Tuesday, February 28, 2012

Vis II

Nu mai ştiu dacă aveam părul lung sau scurt. cred totuşi că era lung pentru că părea să fie vară. Nu ştiu care dintre noi a fost cel care a sunat. Nici tu nu ştiai. Ne-am trezit pur şi simplu vorbind. În memoria telefonului meu, numărul tău apărea scris sub chipul unei litere. Apoi eram la ţară la bunicii din partea mamei mele. Am mers în grădină împreună şi printre toate firicelele alea verzi de iarbă erau şine de cale ferată. Au început să vină trenuri din Cluj. Opreau în staţia din grădina bunicilor mei, oamenii coborau, iar trenurile mergeau mai departe. De urcat nu se urca nimeni. Dintre toţi oamenii care-au coborât am recunoscut o singură persoană: o fostă colegă de liceu. Dup-aia am început să te învăţ mersul în mâini. Un pas, apoi doi, apoi trei ne plimbam mergând în mâini. Ai prins repede. La un moment dat eram în curte, iar bunicul meu m-a văzut şi se îndrepta spre mine ca să mă pupe, iar eu, ca atunci când eram mică şi mă zgâria cu barba, am luat-o la fugă şi m-am ascuns după o maşină. Nu ştiu dacă râdeai sau nu de scena asta. La sfârşit aveam de gând să-ţi arăt locul meu preferat din copilărie. Ți-am întins mâna şi-am pornit încet spre locul ăla. N-am apucat să ţi-l arăt pentru că m-am trezit. Cine ştie, poate altădată...

Thursday, February 23, 2012

AN întuneric

Ultima pagină a fost dintotdeauna pentru numele altor oameni -
un motiv în plus să reciclăm maculatură.

Monday, February 20, 2012

Îmi place cifra trei. are formă de pasăre.

Sunday, February 5, 2012

Posesive

Am o cutie metalică albastră cu berze. Am primit-o de mult de la tata. Când l-am întrebat de unde o are mi-a spus că a furat-o, dar eu nu-l cred. Cutia cu berze e la rândul ei într-o cutie de pantofi. Verde. În ele păstrez bonuri fiscale, foi şi flori presate, un breloc cu barbie câştigat la o pungă de pufuleţi cu surprize, un capac de la o sticlă de fanta, câteva cheiţe, bilete de tren şi de autobuz şi alte lucruri de genul ăsta. Cutiile sunt aşezate sus pe dulap, iar ca să ajung la ele trebuie să mă cocoţ pe canapea. Dar măcar sunt în siguranţă. Am un perete tapetat cu desene frumoase pentru copii, perdelele sunt portocalii, covorul e crem, iar în colţul camerei stă un ficus căruia nu i-am dat încă un nume şi pe care nu l-am şters deloc de praf de când m-am mutat aici. Biroul e mic, calculatorul ocupă mult spaţiu, e dezordine, telefon, ochelari, agendă, cariocă verde, pix roşu, pix albastru, un leucoplast al vărului meu mai mic pe care şi l-a dat jos aseară pentru că i s-a vindecat rana de la deget, o cordeluţă, o sticlă de apă plată goală, o brăţară, un marker galben, o oglindă, un capac. 

Cărţile mele le-am aşezat frumos într-un sertar, una peste alta, Sorescu, apoi iar Sorescu, Steinbeck, Murakami, Ekstrom. Cimitirul de piane nu ştiu pe unde l-am pus. În sertarul de mai jos stă cuminte puşculiţa mea improvizată dintr-o cutie de cadou pe care-am lipit-o la capete, în lipsă de scoci, cu leucoplast şi pe care-am deschis-o de două ori până acum ca să văd cât am reuşit să strâng pentru vacanţa de vară. Am şi balcon. Zăpada a ajuns până la uşă. Noaptea întind canapeaua şi dorm doar pe jumătate din ea, dimineaţa e întotdeauna cald, aşa că deschid fereastra pentru câteva minute, după care o închid şi mă culc la loc. În ultima vreme a început să fie ca înainte şi să-mi amintesc aproape de fiecare dată ce am visat. Încă nu m-am hotărât dacă e un lucru bun sau rău. 

Marţi mă întorc acasă, de-abia aştept să merg cu trenul, să-mi văd camera care nu e aşa frumoasă ca asta, dar e camera mea, chiar e camera mea, şi-a fost dintotdeauna şi-o să fie mereu. Și pentru câteva zile o să fie ca-nainte, ca şi cum n-am plecat, ca şi cum n-am crescut, ca şi cum totul a fost doar un gând pe care nu l-am dus până la capăt.

Thursday, February 2, 2012

Mai târziuri

Pentru cuvinte există întotdeauna un mai târziu. 
Doar tăcerile sunt întotdeauna acum. Tăcerile nu suportă amânare.