Thursday, September 30, 2010

XII B. Septembrie.

diriga: cine a mâzgălit aici?
alex: sigur băieţii!

filosofie: şi la noi e un calculator în cancelarie. dar nu e priză.

română: tudor arghezi.
dan: cu doi de "i"?
română: dănuţ nici acum când ai piciorul în piuneze nu te potoleşti

geografie: vrei să devin violent?
diana: nu.
geografie: nu?
diana: nu.

geografie: cine tuşeşte?
roberta: eu am tuşit.

geografie: băi socină arăţi ca un, ca un, nu găsesc cuvântul.
feri: ca un bolşevic.
kiki: haha.
geografie: aşa ciubotaru râzi, râzi ca la tine acasă.

diriga: "profesorii se vor teme de mine..."
radu: pentru că mi-am luat carnetul.

literatură universală: care e colega care lipseşte?
codruta: e un coleg, ciprian

kiki: femeile sunt lucrative!

română: despărţiţi în silabe: coniac, fiică...
bibi p: cum? ţuică?

feri: i want to sleep but not alone.

geografie: sandu ştii de ce mă uit la tine nu?
geografie: haide sandu nu-mi spune că nu ştii de ce mă uit la tine.
ancuţa: nu...
geografie: nu... nu da din cap. ai migrat, nu stai în prima bancă?

dan: contrabandă cu banane.

română: aici e gălăgie.
feri: aici, aici e o gălăgie constructivă.

română: ancuţa râzi ca un clopoţel.
ancuţa: clopoţelul nu râde!
română: nu, nu mă refer la asta ci la faptul că râsul tău sună precum clinchetul unui clopoţel.
(şi de atunci de fiecare dată când mă vede, radu face dring dring :-L)

alex: ioanaaa?
ioana: da?
alex: cine mă ajută mai mult la lucrare la franceză? tu sau flo?
ioana: haha.
alex: ioana eu sunt sincer, te întreb direct, nu vin să stau cu tine pe motiv ca e mai multă lumină.

franceză: popa?
alex: pe fred.
franceză: prodan?
alex: sub fred.
franceză: ciubotaru?
flo: în fred.
franceză: plosza?
flo: tot în fred.

franceză: dar când lipseşti ca să te duci la şedinţă?
alex: asta a fost o singură dată pentru că fac parte din biroul permanent.

feri: pentru că nu zice e o zi udă, ci e o noapte.

română: ce exprimă felinarele roşii? roxana?
roxana: tristeţe?
română: prea general.
flo: sufletele oamenilor?
română: nu
alex: halloweenul?

alex: with the help of my older sister.
diriga: you don't have an older sister.

geografie: de ce mă superi popa?

religie: şi apoi diavolul...
diana: da' dă-o-ncolo de treabă, noi vorbim aici de frunze şi el ne ia cu diavolul.

diana: mai e un pic şi ninge aici.

muzică: dacă vrei poţi sta aici, în prima bancă cu popa.
flo: cu popa?
muzică: da.
flo: sărumâna părinte.

muzică: linişte! că vorbesc şi ele şi nu înţeleg.
cipri: ele?
muzică: ei.

muzică: deci pentru mine liniştea înseamnă...
radu: un zece.
muzică: un zece, ce să-ţi povestesc radu.
radu: un nouă.
muzică: ce replică de clasa a cincea.
radu: păi dacă alta n-am găsit?

diana: ioi ce e aia?!
muzică: ce ai dragă?
diana: e un gândecel... era galben!
kiki: ţi-am zis că era constipat.

ancuţa: ce-mi doream să fiu pianistă când eram mică.
kiki: şi eu aviator sau submarin.
diana: eu voiam să fiu fioneză de la feon.

ancuţa: ce mi-ar fi plăcut să trăiesc în anii 1800 să port rochii pe crinolină.
diana: şi să te cheme annelise.
kiki: da, şi mie mi-ar fi plăcut să mă cheme marcel.

diana: muzica asta seamănă cu un peşte.

flo: aţi ţipat la mine când nu eram aici? vreţi să mai ţipaţi o dată când sunt aici?
muzică: dar nu eşti aici, eu nu vorbesc cu tine.
flo: vă înşelaţi doamna profesoară.

filosofie: fleşcărie + ortodoxie + ospătari + manelişti = românia de azi.

filosofie: în 1783 reia pe înţelesul idiotului, ahm înţelesul tuturor problematica...

română: ioana, tu nu ştii psihologia unui bărbat.

Wednesday, September 29, 2010

Sunt. Eşti. Suntem.

Sunt o frunză.
Învaţă-mă să mă desprind de ramurile copacului de care sunt agăţată, fără să îmi fie frică, fără să regret.
Învaţă-mă să cad fără să mă lovesc.
Învaţă-mă să iubesc pământul aşa cum iubesc cerul.
Învaţă-mă să îmi schimb culoarea, nu vreau să fiu verde, roşu mi se potriveşte mai bine.
Învaţă-mă să rămân mereu vie, să nu mă usuc.
Învaţă-mă să mă încălzesc de una singură, să nu depind de alte frunze, de alte mâini, de alte inimi.
Învaţă-mă să iubesc tălpile reci, obosite sau îndrăgostite care mă vor strivi sub greutatea sentimentelor lor.
Învaţă-mă să nu ajung să invidiez alte frunze pentru culorile lor sau pentru că sunt prinse de copaci.
Învaţă-mă să nu îmi doresc să devin copac, să nu prind rădăcini.
Învaţă-mă să mă împrietenesc cu vântul, să am încredere în el, să mă înveţe să zbor fără aripi.
Învaţă-mă să nu zbor de două ori în aceleaşi locuri.
Învaţă-mă să nu-mi mai agăţ visele de ramuri ci să le port mereu cu mine.
Învaţă-mă să te învăţ să fii şi tu o frunză.

Saturday, September 25, 2010

"Noi".

O să încep prin a-ţi spune că nu mi-am dorit nici măcar o secundă asta... Nu spune că am avut de ales pentru că nu e aşa. Nu ştiu dacă eu m-am afundat în asta sau tu ai început să mă îngropi în tine de vie, dar în fond ce mai contează? Tot la acelaşi lucru vom ajunge. Sunt plină de tine până la gât. Mi-ai intrat în pantofi şi pe sub haine. Te-ai lipit de pielea mea şi nu te mai pot da jos. Sau nu vreau? Te agăţi de mine şi mă zgârii. Iar apoi îmi vindeci rănile. După care îmi faci altele. Şi tot aşa. Iar acum cuvintele se sufocă din cauza ta, începi să-mi curgi printre buze şi eu nu pot să respir. Mi-ai intrat în ochi, în urechi, în gură şi în nas. Acum totul arată, sună, gustă şi miroase ca tine. O să mă opresc aici. Nu mă răni... dar dacă totuşi o faci, nu uita să mă vindeci.

Friday, September 24, 2010

Întâlnire.

În fiecare seară

În jur de ora nouă,
Ne dăm întâlnire
Pe-o bucată de cer
De la marginea lumii.

Suntem la fel îmbrăcate
În rochii albe, murdare
De vise ne-mplinite,
De speranţe, de dorinţe
Şi de curcubeie şterse.

Şi ne-ngropăm singurătatea
Într-un petic de cer spart
Ştiut numai de noi;
O îngropăm fără ceremonie,
Fără flori, fără lacrimi.

Iar la final ne aşezăm
Pe vechile amintiri ofilite,
Ne-mbrăţişăm în cuvinte,
Ne zâmbim în lumini arse
Şi ne spunem că-n mod sigur

Acum, afară,
În întuneric,
Singure, se sting,
O altă fată, o altă stea,
O altă zi.

Sunday, September 12, 2010

Confesiuni.

Dragă jurnal,
Sunt fericită. În sfârşit suntem împreună. Încă nu-mi vine să cred, am aşteptat atât de mult momentul ăsta şi acum că în sfârşit s-a întâmplat… Nu-mi vine să cred. Sunt fericită! Chiar sunt fericită. Pentru prima dată după atât de mult timp. Abia aştept să îl văd mâine. În sfârşit a răsărit soarele şi pe strada mea.

Astăzi a început. Totul se va termina rapid. Nu am timp de idile. Ea e toată un zâmbet, se pare că mă pricep la jocul ăsta mai bine decât credeam. Va fi distractiv. Dar scurt. Soarele va apune curând pe strada ei.

Dragă jurnal,
Începe să-mi fie teamă de prea multă fericire. E totul… prea perfect. Ca şi cum ar fi calmul de dinaintea furtunii. M-am implicat foarte mult în relaţia asta. Am încredere în el. Mă simt în siguranţă atunci când suntem împreună. Ca şi cum nimic rău nu mi s-ar putea întâmpla. Cred că… încep să mă îndrăgostesc de el.

I-am câştigat încrederea. A fost mai uşor decât am crezut. Pentru un moment m-am gândit că va fi mai specială decât celelalte, că va fi mai dificil, dar se pare că m-am înşelat. A fost prea simplu. Hilar. Nu m-aş mira dacă deja ar începe să se îndrăgostească de mine.

Dragă jurnal,
Astăzi m-a invitat la el acasă ca să ne uităm la un film. Cred că va fi drăguţ, am cumpărat nişte fursecuri şi o să facem şi nişte popcorn. Abia aştept. Trebuie să plec dacă nu vreau să întârziu.

Tocmai ce am vorbit cu ea la telefon. Aproape a ajuns. Copilă naivă.

Dragă jurnal,
Abia pot să scriu… Sunt încă şocată… Am sosit acum acasă de la apartamentul lui. A fost totul în regulă la început, ne-am uitat la film, am mâncat prăjituri. La un moment dat i-a sunat telefonul şi a trebuit să plece pentru o jumătate de oră. M-a întrebat dacă e în regulă să rămân singură pentru puţin şi am zis că da. După ce a plecat am început să mă plimb prin apartament şi din curiozitate m-am uitat prin sertarele din camera lui… Într-unul am găsit o cutie roşie. M-am gândit că probabil conţine fotografii sau… lucruri de genul ăsta. Am deschis-o şi… era plină de inimi. Da, inimi moarte. Fiecare avea câte un număr lipit. Ultima avea numărul treizecişitrei. Îţi dai seama că m-am blocat. Aveam încredere în el şi acum…descopăr asta… Că cea mai mare pasiune a lui e să frângă inimi. La propriu. Cât de sadic. Nu-mi vine să cred că iubitul meu e un criminal… Nu ştiu ce sa fac. Am plecat din apartament până ca el să se întoarcă. Mi-era prea teamă să rămân singură acolo. Iar imaginaţia mea începuse să o ia razna, deja cream fel şi fel de scenarii legate de fiecare inimă ucisă. Mă întreb cum îi place cel mai mult să omoare. Oare le strangulează până când toate emoţiile fetelor se sufocă în ele însele, iar apoi le scoate inima cu cea mai mare uşurinţă? Oare le înjunghie până când toate amintirile lor mor încet pe podea? Oare le împuşcă cu glonţul urii care omoară orice urmă de sentiment în ele? Doar el ştie. Prefer să nu aflu vreodată.

Cred că a aflat. A venit la mine ieri dar a trebuit să plec pentru 30 de minute. Am lăsat-o singură în apartament dar când m-am întors nu mai era. Am bănuit eu că a gasit cutia şi am avut dreptate, aşa fusese. Nu era la locul ei. Nu o să o caut, cel puţin nu acum, probabil e încă şocată. Aş putea să renunţ dar… sunt obişnuit să primesc ceea ce vreau întotdeauna. O să o caut curând. Când se va mai simţi mai bine. Când consider că îmi va ceda.

Dragă jurnal,
Încep să îmi revin ceea ce mă bucură nespus. De când cu toată povestea asta m-am închis în mine şi am devenit foarte sceptică în ceea ce îi priveşte pe cei din jur. Nu-mi place să fiu aşa dar nu am de ales… Mi-e frică. Ceea ce mă sperie şi mai tare însă e că… îmi lipseşte. Şi da, ştiu că nu ar trebui să simt asta dar… îmi lipseşte. Mă doare că nu a încercat să mă caute; nu am mai vorbit cu el din ziua aia blestemată. Situaţia în sine e destul de gravă. Am început deja să îi caut scuze. Mă gândesc că poate l-am judecat greşit, poate cutia aia nici măcar nu era a lui… Cel puţin asta îmi place să cred. Mereu mi-a plăcut să mă mint. Trebuie să încetez să cred în finaluri fericite.

Cred că a trecut destul timp. O să o sun curând. Să sperăm că … totul va decurge cât se poate de bine. Pentru mine.

Dragă jurnal,
M-a sunat astăzi. M-a întrebat dacă aş vrea să mă vad cu el, să stăm de vorbă. A zis ca e doar o neînţelegere şi că ar vrea să lămurim situaţia. A spus că nu m-a căutat până acum pentru că s-a gândit că aş avea nevoie să petrec ceva timp singură, să îmi limpezesc minţile. Are dreptate. Mă bucur mult că m-a sunat… Cred că mă voi duce, oricum nu cred că vom mai fi împreună, dar consider că întâlnirea asta ar putea fi ultima replică din romanul nostru. Am nevoie de asta ca să mă vindec. Şi ca să găsesc nişte răspunsuri, să scap de îndoieli. Am plecat către el. Sper că va fi bine. Mi-e frică…

Ce pradă uşoară. A acceptat imediat. Mă gândeam că va fi mai greu de convins, ba chiar mă aşteptam să îmi închidă telefonul în nas; în schimb micuţa naivă se bucură că am sunat-o. Copiii ăştia. Mă duc acum să mă văd cu ea. Abia aştept.

Dragă jurnal,
Tocmai ce am ajuns acasă şi mă simt… mai goală ca niciodată.

Treizecişipatru.

Thursday, September 2, 2010

Lalelele roşii.

Ţin minte şi acum prima dată când am văzut-o. Era 18 mai. Cea mai frumoasă zi de primavară din viaţa mea.
Îmi plăcea să stau şi să privesc trecătorii, în timp ce în mintea mea cream fel şi fel de scenarii legate de vieţile lor. Încercam să ghicesc cum îi chema şi să îmi fac o idee despre trecutul lor. Era distractiv. Tocmai ce zărisem un cuplu în vârstă ţinându-se de mână şi încercam să-mi imaginez primul lor sărut; probabil într-un parc, pe furiş de ceilalţi, ea purtând o rochie până la genunchi iar el un costum de calitate, pentru a o impresiona. Nu am reuşit să-mi imaginez mai multe pentru că atunci am zărit-o.
M-am blocat. Nu-mi puteam lua ochii de la ea. Era… încă nu s-a inventat un adjectiv potrivit pentru ea. O combinaţie între frumuseţe, fragilitate, inocenţă, copilarie şi gingăşie. Mi-am spus "Cu siguranţă o cheamă Ana. Nu poate exista alt nume pentru ea". Şi acum cred că numele pe care ar fi trebuit să îl aibă este Ana. Un nume atât de simplu şi frumos. Destul de comun ce-i drept, dar ea se deosebea de toate celelalte Ane din lume. Se apropia parcă plutind de mine iar eu nu puteam să îmi revin. Mă îndrăgostisem. Mă întreb şi acum, de ce oare m-a ales pe mine? Nu eram cu nimic mai presus faţă de celelalte bănci. Nici măcar nu eram la umbră ca să o feresc de razele soarelui. Nu eram nici înconjurată de flori. Iar vopseaua mea nu era proaspătă. Aveam doar un felinar stricat lângă mine, care pâlpâia slab din când în când. M-am bucurat mult că aveam ocazia să o văd mai de aproape. M-am cutremurat când m-a atins cu degetele ei subţiri pentru a vedea dacă eram murdară de praf. Ce bine că nu eram, poate aşa pleca şi căuta altă bancă. Una mai curată, la umbră, înconjurată de flori şi cu un felinar care funcţiona lângă ea.
Şi acum mă întreb cum e posibil să te îndrăgosteşti de cineva în doar cinci minute. Cinci minute de linişte. Cinci minute de primăvară în adevăratul sens al cuvântului. Am încercat să-mi întipăresc în minte fiecare secundă, nu voiam să uit vreun detaliu. Era prea preţios. După cinci minute a sosit el. L-am urît din prima secundă în care l-am văzut. Pentru că el reprezenta tot ceea ce eu nu voi putea fi vreodată. Îi adusese şi flori… lalele roşii, preferatele ei probabil după reacţia pe care a avut-o. Au stat împreună până la asfinţit. Au vorbit. Au râs. S-au îmbrăţişat. Iar când amurgul s-a lăsat de tot şi felinarul pâlpâia obosit… s-au sărutat. Iar eu… eu am privit cu inima strânsă fericirea lor. Cât de ironic, eu am fost singura care a văzut primul lor sărut. Eu şi felinarul, dar lui prea puţin îi păsa, era ocupat să converseze cu o mica stea de pe cer, iubita lui.
Au continuat să vină în locul ăsta zi de zi. Devenisem "a lor" sau cel puţin ei aşa mă numeau. Iar eu îmi doream atât de mult să fiu doar a ei. Dar nu era cu putinţă. Am încercat de fiecare dată să mă bucur de fericirea lor. Dar mă durea. Fiecare floare, fiecare sărut, fiecare surâs. Fiecare "te iubesc". Mi-ar fi plăcut să îi pot spune şi eu ce simt, să o pot săruta, să îi pot aduce flori… I-aş fi adus cel mai frumos buchet de lalelele care există!
Din când în când, venea fără el. Mă simţeam atât de bine, pentru că era doar a mea, nu trebuia să o împart cu nimeni.
Îmi amintesc că odată s-au certat iar el a plecat lăsând-o în lacrimi. L-am urît din tot sufletul meu. Am încercat să o fac să se simtă mai bine. Aşa că am vorbit cu vântul să adie uşor. Florile şi-au sacrificat toată mireasma iar păsările au cântat cum rar au făcut-o. A zâmbit. Am tresărit de bucurie atunci când am văzut-o zâmbind. A şoptit "mulţumesc". Cu cine a vorbit? Nu ştiu. Îmi place să cred că fusese cu mine.
Anii au trecut. Ea era doar a lui acum. Veneau rar amândoi, pentru că el nu mai avea timp de "fleacuri" aşa cum spunea el. Ea însă venea în fiecare zi. Şi îşi îngropa amărăciunea în lemnul meu scorojit de ploaie. Îşi vărsa toate frustrările în găurile pe care timpul le lăsase asupra mea. Încetasem să fiu a lor. Acum eram doar a ei. De fiecare dată când pleca se simţea mai bine, tristeţea se ştergea de pe faţa ei. Ca şi cum singura gumă de şters care era în stare să facă asta, se găsea aici. Într-o seară însă, era şi mai posomorâtă decât de obicei. De data asta vărsase în crăpăturile mele nervi, dezamăgire, furie şi dor. A stat mai mult decât obişnuia iar când a plecat a ezitat puţin privindu-mă. De parcă îşi lua la revedere…
De atunci nu am mai văzut-o. Am căutat-o în fiecare femeie pe care am văzut-o trecând pe aleea asta. Dar nu am găsit-o. Nu era nici măcar o mică parte din ea. Am aşteptat-o în fiecare zi. Nu a sosit… Din fericire nu l-am mai văzut nici pe el. Sunt convinsă că el e principalul vinovat pentru plecarea ei. Îl urăsc, aşa cum e interzis să urăşti pe cineva. Ura pentru el m-a înnegrit. M-a deteriorat. Mi-a măcinat lemnul.
Iar eu încă o aştept. Dimineaţa. După masa. Seara. Am încetat să mai dorm. Mi-e teamă că poate va apărea şi eu nu o voi putea vedea. Sunt obosită…şi cu toate că nu plouă, simt cum lemnul meu se umezeşte… Plâng? Şi dacă da, cui îi pasă? Oricum e seară şi nu mă vede nimeni…
Însă o bătrână se îndreaptă către mine. Îi citesc bucuria în lacrimile care dansează în ochii ei. Oare e chiar… ea? Să fi trecut atât de mult timp? Se aşează cu grijă, oasele o dor. Oftează. Îşi plimbă degetele zbârcite asupra lemnului meu şi mai scorojit acum decât atunci. Tremur. Oare a simţit? Deşi nu am văzut-o de atât de multă vreme, nu am simţit-o niciodată mai aproape ca acum. Mă privea de parcă i-aş fi fost un prieten vechi. Dacă ar ştii cât am aşteptat-o… Sunt la fel cum m-a lăsat, cu excepţia crăpăturilor care s-au adâncit. Nu-mi pare rău. Acum are mai mult loc pentru a-şi vărsa sentimentele asupra mea. Le-am păstrat pe toate. Sunt încă acolo. O văd cum le caută. Zâmbeşte. Le-a găsit. Acum însă nu mai simte nici furie, nici revoltă. Începe să verse în mine doar fericire, bucurie, prietenie, sensibilitate.
Suntem amândouă fericite. Eu sunt a ei, iar ea e a mea. Ne contopim într-un zâmbet în timp ce felinarul pâlpâie uşor şoptind "noapte bună" iubitei sale.