Poate că greșesc

Photo by Victoria Chen on Unsplash

Poate că greşesc. Poate n-o să existăm. Aşa cum n-o să existe nici apartamentul, nici veioza de pe noptieră şi nici suportul de portocale. Poate n-o să ne mai vorbim, n-o să ne mai auzim şi n-o să ne mai atingem. Poate o să uit mirosul tău. Poate o să trecem unul pe lângă celălalt pe stradă fără să-i recunoaştem în noi pe cei care am fost. Poate singurele locuri în care ne vom mai vedea vor fi visele. Sau mai bine zis coşmarurile. Şi poate vom avea din când în când un deja-vu. Un dej-a-fost, deja-iubit, deja-nu-mai-contează/contăm. Poate o să devenim poveşti de spus înainte de culcare pentru nepoţii pe care n-o să-i avem împreună. Eu prinţesa, tu prinţul, iar zmeul cel rău distanţa. Nu şapte mări, nu şapte ţări. Dar nici cal alb. Poate peste câteva luni n-o să mai ştiu nimic de tine. Poate o să mă chinui să-ţi uit numărul de telefon până când o să reuşesc. Poate o să-mi şterg din minte toate felurile în care mi-am imaginat că arată casa ta. Şi toată viaţa ta cu mine în ea. Şi invers. Poate o să-ţi împachetez hainele într-o cutie şi o să ţi le trimit înapoi. Sau poate o să le ascund undeva să nu le mai văd. Poate o să cheltui toţi banii strânşi pentru Tomatina pe dulciuri. Sau pe cărţi pe care o să subliniez citatele care mi-ar fi amintit de tine dac-ai mai fi fost aici. Şi nici tu nu te-ai lăsa mai prejos. Poate ai uita unde am locuit. Care era tricoul tău care-mi plăcea cel mai mult. Şi că-mi plăcea să te privesc cumpărând roşii. Poate ai arunca toate foile de la mine sau le-ai folosi drept farfurioară pentru ceai – cel mai frumos fel de a-mi îneca cuvintele.

STOP !!!

Poate suportul ăla de portocale va fi încă acolo în ziua în care vom merge să-l cumpărăm.