Nu vreţi o pisică?

Photo by Valentin Müller on Unsplash

    "Nu vreţi o pisică?"

    Astăzi a aruncat cineva un pisic mic la mine in curte. Ținând cont că am doi caini... da, foarte înțeleaptă decizie. Erau să-l facă praf dacă nu sosea tata la timp acasă. L-a luat și l-a închis în cușca cățeilor, i-a pus niște apă și ceva de mâncare, dar săracul era atât de speriat încât nici nu voia să se apropie de ele. Stătea în spatele cuștii. În fine, până la urmă, cu chiu cu vai, l-am făcut să mănânce. Țin să zic că nu sunt mare iubitoare de pisici, nu am avut niciodată o pisică, doar căței (am avut și pești, un papagal, iar acum am și un hamster pitic). Era gri, avea blănița pufoasă și un ochișor închis. Nu-mi dau seama dacă era așa din cauza câinilor mei, poate era de dinainte... Habar nu am. 

    La un moment dat, a venit tata la mine în cameră cu el să-mi zică că trebuie să-l duc în parc. În fine, știam că o să-mi ceară asta pentru că nu aveam cum să-l ținem. De când eram mică aduceam întotdeauna acasa cățeluși din parc, de abandonat, n-am abandonat niciunul. Și nu voiam să-l las acolo. Când am ieșit pe poartă mi-a venit ideea să încerc la o vecină despre care știam că e mare iubitoare de animale. Dar nu era acasă. În momentul ăla au început să mi se înroșească ochii. O femeie pe la vreo 35 de ani cu un aparat foto la gât s-a apropiat de mine și m-a rugat să o las să fotografieze pisicul. Am încercat s-o conving să-l ia, dar nu putea din cauză că mai avea deja două pisici acasă care erau agresive.
    Tot răspuns negativ am primit și de la un tip care a trecut în următoarea secundă pe lângă noi. Apoi a urmat vânzătoarea de la alimentară. În parc cred că am primit peste treizeci de nu-uri. Deși pe câțiva chiar am fost aproape să-i conving.
    - Nu, merci.
    - Îmi pare rău, am deja pisică.
    - Nu-mi plac pisicile, dacă aveai un căţel...
    - Sunt alergică la pisici.
    - Nu.
    - Stau la apartament, nu am cum.
    - Îmi pare rău, am doi câini.
    - Nu vreţi o pisică?
    Un cuplu pe la vreo 20-21 de ani cam aşa. El s-a oprit şi se uita la pisic fără să zică nimic. Ea zâmbea.
    - Nu vreţi o pisică? am întrebat iar.
    Vedeam cât de nehotărât era, voia şi nu voia, cam aşa era.
    - Nu am cum...
    - De ce?
    - Mai am deja o pisică.
    - Păi haideee, o să aibă un partener de joacă.
    - Dar stau la apartament... câte pisici crezi că pot ţine?
    - Nu ştiu... dooouă?
    Ea a râs, el a zâmbit.
    - Dar tu de ce n-o păstrezi?
    - N-am cum.
    - De ce?
    - Am doi câini care erau s-o mănânce de vie.
    Am văzut că făcea paşi mărunţi.
    - Haide, te rog, nu ştiu ce să fac cu ea, nu pot s-o las aici.
    - Nu, chiar nu pot.
    - Nici dacă-ţi spun că peste câteva zile e ziua mea de naştere?
    Au râs amândoi. Până la urmă au plecat.

    Am primit alte nu-uri și o grămadă de sugestii de genul "bag-o și tu în curte la cineva". Sugestie primită după ce le spuneam că fusese aproape sfâșiată din cauza deșteptului care a lăsat-o într-o curte cu doi câini. Până la urmă m-am ridicat de pe banca pe care am stat și m-am îndreptat către un domn mai în vârstă.

    - Nu vreţi o pisică?
    - Da' cum să nu vreau?! Dă-o 'ncoa.
    Mă uitam la el uimită, credeam că face mişto de mine. I-am dat pisicul.
    - Vai, dragul de el, ce frumos e!
    - Chiar îl vreţi?
    - Da' cum să nu. O să-i fac un culcuş pe hol.
    Stăteam şi mă uitam uimită la el, nu m-aş mira să fi rămas gură cască la propriu. Nu mă aşteptam.
    - Te-am văzut de câteva minute cu el pe bancă, dar nu ştiam dacă vrei să-l dai. E motan?
    - Nu ştiu.
    Dup-aia cred că l-am întrebat de încă vreo şase ori dacă vorbeşte serios că-l ia acasă şi o să aibă grijă de el. L-am cam enervat puţin, hihihi.
    - Măi, fată, dacă l-am luat deja în braţe şi ţi-am zis că-l iau, il iau! Ce mai stăm la discuţii! Iubesc mult pisicile, îmi plac mai mult ca femeile. (Da, asta mi-a sunat şi mie puţin...)
    Dup-aia i-am zis de vreo zece ori cât de mult mă bucur că-l păstrează. Apoi l-am mai mângâiat de două ori, iar domnul mi-a arătat casa în care locuiește. Stă la cinci minute distanță de mine. Și-am plecat.
    Până să ies din parc m-am întâlnit cu mai mulți oameni care m-au refuzat și toți m-au întrebat ce-am făcut cu pisica, convinși că am lăsat-o până la urmă în parc. "I-am găsit stăpân! Uite, domnul ăla de-acolo!", și sincer, nu am cuvinte să descriu cât de bucuroasă am fost.

    Tot legat de animale și tot astăzi, când am venit acasă de la școală am găsit în curte un bilet băgat pe sub poartă. Citez: "stimată domn, dacă nu închideţi câinii va fii otreviţii. vecinii." Ok. Citesc eu o dată biletul. Îl citesc și a doua oară. Și tot nu-mi venea să cred. Și nu mă refer la greșelile de scriere. Femeia asta se plânge de ceva timp că, vezi doamne, câinii latră. Păi normal că latră, că de-aia sunt câini, ce vrea, să miaune?! Și hai, dacă lătrau noaptea, mai era cum mai era, dar câinii dorm în casă și abia dacă scot un sunet noaptea. Și pe timpul zilei chiar nu sunt atât de gălăgioși încât să trimită bilețele de genul. Și pe deasupra s-a mai semnat și "vecinii" când de fapt ar fi trebuit să se semneze "vecina". E singura care se plânge de asta. În fine, oamenii sunt răi.

    Citatul zilei de azi: If you can't get someone out of your head, maybe they're supposed to be there.