Saturday, May 23, 2015

We are what we dream

15.03
Lui M. îi ajunsese cancerul la față, la mandibulă și îmi doream să-mi pot împinge mâinile în pielea ei să-i strâng cancerul în pumni, să-l sufoc, să-l omor pentru că a îndrăznit să se atingă de ea. 

19.03
Erau toți morți: mama, tata, bunicul, bunica. m-am trezit plângând.

22.03
M. făcea chimoterapie cu un bebeluș metalic din gura căruia ieșea un fel de vortex și pe care trebuia să-l alăpteze.

07.04
Mi se mărise o aluniță pe jumătate de picior. Aveam cancer. Se întindea. Mă înghițea.

28.04
Eram un cuplu, cu toate că în realitate este imposibil. Făceam baie în cadă și mi-a căzut o șuviță groasă de păr. M-am panicat. Am ieșit apoi din cadă și am observat că mi se umflase gingia de sus din partea stângă și că începuse să mi se desprindă dintele. Am început să scuip dinți. Erau bucăți, nu erau întregi. M-am panicat. M-am dus la el plângând și implorându-l calmează-mă, liniștește-mă în timp ce scuipam în continuare fragmente de dinți.

Cam asta vedeam sub pleoape în nopțile celei mai întunecate perioade de până acum. De câteva săptămâni, în schimb, mi s-a făcut lumină. 

Tuesday, May 19, 2015

Made of his rib


I carry my love
inside my ribs
and I am so bent
by its weight
I can barely walk.

I stopped being a woman
the day you kissed me,
instead 
I am a two-legged museum of 
things that finally make sense -

I am a museum of you 
and 
I carry myself around this town
feeling heavier than ever,
praying that I'll never be able
to walk with my back straight
again. 

Thursday, May 14, 2015

Aveam furtuni în zâmbet și lacrimi în ochi. 

Saturday, May 9, 2015

Mirosea a iarbă cosită încălzită de soare

Am trăit mereu în voia vântului, iar acum au început să-mi crească rădăcini sub tălpi.
E înfricoșător de minunat.

Tuesday, May 5, 2015

Sărbătorind ce a mai rămas din noi



Peste o lună fără o zi o să fie ziua mea și o să sărbătoresc mai mult ca niciodată. O să beau vodcă și o să dansez și-o să țip afară din mine tot întunericul care mi-a mai rămas ascuns printre oase - un cancer de tristețe pe care l-am cărat de colo-colo, tot anul ăsta, fără să fie mulți cei care să știe. Pentru că n-am vrut și n-au vrut să știe. Oameni care m-au privit în ochi, dar care au ales să vadă prin mine. Dar și oameni care s-au prefăcut că nu-mi văd disperarea din priviri. Așa că o să urlu ca să sărbătoresc. O să-mi lipesc perna de gură și o să-mi urlu toate frustrările, toate dezamăgirile și abandonurile, toate nopțile pierdute de prea multe griji și toate diminețile pierdută prin visele altora. Și-apoi o să mă bucur și-o să râd cu gura până la urechi, isteric chiar, o să râd și o să strig de prea mult plin ce am în mine. Și-o să cânt, și-o să-mi sărbătoresc încheieturile, umerii, omoplații, picioarele - părți din mine care au știut cum să doară fără să se rupă. O să-mi sărbătoresc trupul ăsta tânăr, dar defect, în care m-am ghemuit obosită la sfârșitul fiecărei zile și care mi-a fost acasă. Și o să sărbătoresc și toți oamenii care nu-mi mai sunt și care au ales să plece cu fața către mine, ca să aibă grijă să nu-i uit. O să-i sărbătoresc pe toți pe care i-am iubit, pe toți cei care m-au iubit doar prin cuvinte. Pe toți pe care i-am părăsit și pe care, uneori, mi se întâmplă să-i mai regret. Pe puținii pentru care m-am dezbrăcat de orgoliu cerându-le să se întoarcă. Pe cel pentru care am strâns comori în suflet și care a plecat mai gol decât a venit.

Dar o să beau și în cinstea celui care a rămas și care mi-a arătat că dragostea și prietenia sunt mai mult decât le credeam a fi. O să beau pentru vocea și cuvintele pe care mi-am odihnit capul la sfârșitul fiecărei zile. O să beau pentru omul care, dacă ar fi putut, ar fi luat asupra lui măcar o coastă a muntelui ăsta invizibil care-mi crește în loc aripi, doar să mă simt, măcar pentru o clipă, mai ușoară. Ca înainte de toate. O să beau un pahar în cinstea omului care m-a făcut să urăsc geografia și numărul ăsta absurd de kilometri care a ajuns acum să nu-mi mai spună nimic. Omul care m-a făcut să plâng doar de la prea mult râs. Da. O să beau până la fund. 

O să mă sărbătoresc pe mine. Și viața mea care deși merge mai departe zi de zi, habar nu am cum va fi peste o săptămână. O să beau în cinstea victoriei de a supraviețui, de a fi încă aici sufletește, de a mai putea încă uneori să plâng, de a mai avea îndeajuns de mult suflet încât să mai simt, din când în când, cum mă îmbrățișează dezamăgirea.

O să beau pentru anul ăsta care m-a făcut să fiu de fier. 
Și pentru puținele lacrimi pe care le mai las să curgă, de teamă să nu ruginesc.