Sunday, July 31, 2011

Young & gloriously stupid

- Și? Laşi vreo inimă frântă aici?
- Ah, nu. Nu cred. Nu ştiu. De fapt... nu cred că o să aflu vreodată.

Saturday, July 30, 2011

Never let me go

Nu mai ştiu de unde am aflat de cartea asta, dar cel mai probabil de pe un blog legat de cărţi. Voiam să-mi fac o listă cu recomandări şi la un moment dat am citit şi despre ea. Mă rog, am citit doar titlul, nimic despre conţinut. În următoarea perioadă am tot căutat cărţi la bibliotecă de pe lista respectivă şi la un moment dat a venit şi rândul ei. În primă fază n-am găsit decât cartea "Nemângâiaţii" scrisă de Kazuo Ishiguro, carte pe care am împrumutat-o, dar am returnat-o necitită. Între timp, într-o seară, am avut o discuţie legată de filme şi cărţi cu cineva. Nu cititse cartea, dar văzuse filmul. Şi felul în care a vorbit despre film m-a făcut să-mi doresc şi mai mult să citesc cartea. Aşa că acum trei zile, când m-am dus din nou la bibliotecă, m-am uitat iar după ea pe rafturi şi de data asta am găsit-o. Am citit 50 de pagini în prima seară, iar în următoarea zi am citit şi restul de 300. Am terminat-o la ora trei dimineaţa, sub plapumă la lumina lanternei unui pix. N-aş fi putut să dorm dacă nu terminam cartea în seara aia. Şi bine am făcut. De multe ori începeam o carte şi dacă eram aproape de final, dar se făcuse târziu, lăsam sfârşitul pe următoarea zi. Mare greşeală. Când mă apucam să citesc iar, nu mai eram în starea în care trebuia să fiu aşa că de foarte multe ori sfârşitul nu avea impactul pe care ar fi trebuit să-l aibă. Dar aşa... citind 300 de pagini în continuu, efectul a fost uau.
Ideea e că "Never let me go" e o carte genială. O recomand. Pot să zic că e genul de carte care schimbă ceva în tine. Genul de carte care te face să te simţi norocos pentru viaţa de care ai parte. Şi genul de carte care te face să-ţi pui întrebarea:
până la urmă, ce ne face oameni?
Nu o să vă spun nimic despre subiectul cărţii, nici mie nu mi s-a spus nimic în afara faptului că filmul "te distruge". Şi se pare că asta a fost suficient cât să-mi doresc din tot sufletul să citesc cartea, hihi. Să nu mai vorbesc de faptul că a fost mult mult mai bine că am descoperit eu singură tot. O să văd şi filmul cât de curând. Dacă o să citiţi cartea sau aţi citit-o deja, m-aş bucura să-mi lăsaţi un mesaj cu impresia pe care v-a lăsat-o. Chiar sunt curioasă cum e să citeşti cartea asta cu ochii şi sufletul altcuiva. Titlul în română e “Să nu mă părăseşti”, dar am folosit titlul în engleză pentru că-mi place mai mult cum sună.
Încă ceva, dacă aveţi vreo carte de recomandat (şi sper să aveţi), vă rog lăsaţi-mi un comentariu la pagina "Cărţi" sau chiar la postarea asta. Mulţumesc.

Friday, July 29, 2011

Nu mă înţelege greşit


Nu e ca şi cum nu vreau să fiu un refugiu pentru tine. Nu vreau să fiu doar un refugiu.

Thursday, July 28, 2011

"Scheletele din dulap"

E recomandat să ai în permanenţă plasturi la tine - nu ştii niciodată când o să te îndrăgosteşti din nou.

Ne-am obişnuit să facem lucrurile pe jumătate. O să ne prindă sfârşitul cu începutul neterminat.

Cei care devin fantome înainte să moară ajung să se bântuie pe ei înşişi.

Regret doar oameni alături de care nu m-am întâmplat. Cuvintele "ce-ar fi fost dacă" sunt pentru sinucigaşi.

Dumnezeu ne-a greşit încă de la început - ne-a pus măduvă în loc de suflet în oase.

Avem feţe ca să le ascundem, picioare ca să fugim, mâini ca să împingem şi cuvinte ca să nu ne spunem nimic.

N-o să te găseşti niciodată în faţa unei oglinzi. Nu e nevoie să te ascunzi dacă nu te mai caută nimeni.

Tăcerea răspunde, nu şi explică.

Nu e nimeni alături de noi toată viaţa. Nici măcar noi înşine.

Aruncăm cu pietre în oameni de sticlă şi mângâiem stânci care respiră doar pe ascuns de ceilalţi.

Dacă s-ar auzi ce zace în noi, ar surzi cerul.

Poate noi suntem de fapt adevăratele fenomene ale naturii. Uraganele au fost cei mai buni profesori pe care i-am fi putut avea.

Viaţa nu e o bibilioteca, oamenii da. Ştim pe de rost prea multe poveşti care nu sunt ale noastre.

Nu încerca să-mi deschizi ochii doar pentru că tu eşti nefericit.

Întunericul de la capătul tunelului n-a fost făcut pentru orbi.

Batistele sunt cele mai singure obiecte de pe pământ.

În caz de urgenţă vă rog să luaţi legătura cu voi înşivă.

Monday, July 25, 2011

Și sper să fii tot ce mi-am dorit dintotdeauna să fii.

Sunday, July 24, 2011

Scrisoare către Alex VII

Băi Alex, în tot timpul ăsta a apus soarele de nu ştiu câte ori. De-am ajuns să cred că nu mai există dimineţi pe partea patului în care m-am uitat în fiecare seară.

Şi între toate apusurile ăstea care n-au semănat între ele, mi-am dat seama că răspunsurile ne găsesc de cele mai multe ori prea târziu. Când nu ne mai putem împacheta nici măcar regretele cu ele. Când am învăţat deja că viaţa nu se trăieşte privind în urmă după oameni care au plecat de mult. Că deşi stăm pe loc, de pe un perete sau de la mâna unui străin, timpul continuă să ticăie. Că tăcerea şi liniştea sunt două răspunsuri diferite. Că atunci când cineva vrea, va mişca mai mult decât un deget ca să obţină. Că la urma urmei, oamenii vin atunci când nu te şi nu îi aştepţi.

De căutat, le-am căutat fără să ne dorim să le găsim. Legaţi la mâini, cu urechile astupate şi ochii închişi, în momentul în care răspunsurile ne-au lovit direct în faţă, n-am făcut decât să continuăm căutarea. Am fost prea laşi şi prea proşti să acceptăm că după anumiţi oameni, pagina se rupe cu totul. O despărţire făcută doar pe jumătate poate ucide.

Trebuie să ştii când să te speli pe mâini de speranţă.
Şi în final, am o singură întrebare: eşti gata să începem din nou?

Friday, July 22, 2011

Cel mai mare duşman al meu

M-am aruncat în faţa oamenilor care dacă n-ar fi avut mâini sau picioare, ai fi crezut că sunt trenuri. Am rămas când mi s-a cerut să plec şi-am aşteptat atunci când toţi plămânii din lume mi-au strigat că oamenii nu se întorc. Am scris celor care n-au vrut să citească şi am şoptit celor care n-au vrut să audă. De tăcut, am tăcut prea tarziu. Mi-am promis zeci de lucruri în fiecare seară, doar ca să-mi aud vocea când mint. Am îmbrăţişat ziduri reci şi-am întors spatele oamenilor făcuţi din soare. M-am învinovăţit pentru că era mai uşor să fiu dezamăgită de mine decât de oamenii pe care i-am crezut mai mult decât sunt. Am ales când calea grea, când calea uşoară, dar niciodată pe cea care trebuia. Am împărţit patul cu călăi pentru care oricâte săbii aş fi îmbrăţişat, tot n-ar fi fost îndeajuns. M-am încăpăţânat să nu mă iert şi mi-am dat peste mână de fiecare dată când am încercat să mă mângâi.

Şi în fiecare seară, înainte de culcare, am strigat în gând până s-a oprit tot războiul din mine. Până când toţi oamenii pe care nu i-am lăsat să moară atunci când a trebuit s-au prefăcut în cenuşă. Oameni cu suflet de pasăre Pheonix.

Thursday, July 21, 2011

Nu mă căuta în dex

- Ce sunt?
- Un mic semn de întrebare.
- Atunci trebuie să-mi găsesc semnul de răspuns.

Monday, July 18, 2011

Te.

- Vrei o ceaşcă de cafea?
- Nu beau cafea, ceai te rog.
- Două ceşti am spart în ultima săptămână. Sunt delicat cu lucrurile delicate.
- Ah, e bine de ştiut. Să nu las chestii fragile în mâinile tale.

Sunday, July 17, 2011

Poveşti de adormit adolescenţi II

Mi-am pus gândurile
la presat între valuri
şi-acum vânez fiecare
flux.

Uite, e plină plaja de tine!
Și eu am prea puţine mâini
să te adun.

Adevărul e că încep să te nu-ştiu-ce, dar te.

Vis I

Nu o să povestesc ce s-a întâmplat înainte de am ajuns acolo. Nu are nicio importanţă. Ideea e că mă aflam într-una din clasele din şcoala în care am făcut generala. La catedră însă, era un profesor care mi-a predat la liceu. Stăteam singură în bancă, iar în celelalte bănci erau elevi de generală. În faţa mea era un copil care la rândul lui stătea singur. Nu pot să-l descriu. Nu i-am văzut faţa. Purta un costum de batman galben după care se ascundea, la propriu. Ştiu doar că avea ochii negri şi se uita bănuitor la mine. Părea foarte speriat, de lume în general. Toţi îl priveau ciudat, iar el se făcuse mic în banca lui, de parcă aşa n-ar mai fi deranjat cu prezenţa. Mă uitam la el şi ştiu că voiam să vorbesc cu el, dar de fiecare dată când deschideam gura, vedeam ochii ăia negri speriaţi şi nu puteam să mai zic nimic. Aşa că m-am întins spre banca lui şi i-am luat caietul (s-a dovedit de fapt că era o agendă identică cu cea pe care o am eu şi o păstrez pentru a-mi nota fel şi fel de citate; sau poate era chiar a mea). Am deschis-o la ultimele pagini, dar erau albastre şi nu voiam să scriu pe albastru. Cele de la început erau roz. Aşa că am deschis la mijloc şi pe o pagină galbenă am scris frumos, cu litere de tipar: Have heart, my dear, we're bound to be afraid (vers din Snow Patrol - Run). I-am întins înapoi agenda deschisă la pagina la care scrisesem, iar el s-a uitat lung la mine. Nu mai era frică, ci recunoştinţă. De parcă aşteptase toată viaţa lui ca cineva să-i scrie cuvintele ălea. I-am zâmbit după care am plecat din clasă.

Am avut multe vise mai mult sau mai puţin ciudate. Rare sunt dimineţile în care mă trezesc fără să-mi amintesc ce am visat. Dar pe asta chiar am vrut să-l notez aici. Să nu-l uit.

Have heart, my dear, we're bound to be afraid.



Saturday, July 16, 2011

Poveşti de adormit adolescenţi I

Mai mult ca sigur
lumile noastre se vor sincroniza
într-o zi a săptămânii
în care n-a plouat niciodată.

Atunci
o să alergi pe străzi cu mine în cârcă,
de parcă oamenii au făcut asta dintotdeauna,
de parcă toţi ne naştem cu un al doilea suflet în spate,
de parcă sun-tem u-nul.
o să alergi pe vârfuri privind în jos
să nu care cumva să calci
pe aripile altcuiva,
pe vreuna din zgârieturile asfaltului
sau pe vreo furnică
şi eu,
legănându-mi picioarele în gol,
o să-ţi cer să te opreşti
de fiecare dată când trecem pe lângă o vitrină
ca să privim la oamenii care suntem fără să ştim
şi să te întreb
"crezi că sunt fericiţi?"
şi să-mi răspunzi
"de ce eşti aşa uşoară?"
şi să-ţi răspund
"îmi car singură sufletul"
şi să-mi răspunzi
"oraşul ăsta e altfel cu tine în spate"
şi să ne răspundem iar şi iar
la aceeaşi întrebare.
şi oamenii vor striga
"a ieşit vara pe străzi!"
de fiecare dată când vom
râde.

Dacă eu te ____ şi tu mă ____,
atunci noi ne ____ unul pe altul?

Hai să nu fim niciodată cu sufletele pe umeri,
vrei?

So you see, this world doesn't matter to me...



Tuesday, July 12, 2011

(In)separ(abili)

Să plouă! Să plouă toţi norii din lume!
arca lui Noe aşteaptă
câte două suflete din fiecare soi,
dar de dragul omenirii
las-o să plece fără noi.

Să plouă! Să plouă toţi oamenii din lume!
Să plouă cu
glezne şi umeri şi
cuvinte care nu s-au spus niciodată,
să curgă pe străzi,
să ne intre în case,
în pat şi în haine...
să locuim mai mulţi oameni
sub aceeaşi piele.

Să plouă toate sufletele care ştiu să plouă!

Și noi,
de pe marginea prăpastiei,
să plouăm
mai frumos decât Icar.

Timpul nu se poartă la mână

Către toţi oamenii-oameni
şi toţi oamenii-monştri...

Dar mai ales
către toţi cei cu oase în adevăratul sens al oaselor -
cu suflet şi nu cu măduvă...

Timpul nu se poartă la mână!

Niciun ceas n-a ştiut să ticăie
în ritmul vieţii mele.

Monday, July 11, 2011

Unui străin

M-ai făcut să mă simt frumoasă.

Friday, July 8, 2011

Cele mai mari dezastre au loc sub soare

Dumnezeu n-ar fi trebuit niciodată
să ne deseneze în aceeaşi viaţă
şi cu mâini
şi cu buton de autodistrugere -

am ajuns
să urâm zilele ploioase
pentru că ne intră mâinile la apă
şi nu mai ajungem cu degetele
să ne mângâiem sfârşitul.

Thursday, July 7, 2011

Light outside

- Oare cum e să fii floare?
- Cum să fie? E bine până când te rupe cineva.
- Înseamnă că să fii floare e la fel cu să fii om.

(Doi copii mici alergând)
- Uită-te la ei! Uită-te ce mici şi ce întregi sunt!
- Măcar acum să fie... doar ei mai sunt...
- Sunt întregi pentru că nu ştiu să fie altcumva.


I think I always knew you would be the greatest.

Tuesday, July 5, 2011

Memorie involuntară


Au trecut în jur de 10 ani. Casa noastră era mai mică atunci. Aveam un singur dormitor şi o bucătărie pe post de sufragerie. Era noiembrie şi era ziua ei. Ai vrut să-i facem o surpriză şi să gătim. Nu ştiam să mă descurc deloc în bucătărie (ca şi acum de altfel) dar mi-ai dat şi mie ceva de făcut ca să mă simt utilă. Ai gătit friptură în vin alb. Ai cumpărat lumânărele din ălea mici în suport metalic şi le-ai pus pe masă. Am aşteptat-o cu lumina stinsă şi lumânările aprinse. S-a bucurat. Am mâncat împreună şi de data asta nu în tăcere. Nu prea înţelegeam eu despre ce discutaţi, dar ştiu că era amuzant pentru că nu vă puteaţi opri din râs. Şi râdeam şi eu, fără să ştiu de ce, cu gura până la urechi.

N-o să vă uit niciodată feţele din seara aia.

Nu m-am gândit de multă vreme la momentul ăsta, dar azi, cu ochii întredeschişi, în starea aia de veghe, când nu eşti nici treaz dar nici nu dormi, pur şi simplu mi-a venit în minte. Habar nu am ce a declanşat amintirea asta, dar orice ar fi, mă bucur că a făcut-o.

Şi mi-am dorit ca atunci când voi fi mare să-l întâlnesc pe cEL cu care să iau în fiecare seară cina. Mereu cu lumânărele mici, rotunde şi albe pe masă.