Thursday, December 26, 2013

Am început să am din nou vise noaptea. Mulţumesc, moşule! :)

Tuesday, December 24, 2013

Te uiţi la mine şi mă vezi

Cuvintele pe care ţi le-am şoptit, pe care ţi le-am urlat sau tăcut au fost tastate într-o căsuţă de messenger sau de facebook, rostite de la capătul unui telefon sau... cu puţin noroc faţă în faţă. Nu le-am scris aici pentru că nu credeam ca voi fi vreodată nevoită să răsfoiesc paginile blogului ca să-mi amintesc de cum am simţit unul pentru altul. De cum am fost unul cu altul. Intru uneori pe blogul nostru "secret" dar nu rezist mai mult de două, trei minute. Încerc să fac din asta un exerciţiu. Încerc să-mi măresc rezistenţa sufletului la tot ce a ţinut de trecutul pe care mi l-am dorit atât prezent cât şi viitor. 

Nu mai ştiu nimic de tine. Nu ştiu dacă ţi-a spus Mădă sau nu, dar te sunase pentru că o rugasem eu, ca să ştiu că eşti bine. Scriu toate lucrurile astea pentru tine, dar şi pentru mine. Nu am plecat acasă şi am venit aici ca să fiu liniştită şi mereu înconjurată de oameni. Şi reuşesc. Reuşesc să zâmbesc şi să îmi pun iar sufletul pe picioare. Chiar astăzi mi-a spus bunică-mea că am ochii mai puţin trişti decât ieri. Aşa mă fac bine... cu paşi de furnică. Cu victorii zilnice în care binele înseamnă mai puţin rău decât ieri. 

Astăzi ai avut şi tu ochii trişti. Şi eu... oricât mă ascund după zâmbete şi oameni, printre jocuri de cărţi şi căni de ciocolată caldă... degeaba.

O perioadă am tot sperat. Apoi mi-am dat seama că m-am minţit singură. Apoi am sperat din nou. Acum m-am resemnat. Pendulez încontinuu. Ştiu şi nu ştiu că diferenţele dintre noi sunt iremediabile. Accept şi nu accept că nu mai suntem. Îţi spun DA şi îţi spun NU zilnic în gând. Dar adevărul e atât de simplu... Fiecare om are dreptul de a fi fericit. Trebuie să avem curajul de a fi fericiţi. Trebuie să avem curajul de a o lua de la capăt. 

Am şi alte griji. Cred că ştii la ce mă refer... Dar am luat decizia de a nu mă gândi la nimic până nu mă întorc acolo pentru că altfel o să cedez. Nu pot face faţă. Am ajuns să am 41 de kilograme. Şi ochii parcă mereu plânşi deşi nu mai pot să plâng. Noroc că sunt răcită ca să am pe ce da vina. 

Cred că a trecut o groază de timp de când nu am mai fost atât de sinceră pe blogul ăsta... Un alt motiv pentru care nu am mai scris aici. Am fost egoistă cu fiecare cuvânt spus. Pentru că a fost doar pentru urechile tale. Şi pentru maşina ta albă care a fost cea mai norocoasă maşină din lume! A avut şansa să vadă atâta dragoste...

Şi cu toate astea... O să las câteva cuvinte aici: 

nouă februarie: Mi-ar plăcea să mă dezbrac de toate fricile aşa cum m-am dezbrăcat astăzi de haine în maşina ta.
optişpe februarie: În maşina ta, îmbrăcată de data asta, ţi-am zis: trebuie să fiu îndeajuns
de aproape încât să te motivez şi suficient de departe încât să te inspir.

De acum... ne aparţine toată inspiraţia din lume.

Tuesday, December 17, 2013

Love, if this is how you choose to leave me, let me let you

Dacă aş fi un semn de punctuaţie aş fi o cratimă. Cratima e ca ţinutul de mână în rândul cuvintelor, nu crezi?
6.februarie.2013

Acum aş fi o linie de dialog. De dragul tăcerii pe care ne-am întins-o azi definitiv pe buze.

Saturday, November 23, 2013

Interpretarea viselor

Aseară am visat că m-am trezit în miezul nopţii pentru că nu mai puteam să respir. Uitasem gazul aprins. am încercat să îl opresc, dar nu aveam suficientă putere să învârt butonul. Panicată am ieşit din apartament şi am bătut din uşă în uşă, în toiul nopţii, cerând ajutor. La un moment a ieşit un vecin. I-am explicat disperată ce s-a întâmplat şi a încercat să opreasca gazul, dar nu a reuşit. Aşa că a luat aragazul şi l-a dat afară din apartament spunându-mi că de acolo, de după uşă, nu are cum să-mi facă rău. I-am mulţumit şi m-am întors în pat să dorm. Și atunci m-am trezit.

Și m-am gândit la tine. Și la tot apartamentul ăsta care mă sufocă şi când eşti şi când nu eşti aici. Am obosit să aştept lucruri care nu au să se întâmple. Mi-ai spus că nu au să se întâmple. Nu pot.

Wednesday, October 30, 2013

Când un dezastru se întâlnește cu o catastrofă

26.09.2012: Azi am avut o zi atât de urâtă încât n-am de gând să povestesc ce s-a întâmplat pentru că nu vreau să-mi amintesc de ea nici măcar peste ani.

 Azi am încercat să îmi amintesc ce mi se întâmplase, dar nu reușesc. Deci planul meu a funcționat, am reușit să uit. Poate veți crede că nu îmi amintesc din simplul motiv că nu este ceva important. Fals! A se învăța distincția dintre prezent și perfect compus! Și în plus, doar pentru că ceva nu (mai) este, nu înseamnă că nu a fost: toți oamenii care mi-au trecut prin suflet și care, la plecare, și-au lăsat amintirea atârnând în cuierul de lângă ușă. 
  
 Toți oamenii ăștia... oameni frumoși pe care i-am iubit mai mult sau mai puțin, mai rostit sau mai tăcut, mai cu brațele și buzele sau cu aerul și lumea dintre noi, toți... ați rămas poveștile mele încheiate mereu cu un "va urma". Și continuate mereu de către altcineva. Flashbacks. 
  
 Când un dezastru se întâlnește cu o catastrofă se produce de la bun început nu un prezent, ci o amintire. 

Monday, September 16, 2013

What parents don't know won't hurt them

NOTA BENE:  uneori, a-i spune părintelui tău adevărul e cel mai egoist act.

Saturday, September 7, 2013

It's our thing

Isn't it funny how day by day nothing changes, but when we look back everything's differrent?

It's our thing. Secretele noastre au gust de cafea. Și asta din simplul motiv că sunt mărturisite după ora 1 noaptea și după o cană mare de cafea. Așa cum unii oameni au nevoie de alcool că să prindă curaj, noi avem nevoie de cafea că să prindem mai mult timp. Parcă niciodată nu ne ajunge timpul pentru toate câte avem să ne (re)povestim.  

Am fost acum un an la o conferință ținută de un profesor universitar despre timp. Și la un moment dat a spus că extraordinar nu este doar să observăm schimbările din viața noastră, ci și pe cele care se petrec în viața celor care ne sunt aproape. Și trebuie să recunoaștem amândouă că am avut parte de o grămadă de plot twists. Știi cum a fost? Ca într-un film mindfuck din care lipsește o singură bucată ca să capete sens. Ei, singura diferență e că piesa puzzle lipsă a fost în fața noastră. Dar am preferat să ne închidem ochii sau să privim dincolo de ea din simplul motiv că nu era continuarea pe care ne-o doream. va urma-ul plănuit. Oameni nepotriviți pentru noi - haine la un moment dat prea strâmte sau largi pe care totuși le-am păstrat. Cine știe, poate în viitor ne va sta mai bine cu ele. Și cu toate astea nu ne-am învățat lecția. Cu toate astea încă ne facem planuri uneori mult prea îndrăznețe. Alegeri de oameni și viață prea mari pentru cât de mici încă suntem. Dar e frumos, avem 21 de ani și toată energia că să o luăm de la capăt dacă e nevoie.
  
Anul 2013 a fost un an frumos. A fost anul în care am învățat că există dragoste după dragoste și că uneori e mai... cum nu am fi crezut vreodată că poate fi. Cum face ca ceea ce a fost înainte să rămână frumos, dar să pălească - așa cum îi șade frumos unei amintiri să fie.  

Și deși tot postul asta a fost despre schimbări... să știi că în toată incertitudinea asta de zi cu zi, tu ești omul cu cele mai adânci rădăcini în viața mea. Și pentru asta sunt recunoscătoare. Ca să vezi, unele relații la distanță chiar merg!  
  
La mulți ani plini de nebunia de care ai nevoie pentru înțelepciunea de mai târziu, draga mea colegă de bancă cea mai bună prietenă! :) 

Sunday, June 30, 2013

Mi-am întins tăcerea pe buze. Abia apoi mi te-am zdrobit de suflet.

Saturday, June 22, 2013

Diana a avut dreptate

Mi-am luat îndoielile și le-am îndesat sub preș. Sunt dezordonată, mă știi. Până mâine când o să mă ajuți să-mi strâng toate lucrurile, o să și uit că le-am ascuns acolo. Sau că au existat. Și o să fie singurul lucru al meu care va rămâne aici. Acum nu-mi rămâne decât să aștept octombrie. Să fii acolo. Doar așa o să fie acasă. Pe curând!

Friday, June 21, 2013

So much hate for the ones we love

Poți să stai lângă un om să priviți în zare și să vedeți cu totul altceva. Și fiecare e în stare să jure cu mâna pe inimă că ceea ce vede el e Adevărul. De aici începe totul să se rupă. Pentru că poate la început este fascinant să trăiești lângă cineva a cărui realitate nu coincide cu a ta, dar după nu face decât să ducă la dezastru. Nu degeaba se spune că cine se aseamănă se adună. Oamenii care văd diferit ajung să se îndepărteze. Se îndepărtează de bună voie, și nu pentru că sunt împinși la distanță de celălalt. Se îndepărtează fugind cu adevărul lor strâns la piept pentru că cea mai importantă persoană e cea din oglindă, nu cea de lângă tine. Și încep să cred că toată dragostea aia despre care mi s-a șoptit în ultima vreme nu e decât un basm pentru oameni mari care au o nevoie disperată de a crede în ceva. 
Am fost iubită pentru felul în care îl făceam pe celălalt să se simtă și nu pentru cine eram. Și în momentul în care toată imaginea aia ideală a început să se distorsioneze am devenit o dezamăgire. Dar dezamăgirea asta nu am produs-o eu, ci și-a produs-o singur. așteptările prea mari omoară. Mai ții minte când ți-am spus că mi-e frică de înălțimi?
Am ajuns prea devreme în punctul ăsta. Eram pe o autostradă din aia fără sfârșit... Dar ne-am pus singuri bețe în roate, ne-am pus singuri piedică și ne-am tras unul după altul în gol. Am decis să ne îmbrățișăm orgoliul și încăpățânarea, în loc să ne bucurăm unul de altul. Ne-am ales pe noi, oameni cu mândria neștirbită, în locul unor oameni fericiți. Cât am fost de fericiți...
E păcat. Pentru că am trecut peste obstacole și prejudecăți imense, dar n-am fost în stare să trecem peste lucrurile mici. În schimb ne-am priceput al naibii de bine la a arăta cu degetul către celălalt. La a amenința. La a șantaja emoțional. La a critica. La a refuza să ia fiecare asupra sa jumătate de vină. Pentru că totul a ajuns să se împartă la unul, și nu la doi. Pentru că e mai simplu să arunci decât să încerci să repari.
Da, chiar e păcat. Sper să ne gustăm din plin fericirea și împlinirea de a fi oameni mândri, orgolioși, încăpățânați. oameni perfecți și fără cusur, nu ca cel care ne-a fost alături și care ne-a iubit și ne-a acceptat.

Și poate e cazul să facem nu unul, nu doi, ci o sută de pași înapoi. Însă nu față de celălalt, ci față de noi înșine. Poate chiar suntem ca un tablou pe care dacă nu îl privim în ansamblul său, riscăm să nu îl înțelegem, sau mai rău, să-l înțelegem greșit. Și poate o să ne dăm seama, că fiecare trebuie să se construiască, să se modeleze, să se educe pe sine, nu pe celălalt. Acțiune - reacțiune. Dacă ne-am tras unul după altul în gol, de ce nu ne-am urma unul pe celălalt spre armonie? Doar am mai fost acolo. Și nu de mult.

Monday, May 6, 2013

I should have known better

M-am lăsat prea afectată de întâmplări, decizii și oameni care nu mi se întâmplau mie. Greutăți care nu cădeau pe umerii mei, dar sub care mi-am vârât imediat spatele de teamă să nu-l zdrobească pe cel de lângă mine. Așa, reacție venită din proprie inițiativă și nu ca urmare a vreunui strigăt de ajutor. Altruism sau spirit autodistructiv? Pentru că una e să întinzi o mână și alta e să te apuci să cari și crucea celui de lângă tine. Ba mai mult, să simți că e de datoria ta să-i rezolvi problemele. Să iei asupra ta măcar jumătate din palma care se vrea a fi o lecție de viață. Pentru celălalt. Nu de alta, dar tu ai învățat-o deja.

Apoi mi-a venit și mie rândul. Și l-am legat la mâinile cu care a vrut să mă ajute. Și i-am pus și căluș ca să înăbuș orice sfat. Și asta doar ca să cad singură în gol. Pentru că eșecul e mai suportabil dacă te prăbușești fără să tragi pe nimeni după tine. Iar paharul de vodcă în cinstea victoriei e mai gustos atunci când ai reușit de unul singur - păcat că nu ai cu cine să-l ciocnești.

Pentru c-așa am fost mereu. Am luat într-o mână binele și în cealaltă răul și le-am dus la extreme. Dacă tot ne bucurăm sau suferim, măcar s-o facem ca lumea, nu? 

Și n-am știut niciodată să am grijă de mine așa cum am avut de alții. Și încep să cred că egoismul e esențial când vine vorba de autoconservare.

Saturday, March 30, 2013

Măsuri de precauţie

Când pleci în călătorie eşti atent cu lucrurile fragile. Le atingi cu drag, le împachetezi în hârtie, le aşezi cu grijă printre haine. Închizi valiza. Și pleci. Băi, chiar dacă ieşi până la magazin, chiar dacă magazinul e la două minute de casa ta… atinge-ţi sufletul cu drag, înfăşoară-l cât mai bine în carne şi aşază-l cu grijă printre oase. Închide-ţi rănile. Dacă nu vor, forţează fermoarul. Și abia apoi pleacă.

Thursday, March 28, 2013

Vis-a-vis de cursul lui Iacob

Conform căruia atunci când vezi un apus de soare frumos şi te opreşti să-l fotografiezi în loc să-l iei ca atare şi să te bucuri de el... ai ratat momentul: 

Să ratezi momentele e uşor. Să le ai în palmă şi când să le ridici în dreptul ochilor ca să le studiezi, să ţi le întipăreşti, să le ţii minte... fix atunci se întâmplă să-ţi îndrepţi privirea către avionul de deasupra, către maşina care tocmai a claxonat sau către alte detalii nesemnificative. Şi POC! Momentul ţi-a dispărut din palmă.

Noi n-avem nicio poză împreună. Şi asta poate şi pentru c-am preferat să te privesc prin ochii mei şi nu prin lentila vreunui aparat. Abia asta înseamnă să-ţi fii prezent în viaţă şi să nu tragi chiulul.

Thursday, March 21, 2013

Și fără să-ţi dai seama... mă creşti. 
Și mă simt ca o floare care în sfârşit îşi odihneşte rădăcinile în pământ fertil.

Sunday, March 17, 2013

Struguri

Şi dacă vreodată îţi voi scrie
un poem care să-ţi semene,
să nu te superi că nu va avea
nici început,
nici sfârşit,
ci priveşte-te în cuvintele lui
ca într-o oglindă
şi vei vedea cum
eşti continuarea mea
de dinainte ca eu să fiu.

Sunday, March 10, 2013

Cel mai departe ai fost atunci când ai tăcut. Cel mai departe am fost atunci când m-am uitat pe geam în loc să mă uit în ochii tăi. Cel mai departe n-am fost atunci când au stat kilometri între noi, ci atunci când ne-am prins tăcerea de colţuri şi-am întins-o între noi ca pe un cearşaf.

Saturday, February 16, 2013

Mai mult de o trilogie



Melodia asta o să-mi amintească întotdeauna de tine. Și de drumul nostru de întoarcere. Dac-aş fi reuşit cumva să-mi ies din trup şi să ne privesc de undeva, din afară, de sus, mergând pe autostradă cu melodia asta pe fundal... cel mai probabil aş fi gândit "da, băi, uite filmul pe care am tot vrut să-l văd, pe care l-am tot căutat... fără să-i ştiu titlul".

Când s-ar fi terminat melodia ar fi apărut în josul ecranului: "de urmat, va urma. întrebarea este: cât?" E simplu. Cât o să ne ţinem de mână.

Wednesday, January 30, 2013

Strigăt de ajutor care se vrea a fi ignorat

Bagă-mi minţile în cap si sufletul la loc în piept că au luat-o toate razna în mine! 
Parcă nimic nu mai e la locul său.

Sunday, January 27, 2013

You know you're in trouble when you start writing their names with capslock. Fuck.

Saturday, January 26, 2013

3 minute şi 46 secunde de melancolie


Ascult melodia asta şi-mi amintesc de excursia cu cortul din vară. Nu mai ştiu exact ce zi era, ştiu doar că era iulie... Și era aşa, un pic de început. Punctul zero pe axa noastră a timpului. La întoarcere am stat în faţă. eram toţi obosiţi. Rareş conducea, eu mă uitam pe geam şi ţin minte că zâmbeam. Eram fericită. Și mulţumită de punctul în care reuşisem să ajung. La un moment dat a început melodia asta. După ce am ascultat prima dată refrenul, i-am zis lui Rareş "băi, ce mişto e melodia asta". O ascultam aşa... parcă cu întreg trupul. Era exact unul dintre momentele alea (super clişeice) în care te simţi ca într-un film. Și mă simţeam într-un fel îndrăgostită, cu toate că nu aveam de cine. era vorba mai mult de o idee, de ceea ce ştiam că, mai devreme sau mai târziu, va urma. Când s-a terminat piesa, Rareş i-a dat repeat, dar până să o termin de ascultat am ajuns în faţa casei mele şi m-am dat jos. Primul lucru pe care l-am făcut atunci când am aprins calculatorul a fost să o caut pe net şi să o downloadez. Și s-o ascult iar şi iar şi iar.

Apoi am uitat de ea. Dar ai apărut tu. Nu mult, la câteva zile. Și-am început să ascult din nou melodia, fericită că de data asta aveam în sfârşit o persoană la care mă puteam gândi atunci când fredonam versurile. 

Apoi, cu timpul, am uitat din nou de ea. Pe măsură ce ne ţineam de mână, dar fiecare apucând-o într-o cu totul altă direcţie, toată distanţa dintre noi a început să se deşire. Ca un fular prost croşetat. Sau deloc croşetat, mai bine zis. Zi de zi. Zi de zi. Lent. Sesizabil doar după un anumit timp, când, bineînţeles, a urmat binecunoscuta întrebare: "când s-au stricat lucrurile în halul ăsta?". Și de ce. Dar oricum... răspunsurile nu o să scurteze niciodată distanţa. Asta e o lecţie pe care mi-am băgat-o bine în cap.

Ca să ajung în prezent... Astăzi am dat iar de piesa asta şi după ce i-am dat play au început fel şi fel de flashback-uri pe care regret că n-am avut cum să le filmez. Nu ştiu dacă pentru a ţi le arăta şi ţie sau doar aşa... pentru că erau frumoase. Cert este că am avut fix senzaţiile alea de la început, când noaptea începea pentru noi la cinci dimineaţa. Când încă nu ne spuseserăm nicio tăcere grea. Când încă nu exista niciun zid imposibil de sărit sau de dărâmat. Oricât m-aş fi străduit. Când golurile din stomac erau mai mult decât binevenite. Când exista timp.

Și mă minunez din nou... de importanţa unor lucruri atât de mărunte care, în cele din urmă, ajung să pună în umbră imaginea de ansamblu. şi mă bucur pentru fiecare moment care, în momentul ăla, avea un faţa lui un final fericit. şi tot timpul din lume să se repete.

Wednesday, January 23, 2013

Dăruirea de sine nu miroase a bine

Până acum dăruirea de sine nu a dus decât la dezastru. Și-apoi la nimic. La gol. Am încercat să înţeleg de ce nu eşti îndeajuns atunci când te dai cu totul. E ca şi cum ai pune în palma celuilalt mai multă dragoste decât ar fi putut vreodată să ţină. Sau mai mult, decât ar fi crezut vreodată că o să primească. Dar, bănuiesc, aşa a fost dintotdeauna. Oamenii n-au ştiut niciodată să aprecieze ceea ce n-au fost capabili să înţeleagă. Felul în care li te-ai dat. Și, odată ce te-ai pus în mâinile lor, n-au mai ştiut ce să facă cu tine. Nu e vina nimănui. Dar oricum, toate astea au început să treacă. Și e pentru prima dată când mă bucură faptul că am ajuns să dau cu scroll printre amintiri ca să-mi amintesc de cum obişnuiam să simt. Sau să-i întreb pe cei din jurul meu. De uitat nu o să uit niciodată că am simţit, o să uit doar cum am simţit. Și cu timpul… a părut mereu din ce în ce mai neînsemnat, oricât de intens ar fi fost. 

Altceva? Nu-mi amintesc de când n-am mai fost atât de liniştită ca în ultimele zile. Atât de împăcată cu mine însămi. Nu fericită, ci liniştită. La mine, sentimentul de linişte e cel mai rar dintre toate. Rar mă las în pace. După cum am scris prin august 2011: 

M-am aruncat în faţa oamenilor care dacă n-ar fi avut mâini sau picioare, ai fi crezut că sunt trenuri. Am rămas când mi s-a cerut să plec şi-am aşteptat atunci când toţi plămânii din lume mi-au strigat că oamenii nu se întorc. Am scris celor care n-au vrut să citească şi am şoptit celor care n-au vrut să audă. De tăcut, am tăcut prea târziu. Mi-am promis zeci de lucruri în fiecare seară, doar ca să-mi aud vocea când mint. Am îmbrăţişat ziduri reci şi-am întors spatele oamenilor făcuţi din soare. M-am învinovăţit pentru că era mai uşor să fiu dezamăgită de mine decât de oamenii pe care i-am crezut mai mult decât sunt. Am ales când calea grea, când calea uşoară, dar niciodată pe cea care trebuia. Am împărţit patul cu călăi pentru care oricâte săbii aş fi îmbrăţişat, tot n-ar fi fost îndeajuns. M-am încăpăţânat să nu mă iert şi mi-am dat peste mână de fiecare dată când am încercat să mă mângâi.

Faptul c-am reuşit să las jos armele pe care le foloseam împotriva mea… e cel mai bun şi mai important lucru pe care l-am făcut pentru mine în ultima vreme. Și e doar începutul.

Monday, January 21, 2013

Before the summer turned to brown

Azi cerul mi-a părut mai departe de mine decât de obicei. 
Mi-am ridicat privirea şi nu-mi venea să-mi cred ochilor de atâta distanţă.


 There's a patch of blue in the stormy sky, a memory of a brighter time.

Sunday, January 13, 2013

How much of human life is lost in waiting.

“Mai mult decât orice, m-a enervat să aştept. Acum, mai mult decât orice, mă enervează să fiu aşteptată.” 

Băi, înainte mă găseau şi câte 4 anotimpuri lângă aceeaşi uşă. Acum îmi vine să-mi iau câmpii când îl găsesc pe câte unul adormit lângă prag, fie şi după o singură noapte. Înainte ajunsesem să-mi fac loc cu coatele în viaţa lor. Acum îmi vine să-i iau la palme numai pentru că au îndrăznit să-mi bată la uşă. Mă enervează oamenii care mă vor. Oamenii care sunt dispuşi să mă aştepte ţinând cont că în momentul de faţă nu sunt în stare să mă opresc nicăieri. În niciun loc. Cu atât mai puţin în braţele cuiva. 

Băi, mă enervează să văd oameni care sunt aşa cum eu acum nu mai sunt. Care sunt în stare să-şi verse tot sufletul în palmele mele cu riscul de a-l scăpa pe jos pentru că e prea mare. Sau pentru că am eu palmele prea mici. 

Nu-mi mai bateţi la uşă. Și dacă totuşi o faceţi… n-o să auziţi decât binecunoscutul “aici nu stă nimeni”.

Wednesday, January 9, 2013

Aviz amatorilor

Aşa am fost întotdeauna. Am apăsat pe acceleraţie, cu toate că ştiam că podul e rupt. M-am grăbit mereu către cele mai nepotrivite destinaţii. Prăpăstii. Mi-am grăbit toate sfârşiturile de până acum. 
Accelerez mereu către dezastru când conduc de una singură. Dar încerc să apăs pe frână atunci când volanul se află în mâinile altcuiva. Şi apoi mă întreb cum de-am ajuns aici. 

Aviz amatorilor: ţineţi-mă de mână purtând centura de siguranţă.

Tuesday, January 8, 2013

Perfect compus: acţiune începută în trecut şi încheiată în trecut.

Mi-am făcut un obicei din a-mi închide vechile iubiri în cutii. Mai mari sau mai mici, cutii de carton, de pantofi sau cutii metalice cu berze. Fiecare cutie abia după ce am plecat. Şi asta pentru că până atunci ţineam biletele de tren în portofel, scrisorile pe noptiera de lângă pat, brăţările pe mână. Îmi decoram viaţa cu prezenţa lor. 

Le ţin una peste alta, de la cea mai mică la cea mai mare, închise laolaltă acasă, în Braşov, în dulapul cu haine. Cu multe rochii aşezate frumos pe umeraş... acoperindu-le în aşa fel încât să nu le găsească nimeni. Cutiile apar atunci când obiectele, odată responsabile pentru zâmbete şi amintiri frumoase, ajung să deranjeze prin prezenţa lor. Să încurce, să enerveze. Să doară. Să mă împiedice de la a privi doar înainte. Şi sunt preţioase. Pentru simplul fapt că ascund poveşti. Sau mai bine zis, dovezi ale acelor poveşti. Ale oamenilor cărora, pentru mai mult sau mai puţin timp, le-am lăsat uşa deschisă. Că au rămas sau nu, că i-am alungat sau ba, asta deja nu mai contează. Important este că le-am dat voie să aibă un rol. Că uneori s-a întâmplat să regret şi să-mi vină să mă dau cu sufletul de pereţi? Nici asta nu mai contează. Faptul/ dragostea/ nervii/ energia/ timpul - toate astea erau deja consumate. Nu arunc niciodată. Păstrez toate lucrurile astea ca mai târziu să pot cât de cât să-mi amintesc... Păstrez toate lucrurile astea pentru că sunt lecţii de AŞA NU! Dar şi pentru că sunt ce a fost mai frumos şi mai frumos din toată povestea. O floare presată, o poezie, o scrisoare primită cu o zi înainte de ziua mea, primul te iubesc şi alte detalii care contează şi fără de care acel Tot ar fi fost nimic.

Uneori mă întreb ce mai fac toate lucrurile pe care, la rândul meu, le-am dăruit. Pe unde mai sunt... N-am lăsat niciodată lucruri mari în urmă... Am lăsat mereu cuvinte scrise pe cât posibil de citeţ. Ghinion, hârtia se rupe uşor. Undeva, poate chiar în momentul ăsta, cineva a dat drumul la ploaie. Confetti?

Epilog urmat de tăcere: Simt că am plămânii prea mici pentru cât vreau să oftez. Dac-aş fi ştiut că ultimul nostru sărut a avut loc atunci, în ziua aia de luni, aş fi pus cât suflet mi-ar fi încăput pe buze.