Sunday, July 24, 2011

Scrisoare către Alex VII

Băi Alex, în tot timpul ăsta a apus soarele de nu ştiu câte ori. De-am ajuns să cred că nu mai există dimineţi pe partea patului în care m-am uitat în fiecare seară.

Şi între toate apusurile ăstea care n-au semănat între ele, mi-am dat seama că răspunsurile ne găsesc de cele mai multe ori prea târziu. Când nu ne mai putem împacheta nici măcar regretele cu ele. Când am învăţat deja că viaţa nu se trăieşte privind în urmă după oameni care au plecat de mult. Că deşi stăm pe loc, de pe un perete sau de la mâna unui străin, timpul continuă să ticăie. Că tăcerea şi liniştea sunt două răspunsuri diferite. Că atunci când cineva vrea, va mişca mai mult decât un deget ca să obţină. Că la urma urmei, oamenii vin atunci când nu te şi nu îi aştepţi.

De căutat, le-am căutat fără să ne dorim să le găsim. Legaţi la mâini, cu urechile astupate şi ochii închişi, în momentul în care răspunsurile ne-au lovit direct în faţă, n-am făcut decât să continuăm căutarea. Am fost prea laşi şi prea proşti să acceptăm că după anumiţi oameni, pagina se rupe cu totul. O despărţire făcută doar pe jumătate poate ucide.

Trebuie să ştii când să te speli pe mâini de speranţă.
Şi în final, am o singură întrebare: eşti gata să începem din nou?

9 comments:

  1. trebuie sa stii cand sa te speli pe maini de speranta. damn it, mi-ar fi placut sa fi scris eu asta :) frumos. si adevarat. si greu de invatat.

    ReplyDelete
  2. -După anumiţi oameni, pagina se rupe cu totul. O despărţire făcută doar pe jumătate poate ucide.-
    trebuie să notez asta.
    trebuie să...să...nu ştiu.
    scrii prea frumos.

    ReplyDelete
  3. Da... Şi eu ar trebui să notez asta, de mai multe ori chiar. Poate aşa îmi intră şi mie mai bine în cap şi suflet şi plămâni şi oriunde ar mai trebui să fie...

    ReplyDelete

Vorbește-mi.