Tuesday, May 31, 2011

Celui care

Ne răneam în cuvinte
de trei ori pe zi.

Cu zâmbetul pe buze
ne smulgeam sufletele din piept
şi le strângeam în pumn
râzând ca doi nebuni
până când storceam
toate sentimentele
din ele.

Nu ştia niciunul din noi
cum se gătesc sentimentele
aşa că le mâncam crude şi
fără să le spălăm înainte,
iar la sfârşit spuneam
"săru' mâna pentru masă"
şi ne lingeam degetele
în loc să ne lingem rănile.

Ne răneam în cuvinte
dimineaţa,
la prânz
şi
seara
şi mereu
sângeram
doar soare.

Știi...
oamenii se întreabă şi acum
când se va face noapte.

Baby, if fear was money you'd be a millionaire.

Monday, May 30, 2011

Am-fost-odată-iubitule


De fiecare dată când ne naştem
o barză, un cocor sau o rândunică
ne aşează cu grijă
încă un suflet
în piept.

De-aia am eu aşa de multe,
habar nu ai de câte ori
m-am născut
şi
crede-mă,
n-ai de ce să fii gelos
pe toate dăţile în care am murit.

Au fost la fel.
Au fost a tine.
Am fost a tine.

Iubitule
sau mai bine zis
ai-fost-odată-iubitule
sau mai bine zis
am-fost-odată-iubitule,

ştiu că sufletele
nu vin cu manual de instrucţiuni,
dar nu ţi-a trecut prin piept
că nu se dă cu ele
de pământ?
doar de stele
şi asta
doar dacă eşti sigur
c-o să le prinzi.

Și să ştii,
doar pentru că nu-ţi aminteşti
asta nu-nseamnă că nu m-ai visat
niciodată.

And you held your pride like you should have held me.

Thursday, May 26, 2011

Patru ani.

Am învăţat că aparenţele înşeală. Colega mea de bancă din ăştia patru ani a fost persoana care mi-a fost cea mai antipatică în prima zi de şcoală.
Am învăţat că uneori diferenţa dintre felul în care crezi tu că eşti şi felul în care te văd ceilalţi, poate fi uriaşă. Şi-n momentele ălea ajungi să te întrebi cine eşti. Să-ţi doreşti să ieşi din corpul tău şi să te examinezi îndeaproape. Să te descoperi. Să vezi cine are dreptate: tu sau ei?
Am învăţat că putem fi orice şi oricine vrem.
Am învăţat că nu suntem obligaţi să respectăm regulile, dar suntem obligaţi să suportăm consecinţele.
Am învăţat că vârsta nu se măsoară în ani.
Am învăţat că nu notele sunt oglinda noastră, ci amintirile pe care le lăsăm în urmă.
Am învăţat că prieteniile se pot naşte de la cele mai mărunte lucruri: de la o cariocă, un cântec, o vorbă bună. Şi mor fără cuvinte de adio.
Am învăţat că oamenii se schimbă radical. Atunci când s-au schimbat în bine, nu trebuie să-i judeci pentru ceea ce obişnuiau să fie. Iar atunci când s-au schimbat în rău, nu trebuie să-i renegi, ci să-i iubeşti pentru ceea ce au fost. Pentru că fie că vrei, fie că nu, vor fi mereu o parte a trecutului pe care o să-l cari cu tine toată viaţa.
Am învăţat că dacă la sfârşitul zilei eşti împăcat cu tine însuţi… e lucru mare.
Am învăţat că fiecare om e frumos, dar nu e perfect.
Am învăţat că scopul nu scuză mijloacele.
Am învăţat că nu toţi oamenii ne vor iubi, iar noi nu avem dreptul să-i urâm pentru asta.
Am învăţat că invidia autodistruge.
Am învăţat că o vorbă răneşte mai tare decât o palmă, iar tăcerea doare mai tare decât orice cuvânt.
Am învăţat că orice om, mai devreme sau mai târziu, dezamăgeşte.
Am învăţat că rănile ţi le vindeci singur şi cu cât iubeşti mai mult un om, cu atât te poate răni mai tare.
Am învăţat că uneori n-ar trebui să judecăm după greşelile celorlalţi, ci după felul în care sunt îndreptate.
Am învăţat că nu îmbrăcămintea, gusturile muzicale sau literare ne definesc. Ci felul în care faci un om să se simtă.
Am învăţat că doar în situaţiile limită ne dăm seama de cât de puternici suntem de fapt.
Am învăţat că fericirea stă în lucruri mărunte. Într-o glumă, o melodie, un citat, o bătaie cu apă, o petrecere, un secret împărtăşit, în zâmbetul unui străin sau un şerveţel la momentul potrivit.
Am învăţat că un cuvânt potrivit spus din sufletul şi din gura potrivită… vindecă.
Am învăţat că unele întrebări… nu au răspuns.
Am învăţat că mai devreme sau mai târziu trebuie să înveţi să te ierţi.
Am învăţat că la 18 ani lumea e încă a noastră.

Viaţa e frumoasă!

Wednesday, May 18, 2011

Nu vreţi o pisică?

"Nu vreţi o pisică?"

Astazi a aruncat cineva un pisic mic la mine in curte. Tinand cont ca am doi caini... da, foarte inteleapta decizie. Erau sa-l faca praf daca nu sosea tata la timp acasa. L-a luat si l-a inchis in cusca cateilor, i-a pus niste apa si ceva de mancare, dar saracul era atat de speriat incat nici nu voia sa se apropie de ele. Statea in spatele custii. In fine, pana la urma, cu chiu cu vai l-am facut sa manance. Tin sa zic ca nu sunt mare iubitoare de pisici, nu am avut niciodata o pisica, doar catei (am mai avut pesti, papagal; si acum am si un hamster pitic). Era gri, avea blanita pufoasa si un ochisor inchis. Nu-mi dau seama daca era asa din cauza cainilor mei, poate era de dinainte... Habar nu am. La un moment dat a venit tata la mine in camera cu el sa-mi zica ca trebuie sa-l duc in parc. In fine, stiam ca o sa-mi ceara asta pentru ca nu aveam cum sa-l tinem. Dar de cand eram mica aduceam intotdeauna acasa catelusi din parc, de abandonat n-am abandonat niciunul. Si nu voiam sa-l las acolo. Cand am iesit pe poarta mi-a venit ideea sa incerc la o vecina despre care stiam ca e mare iubitoare de animale. Dar nu era acasa. In momentul ala au inceput sa mi se inroseasca ochii. O femeie pe la vreo 35 de ani cu un aparat foto la gat s-a apropiat de mine si m-a rugat sa o las sa fotografieze pisicul. Am incercat s-o conving sa-l ia, dar nu putea din cauza ca mai avea deja doua pisici acasa care erau agresive.
Tot raspuns negativ am primit si de la un tip care a trecut in urmatoarea secunda pe langa noi. Apoi a urmat vanzatoarea de la alimentara.
In parc cred ca am primit peste treizeci de nu-uri. Desi pe cativa chiar am fost aproape sa-i conving.
- Nu, merci.
- Îmi pare rău, am deja pisică.
- Nu-mi plac pisicile, dacă aveai un căţel...
- Sunt alergică la pisici.
- Nu.
- Stau la apartament, nu am cum.
- Îmi pare rău, am doi câini.

- Nu vreţi o pisică?
Un cuplu pe la vreo 20-21 de ani cam aşa. El s-a oprit şi se uita la pisic fără să zică nimic. Ea zâmbea.
- Nu vreţi o pisică? am întrebat iar.
Vedeam cât de nehotărît era, voia şi nu voia, cam aşa era.
- Nu am cum...
- De ce?
- Mai am deja o pisică.
- Păi haideee, o să aibă un partener de joacă.
- Dar stau la apartament... câte pisici crezi că pot ţine?
- Nu ştiu... dooouă?
Ea a râs, el a zâmbit.
- Dar tu de ce n-o păstrezi?
- N-am cum.
- De ce?
- Am doi câini care erau s-o mănânce de vie.
Am văzut că făcea paşi mărunţi.
- Haide, te rog, nu ştiu ce să fac cu ea, nu pot s-o las aici.
- Nu, chiar nu pot.
- Nici dacă-ţi spun că peste câteva zile e ziua mea de naştere?
Au râs amândoi. Până la urmă au plecat.

Am primit alte nu-uri si o gramada de sugestii de genul "bag-o si tu in curte la cineva". Sugestie primita dupa ce le spuneam ca fusese aproape sfasiata din cauza desteptului care a lasat-o intr-o curte cu doi caini. Pana la urma m-am ridicat de pe banca pe care am stat si m-am indreptat catre un domn mai in varsta.

- Nu vreţi o pisică?
- Da' cum să nu vreau?! Dă-o 'ncoa.
Mă uitam la el uimită, credeam că face mişto de mine. I-am dat pisicul.
- Vai, dragul de el, ce frumos e!
- Chiar îl vreţi?
- Da' cum să nu. O să-i fac un culcuş pe hol.
Stăteam şi mă uitam uimită la el, nu m-aş mira să fi rămas gură cască la propriu. Nu mă aşteptam.
- Te-am văzut de câteva minute cu el pe bancă, dar nu ştiam dacă vrei să-l dai. E motan?
- Nu ştiu.
Dup-aia cred că l-am întrebat de încă vreo şase ori dacă vorbeşte serios că-l ia acasă şi o să aibă grijă de el. L-am cam enervat puţin hihihi.
- Măi fată, dacă l-am luat deja în braţe şi ţi-am zis că-l iau, il iau! Ce mai stăm la discuţii! Iubesc mult pisicile, îmi plac mai mult ca femeile. (da, asta mi-a sunat şi mie puţin...)
Dup-aia cred ca i-am zis de vreo zece ori cat de mult ma bucur ca-l pastreaza, l-am mai mangaiat de doua ori, iar domnul mi-a aratat casa in care locuieste. Sta la cinci minute distanta de mine. Si-am plecat.
Pana sa ies din parc m-am intalnit cu mai multi oameni care m-au refuzat si toti m-au intrebat ce-am facut cu pisica, convinsi ca am lasat-o pana la urma in parc. "I-am găsit stăpân! Uite, domnul ăla de-acolo!" Si sincer, nu am cuvinte sa descriu cat de bucuroasa am fost.


Tot legat de animale si tot astazi, cand am venit acasa de la scoala am gasit in curte in bilet bagat pe sub poarta. Citez: "stimată domn, dacă nu închideţi câinii va fii otreviţii. vecinii." Ok. Citesc eu o data biletul. Il citesc si a doua oara. Si tot nu-mi venea sa cred. Si nu ma refer la greselile de scriere. Femeia asta se plange de ceva timp ca vezi doamne, cainii latra. Pai normal ca latra, ca de-aia sunt caini, ce vrea, sa miaune?! Si hai, daca era sa zicem ca latra noaptea, mai era cum mai era, dar cainii dorm in casa si abia daca scot un sunet noaptea. Si pe timpul zilei chiar nu sunt atat de galagiosi incat sa trimita biletele de genul. Si pe deasupra s-a mai semnat si "vecinii" cand de fapt ar fi trebuit sa se semneze "vecina". E singura care se plange de asta. In fine, oamenii sunt rai.


Citatul zilei de azi: If you can't get someone out of your head, maybe they're supposed to be there.

Tuesday, May 17, 2011

red.pieces

mai ţii minte cum ne încuiam sufletele
în aceeaşi cameră?
legate la ochi cu panglici roşii
le lăsam ore-n şir
să-şi vorbească
şi uite aşa
s-au îndrăgostit
prin cuvinte
şi s-au dezdrăgostit
prin tăceri.

ne-am iubit ca orbii.
ne-am privit pentru ultima dată ca orbii.

nu mai lăsăm de mult
lumina aprinsă în noi
în cazul în care
vom vrea să ne întoarcem.

şi ştii...
n-ar fi trebuit niciodată să ne crească mâini
în loc de aripi.

azi a avut loc încă un accident
banal:
alţi doi s-au greşit unul pe altul
iubindu-se.

Remember when we had everything to lose?

Cutia neagră

Când găsesc o cutie neagră
o iau acasă
s-o pot studia în linişte
muchie cu muchie,
sentiment cu sentiment,
amintire cu amintire.

După ce o lovesc cu ciocanul
şi dau cu ea de pământ, de cer,
de oameni şi alte cutii negre,
fac linişte
şi mă ascult
să văd dacă mai sunt sau nu
în viaţă.

Abia atunci mă conving
că proprietarul
nu sunt eu.

Şi bat din uşă-n uşă,
şi bat din piept în piept
până-mi deschide un trup bolnav
care-mi mulţumeşte cu lacrimi in ochi
şi degetele întinse
către cutia zdrobită.

"Suflete, bine ai venit acasă!"

Sunday, May 15, 2011

Mozaic

Şi-a dezvelit genunchii
pe care nu-i mai avea -
doar aşa ştia să cadă.

"Nu te-ngrijora,
de câteva nopţi lucrez
la o pereche mai rezistentă
şi când voi termina,
genunchii din ciment
vor fi cea mai întreagă parte din mine."

Venise rândul său
să mă întrebe cine sunt
şi drept raspuns
m-am aşezat cu inima pe umărul lui.

"Dintotdeauna am fost mai mult bucăţile lipsă din mine."

Saturday, May 14, 2011

Pe umerii nimănui

Îşi închidea ochii pe umerii mei,
iar ei ascultau tăcuţi
cum toate genele,
rând pe rând,
se spovedeau
pentru dorinţele
pe care nu le-au împlinit
vreodată.

"Iartă-mă,
m-am născut cu prea puţine suflete,
dar să ştii,
te-am iubit cu toate oasele mele."

Îmi spunea că sunt frumoasă
cu sori în păr
şi
mare în glezne.

De când a plecat
asfinţesc de la prima oră a dimineţii.

Saturday, May 7, 2011

Niciodată soseşte mâine

"Vino la fereastră.
Uite, am tras şi jaluzelele cu imprimeu de asfinţit
pentru atmosferă.
Aşează-te la masă,
ia stiloul în mână
şi scrie-ţi testamentul.
Şi nu-mi spune că n-o să se întâmple nimic cu tine,
c-o să ai grijă cum treci strada,
cum conduci
şi cum iubeşti.
Voi nu din accidente muriţi."

Şi visul a început să scrie.

M-am bucurat,
lăsasem prea multe să moară
fără să-mi spună cui lasă
moştenire
apartamentele din mine
în care au iubit.


Friday, May 6, 2011

Ceai de tei înainte de culcare

În fiecare seară înainte de culcare
iau pe rand,
unul câte unul,
fiecare monstru de sub pat
să-i spun noapte bună
şi coşmaruri plăcute.

Apoi, pentru că sunt mai mulţi,
iau pe rând,
doi câte doi,
toţi monştrii din mine.

La prima ceaşcă de ceai
vorbim despre vreme,
eu despre vremea de afară,
ei despre vremea din mine
şi de cele mai multe ori
nu coincid
nici măcar anotimpurile.

La a doua ceaşcă de ceai
îmi povestesc cum a fost ziua lor,
cât de frumos au rănit azi,
chiar mai frumos decât ieri,
pentru că ascuţiseră atent
cu o seară înainte
fiecare cuvânt -
mereu se miră că nu mi-am tăiat buzele
rostindu-le.

La a treia ceaşcă de ceai
suntem deja prieteni
şi ne promitem că vom fi mai buni
unul cu altul -
nu doar oamenii mint.

Ne sărutăm de noapte bună,
monştrii adorm,
iar eu le visez
coşmarurile.

Nu ştiu...
am iubit prea mulţi monştri
şi nici măcar nu erau ai mei.

Thursday, May 5, 2011

Ploidemai

De fiecare dată când plouă,
îndrăgostiţii împart o umbrelă
sub care-şi lipesc umerii
ca sufletele lor să se amestece în voie
NEomogen.

Şi ploaia (de) mai plouă doar pentru
mine.

Am acasă o cămară plină cu ploi:
provizii pentru viitoarele veri secetoase
şi răni ce vor refuza să se închidă.
Ploi aşezate frumos pe raft
în nori, borcane, sticle şi găleţi,
sortate după anotimpuri, culori
şi după zilele săptămânii:
marţi plouă întotdeauna mai mult.
marţi se părăseşte întotdeauna mai mult.

Îndrăgostiţii împart mereu o umbrelă
pentru că azi
doar oamenii singuri mai merg prin ploaie.

Nu ştiu,
uneori simt c-am uitat cum e să ai hainele uscate.

Astăzi, pe străzile încă umede, într-o fustă galbenă şi cu o păpădie în mână...

Wednesday, May 4, 2011

An

S-a împărţit azi marea
în şase miliarde de bucăţi
ca fiecare dintre noi să primească
o porţie mai mică sau mai mare -
în funcţie de sufletul său.

(mării nu-i plac sufletele mici-fără-stânci-corăbii-scufundate-şi-înecaţi,
ci sufletele îndeajuns de largi
încât valurile să nu se ciocnească de pereţi
o dată cu fiecare flux.)

Şi fiecare om şi-a revendicat
cu mai mult sau mai puţin entuziasm
porţia de mare:
unii au aruncat-o în supă să dea puţin gust,
alţii au agăţat-o la chei pe post de breloc
sau de obraji pe post de lacrimi.

Eu am aşezat-o cu grijă în mine
alături de oamenii înecaţi,
corăbiile scufundate
şi stâncile de pe care se sinucid zilnic
sori -
acum decorul e perfect!

Şi ca să mă asigur că nu va muri,
am plantat-o adânc în suflet
să prindă rădăcini
şi să devină cea mai mare mare
care a trăit vreodată
în cel mai mic
acvariu uman.

Monday, May 2, 2011

24

Pământul ăsta e singur şi nefericit.

Are atâţia oameni care-l calcă,
dar niciunul n-ar îngenunchea să-l îmbrăţişeze,
să-i spună o vorbă bună,
să-l întrebe de sănătate
şi să-i dea un pahar cu apă
drept mulţumire pentru grija cu care
ne conduce mereu
către o nouă dimineaţă -

douăzecişipatrrudeore
de mers
fără oprire
şi
fără să ameţească.
Pentru noi.

Pământul ăsta e singur şi nefericit:
doar păsările-l mai sărută
când coboară să ciugulească
frimituri de pâine glazurate cu soarele zilei de ieri.

Sunday, May 1, 2011

Zile de mai

Republicii. Ne-am uitat unul la celălalt în acelaşi timp. Nu ştiu care din noi a zâmbit primul. Unu, doi, trei. Am trecut unul pe lângă altul. Și-a fost privirea Aia. Unu, doi, trei. Ne-am întors capul în acelaşi timp. Moment stânjenitor, dar drăguţ. Tu - zâmbet, eu - râs. Și-am plecat mai departe. Unu, doi, trei. Și până atunci trecusem de-atâtea ori pe lângă o mulţime de oameni pe care mi-am dorit să ajung să-i cunosc. Sau măcar să le ştiu numele. Dar n-am făcut niciodată nimic în privinţa asta. Unu, doi, trei. Sau mai mulţi paşi. da, Prea mulţi. Nu ştiu, dar de data asta aveam de gând să fac ceva. Și astăzi, pentru prima dată, m-am întors din drum grăbind pasul ca să te prind din urmă. Hanorac roşu sau negru? Sau poate gri? Păr puţin mai lung... Șaten, ochi căprui. Da. Da. Unu, doi, trei. Mulţi paşi. Mulţi oameni. Mulţi paşi. Mulţi oameni. Și nu am reuşit să te mai prind din urmă. Dar pentru prima dată... am încercat să schimb ceva.

My soundtrack


In the end we will only just remember how it feels.