Vis I

Photo by Yuris Alhumaydy on Unsplash

Nu o să povestesc ce s-a întâmplat înainte ce am ajuns acolo. Nu are nicio importanţă. Ideea e că mă aflam într-una dintre clasele din şcoala în care am făcut generala. La catedră însă, era un profesor care mi-a predat la liceu. Stăteam singură în bancă, iar în celelalte bănci erau elevi de generală. În faţa mea era un copil care la rândul lui stătea singur. Nu pot să-l descriu. Nu i-am văzut faţa. Purta un costum de batman galben după care se ascundea, la propriu. Ştiu doar că avea ochii negri şi se uita bănuitor la mine. Părea foarte speriat, de lume în general. Toţi îl priveau ciudat, iar el se făcuse mic în banca lui, de parcă aşa n-ar mai fi deranjat cu prezenţa. Mă uitam la el şi ştiu că voiam să vorbesc cu el, dar de fiecare dată când deschideam gura, vedeam ochii ăia negri speriaţi şi nu puteam să mai zic nimic. Aşa că m-am întins spre banca lui şi i-am luat caietul (s-a dovedit de fapt că era o agendă identică cu cea pe care o am eu şi o păstrez pentru a-mi nota fel şi fel de citate; sau poate era chiar a mea). Am deschis-o la ultimele pagini, dar erau albastre şi nu voiam să scriu pe albastru. Cele de la început erau roz. Aşa că am deschis la mijloc şi pe o pagină galbenă am scris frumos, cu litere de tipar: Have heart, my dear, we're bound to be afraid (vers din Snow Patrol - Run). I-am întins înapoi agenda deschisă la pagina la care scrisesem, iar el s-a uitat lung la mine. Nu mai era frică, ci recunoştinţă. De parcă aşteptase toată viaţa lui ca cineva să-i scrie cuvintele alea. I-am zâmbit după care am plecat din clasă.

Am avut multe vise mai mult sau mai puţin ciudate. Rare sunt dimineţile în care mă trezesc fără să-mi amintesc ce am visat. Dar pe ăsta chiar am vrut să-l notez aici. Să nu-l uit.


Have heart, my dear, we're bound to be afraid.