Saturday, October 29, 2011

Poate că greșesc

Poate că greşesc. Poate n-o să existăm. Aşa cum n-o să existe nici apartamentul, nici veioza de pe noptieră şi nici suportul de portocale. Poate n-o să ne mai vorbim, n-o să ne mai auzim şi n-o să ne mai atingem. Poate o să uit mirosul tău. Poate o să trecem unul pe lângă celălalt pe stradă fără să-i recunoaştem în noi pe cei care am fost. Poate singurele locuri în care ne vom mai vedea vor fi visele. Sau mai bine zis coşmarurile. Şi poate vom avea din când în când un deja-vu. Un dej-a-fost, deja-iubit, deja-nu-mai-contează/contăm. Poate o să devenim poveşti de spus înainte de culcare pentru nepoţii pe care n-o să-i avem împreună. Eu prinţesa, tu prinţul, iar zmeul cel rău distanţa. Nu şapte mări, nu şapte ţări. Dar nici cal alb. Poate peste câteva luni n-o să mai ştiu nimic de tine. Poate o să mă chinui să-ţi uit numărul de telefon până când o să reuşesc. Poate o să-mi şterg din minte toate felurile în care mi-am imaginat că arată casa ta. Şi toată viaţa ta cu mine în ea. Şi invers. Poate o să-ţi împachetez hainele într-o cutie şi o să ţi le trimit înapoi. Sau poate o să le ascund undeva să nu le mai văd. Poate o să cheltui toţi banii strânşi pentru Tomatina pe dulciuri. Sau pe cărţi pe care o să subliniez citatele care mi-ar fi amintit de tine dac-ai mai fi fost aici. Şi nici tu nu te-ai lăsa mai prejos. Poate ai uita unde am locuit. Care era tricoul tău care-mi plăcea cel mai mult. Şi că-mi plăcea să te privesc cumpărând roşii. Poate ai arunca toate foile de la mine sau le-ai folosi drept farfurioară pentru ceai - cel mai frumos fel de a-mi îneca cuvintele.

STOP !!!
Poate suportul ăla de portocale va fi încă acolo în ziua în care vom merge să-l cumpărăm.

Friday, October 28, 2011

I'd put those sleepless nights on repeat.


 
I won't deny. I'm not easy to love. or to understand. I'm too complicated, too insecure and too messed up. You see, my life is full of "too". Too much, too less. Sometimes too early, but most of it too late. Too late to forgive, too late to take it back, too late to start all over, too late to apologize, too late to stop. Too late to love.
Now hush. Take a deep breath. Clear your mind, fill your heart and think, just for a second, that maybe... it's all worth it. that maybe, i'm all worth it. We are worth it.
  Because you were my favourite summer.

Sunday, October 16, 2011

Am vrut să te sun să-ți spun că dragostea Aia există.
Dar mi-a fost teamă că n-o să răspunzi.

Monday, October 10, 2011

10 octombrie 2010

Azi am întors pentru câteva minute capul şi-am privit un pic în urmă. La viaţa mea din urmă cu un an. La acel zece octombrie. E uimitor câte se pot schimba în câteva secunde. Darămite într-un an. A fost un an lung. Cel mai greu, dar acum mi se pare c-a fost şi cel mai frumos. Complet. Şi destinaţia a meritat în final toate întrebările fără răspuns şi toate dăţile în care eram sigură că n-o să mai pot. Nimic. Totuşi, octombrie a fost frumos. Ce-a urmat după a lăsat semne. Acum un an pe vremea asta îmi făceam planuri. La început de cum mă voi muta în Cluj sau în Sibiu. Apoi de cum va arăta viaţa mea peste un an. Şi-aveam şi vise. În care desenam oameni alături de care mă vedeam pentru totdeauna. Oameni pe care, mai devreme sau mai târziu, i-am părăsit. Oameni care, mai devreme sau mai târziu, m-au uitat. Oameni care au renunţat la mine înainte ca eu să ies pe uşă. Şi oameni la care n-am vrut nici în ruptul sufletului să renunţ. Oameni care nu m-au mai vrut. Timpul e cea mai bună gumă de şters din toate câte există. Sau noi? Mai târziu a început ceva despre care credeam pe-atunci că este un sfârşit. Ce însă nu ştiam la momentul respectiv era că fiecare sfârşit are un... sfârşit. Şi uite-aşa resentimentele şi tăcerile s-au transformat încetul cu încetul în cuvinte şi iertare de sine. Cu paşi mărunţi, dar siguri. Şi-aşa am ajuns la o cu totul altă destinaţie decât plănuisem iniţial, dar care este începutul de care nici nu visam că o să am parte.
Nu ştiu dacă timpul poate vindeca totul. Dar un lucru ştiu sigur. Ameliorează. 

Am vise din nou. 
Inorog portocaliu.

Sunday, October 9, 2011

So called "Soul Sister"

Astă-noapte am dansat pe tăcerile tale. Le-am bătătorit bine de tot 
până n-a mai rămas nimic. Acum pot să crească din nou flori.

Friday, October 7, 2011

Bate la uşă înainte să pleci

Cu toate că am primit mai mult decât aş fi crezut vreodată că o să primesc... Mă port de parcă nu-i nici pe departe îndeajuns. Îi pedepsesc pe cei de acum pentru greşelile celor de atunci. Și mă aştept să plece din clipă în clipă. Ca într-un film pe care l-am văzut de nu ştiu câte ori, dar din care îmi amintesc doar finalul. Mă port de parcă e o lege ca toate lucrurile să se termine la fel. Când nu e. Și nici viaţă nu e atunci când ai oasele făcute din frică. Și se aud trosnind la fiecare pas pe care îl fac ceilalţi. Spun că vreau să deţin controlul, dar de îndată ce prind ocazia, pun lacăte pe fiecare portiţă de scăpare. Și-apoi Încerc să construiesc cheia. Din ce-a mai rămas din noi. Din mine. Nu mi-e frică de final, mi-e teamă de ce e după el, de începuturile care au să vină. Nu e ca şi cum toate sunt la fel de... e culmea! Pur şi simplu culmea. Pentru că mi-ar plăcea să ştiu că n-am dreptate, că nu pleci mai departe de o atingere de mână sau mai departe decât ar putea gândurile mele să ajungă la tine. Dacă mi-ai promite, aş spune că mă minţi. Nu pentru că ai minţit înainte, ci pentru că ei au minţit. 

Nu poţi să-ţi împarţi pielea cu cineva pe-ale cărui oase nu mai creşte nici carne şi nici suflet. De-aia le e frig oamenilor noaptea. Pentru că adorm ţinând oase în braţe. Cum ai zis şi tu... din când în când rupem carne de pe noi şi-o coasem de un schelet. Și-l ascundem într-un dulap, sub un pat, în spatele unui nume, într-un colţ al unui oraş sau într-o fotografie. Și uite aşa ţinem în viaţă oameni care nu ne vor în viaţa lor.

Întind braţul către tine şi mângâi kilometri...

Tuesday, October 4, 2011

Look for your soulmate in big cities

mi s-a spus că-mi sabotez fericirea. la urma urmei... aşa şi e. 
nu-mi rămâne decât să mă felicit pentru perseverenţa de care dau dovadă. sau nu.

Saturday, October 1, 2011

Mi-am strâns vara într-o cutie cu berze... şi-am plecat!

Mi-am prelungit vara cu câteva ore. Azi, cel puţin azi, am putut să cumpăr puţin timp. Sau poate să-l fur. Sau poate l-am primit. Poate îl merit. Pentru că după toate câte-au fost mi-am bătut cu pumnii în piept şi-am strigat cu toată pielea că viaţa asta e frumoasă. Că dorinţele se îndeplinesc. Şi că există finaluri continuări fericite.