Disjointed

Photo by Tim Oun on Unsplash

Deși m-am vindecat, nu pot spune că nu simt nimic atunci când dau cu scroll prin anii pe care i-am documentat pe blog. Ani pe care doar mi i-am imaginat alături de tine, fără să apuc vreodată să-i trăiesc. Ani în care ai fost lângă mine, dar numai la kilometri distanță. Asta a fost cea mai mare apropiere pe care am acceptat-o la momentul ăla. Și cu toate astea, m-ai ținut de mână și ai trăit iadul meu alături de mine. Nu mă mai doare că nu a fost să fim. M-am împăcat de ceva timp cu gândul ăsta. Știu și că nu mai suntem oamenii care ne-am fost atunci. Ne-am schimbat de mai multe ori pielea în anii ăștia. Bineînțeles că mai sunt unghere pe cât de familiare, pe atât de bine ascunse, dar noi nu mai suntem de mult aceiași. 

Și atunci, ce mă doare? De ce scriu rândurile astea? Azi pentru prima dată în ultimii ani, mi-a fost teamă, fie și pentru câteva ore, că va trebui să trec iar prin iadul de atunci – într-o formă sau alta. M-am gândit de mai multe ori la asta în trecut: oare cum ar fi dacă ar trebui să o iau de la capăt? Sau mai bine zis: oare cum va fi când va trebui să o iau de la capăt? E ușor să îți imaginezi scenarii ipotetice. Față în față cu șansa... lucrurile stau cu totul altfel. Iar gândul ăsta... m-a zdrobit.

Știu că aș fi supraviețuit și fără tine, dar ai făcut ca lucrurile să fie mai simple. Mai frumoase. Mai vesele. Poate chiar poetice. Traversam iadul, iar pământul de sub picioarele mele era pe alocuri făcut din muzică, poezie și cărți. Tu ai fost cel care le-a sădit. Cine știe, poate ce mă doare de fapt e compasiunea pe care încă o am pentru toate lucrurile pe care a trebuit să le îndur. Uneori, încă mă doare durerea de atunci. În seara asta mă doare durerea de atunci – bolile, moartea, singurătatea și umerii tăi la kilometri distanță.

Știu că nu mai suntem la fel ca atunci. Probabil nu vom mai fi vreodată. Știu că dacă vreodată va trebui să trec prin ceva asemănător, nu voi mai putea să-mi odihnesc capul pe vocea și cuvintele tale, la orice oră din zi și din noapte. Dar știu că mai pot duce. Cu sau fără tine, cu sau fără cineva, oricine alături. Mai pot duce. Și va fi și muzică, și va fi și poezie, și vor fi și cărți. Și voi fi mereu acolo, să mă țin de mână, pășind încet, pâș-pâș, pâș-pâș, prin beznă după beznă, până la ultima luminiță de la capătul tunelului. 

Îți mulțumesc pentru călătorie! Chiar și cu toată durerea de atunci și de după... a fost minunată! 

Is it the sweetest song you've ever heard?

I'm singing in my native tongue.

Parada durerii

Photo by Lingtong Fu on Unsplash

Mă durea carnea de pe mine
așa că m-am jupuit
până la suflet,
până la oase,
până la țărână,
până n-a mai rămas
din mine
decât durerea
care atârnă nonșalant
de cuierul tău
și pe care o îmbraci 
în grabă în fiecare dimineață
de parcă ar fi
a doua ta piele.

Cum am ajuns să fiu iubita lui Leonardo DiCaprio

Photo by Руслан Гамзалиев on Unsplash

Un bișnițar de pe stradă foarte amabil și blând de la care cumpăram adesea una alta, m-a convins să îi dau numărul meu de telefon ca să mă contacteze mai ușor pentru viitoarele cumpărături. Toate bune și frumoase, până într-o zi când mă trezesc cu un telefon de la Leo. Așa, de nicăieri, coincidența face ca Leonardo DiCaprio să afle de existența mea obscură din România și să nu-și mai poată îndeplini menirea de actor dacă nu ia legătura cu mine cât mai repede. Bineînțeles că nu mi-a trimis niciodată un selfie cu el pe care să nu îl fi găsit la primul search pe Google. Bineînțeles că vorbea o engleză în dialectul Cooperativa-Anul-1950. Dar nu îmi păsa. Eram îndrăgostită de un mare actor, iar el era îndrăgostit de mine. Mă gândeam cu melancolie la toate dățile în care îmi picase vreun actor cu tronc și la toate felurile în care alesesem mereu să mă eschivez pentru că auzisem eu că actorii sunt din cale afară de dificili, deși au aceleași dedesubturi pe care le au și oamenii de rând. Leo nu era așa. Era cel mai simplu om pe care l-am întâlnit vreodată și de fiecare dată când vorbeam la telefon și îmi spunea, pe un ton scăzut "ai lăv iu", muream și înviam la loc. Devenisem Pasărea Pheonix. Din păcate nu mă suna foarte des, cam o dată la 2 săptămâni, de pe un număr de România (da, mi s-a părut și mie dubios), plângându-se mereu că nu a avut bani ca să își încarce cartela mai repede. Ei bine, să fii tu Leonardo DiCaprio și să nu-ți permiți tu o extra opțiune la 7, hai fie 5 EUR? Dă-o-ncolo de treabă, era prea de tot!

Bineînțeles că mă prinsesem de la primul apel din România, de la numărul de greșeli gramaticale mai mare decât numărul de cuvinte din propoziții, că nu vorbesc cu adevăratul Leo, ci cu una dintre (probabil) multele lui copii de escroci care încearcă să păcălească tinerele femei necăsătorite. Prinții din Nigeria nu mai sunt pe piață, au fost luați cu toții, firește că trebuia să se inventeze ceva nou. Așa că o dată la două săptămâni era distracție mare – atât ne permitea Vodafone-ul.

La un moment dat, m-am decis să investighez îndeaproape situația și să aflu cine stă în spatele șaradei. Am aflat doar că tipul locuia în Constanța, așa că la următorul apel, am început să îl întreb în română, cum e la mare. Leo al meu, panicat, a început să bâjbâjie ba în română, ba în engleză fel și fel de explicații, până s-a panicat de tot și a închis. Aia a fost ultima dată când l-am auzit.

Toate cele scrise, s-au petrecut întocmai cum le-am scris. Nu în realitate, ci în visul pe care l-am avut azi noapte. M-am trezit din el când visam că mă așezam la calculator ca să vă povestesc și vouă pățania. A trebuit să duc intenția la capăt. 

Așa că... trăiască somnul REM, ca să mai avem și noi ce trăi și ce povesti în vremurile astea.