Tuesday, July 5, 2011

Memorie involuntară


Au trecut în jur de 10 ani. Casa noastră era mai mică atunci. Aveam un singur dormitor şi o bucătărie pe post de sufragerie. Era noiembrie şi era ziua ei. Ai vrut să-i facem o surpriză şi să gătim. Nu ştiam să mă descurc deloc în bucătărie (ca şi acum de altfel) dar mi-ai dat şi mie ceva de făcut ca să mă simt utilă. Ai gătit friptură în vin alb. Ai cumpărat lumânărele din ălea mici în suport metalic şi le-ai pus pe masă. Am aşteptat-o cu lumina stinsă şi lumânările aprinse. S-a bucurat. Am mâncat împreună şi de data asta nu în tăcere. Nu prea înţelegeam eu despre ce discutaţi, dar ştiu că era amuzant pentru că nu vă puteaţi opri din râs. Şi râdeam şi eu, fără să ştiu de ce, cu gura până la urechi.

N-o să vă uit niciodată feţele din seara aia.

Nu m-am gândit de multă vreme la momentul ăsta, dar azi, cu ochii întredeschişi, în starea aia de veghe, când nu eşti nici treaz dar nici nu dormi, pur şi simplu mi-a venit în minte. Habar nu am ce a declanşat amintirea asta, dar orice ar fi, mă bucur că a făcut-o.

Şi mi-am dorit ca atunci când voi fi mare să-l întâlnesc pe cEL cu care să iau în fiecare seară cina. Mereu cu lumânărele mici, rotunde şi albe pe masă.

5 comments:

  1. am și eu multe amintiri așa, dar nu am scris despre ele.. frumos:)

    ReplyDelete
  2. Mulţumesc! Şi eu am multe, în general nu scriu despre ele, îmi place să le vorbesc, nu să le scriu. Dar cu asta... a fost altceva.

    ReplyDelete
  3. ce frumos!e obsedant de frumos blogul... :)

    ReplyDelete

Vorbește-mi.