem decât să consumăm totul așa cum vine și să mergem mai departe.

Simt că perioada asta reprezintă un moment cheie din viața mea, că va fi un soi de reper la care mă voi întoarce adesea cu gândul după ce voi ajunge pe partea cealaltă a podului. Nu îmi mai doresc să fiu mică sau să iau viața de la capăt. Nu-mi mai doresc nici să-mi dau viața pe repede-înainte ca să trișez în fața durerii, iar asta este pentru că nu-mi mai dau voie să uit cât de rezilientă sunt.

Îmi place să trăiesc din mine însămi. Îmi place cum se vede viața din spatele ochilor mei. Și știu că atât timp cât mă am pe mine, voi avea mereu pe cineva care să mă îmbrățișeze.