Am visat că ne aflam sub un atac terorist. Se aruncau bombe și grenade pe străzi, alergam toți ca niște bezmetici, nimeni nu știa încotro s-o ia. Părea că toate străzile sunt în pericol. Eram în București singură și speriată, nu știam în ce direcție să mă duc. Strângeam din pumni și încercam să mă teleportez acasă, în Brașov. Pentru un motiv sau altul, credeam cu tărie că aș putea face asta, dacă mă concentrez și îmi doresc suficient de mult. La un moment dat, după ce am tot alergat pe străzi, am ajuns în cele din urmă în Brașov. Am trecut pe lângă cimitirul și biserica Sfântul Nicolae din Schei. Câțiva copii se jucau în curte, iar unul dintre ei plângea și tremura din toate încheieturile. Am încercat să vorbesc cu el și să îl liniștesc, dar nu mă lăsa nici măcar să mă apropii. Am încercat ce am încercat, după care am luat decizia să merg mai departe. După ce am ieșit pe poartă, la câțiva metri, am auzit niște pași mărunți în spatele meu. Copilul alerga spre mine. M-am lăsat jos și l-am îmbrățișat. A plâns ce a plâns, iar când s-a liniștit s-a întors înapoi în curtea bisericii. Am plecat mai departe. Eram pe sub Poarta Schei și l-am sunat pe tata să mă asigur că e în siguranță. Era afară, mergea la o cofetărie să cumpere niște eclere pentru că îi era poftă mamei. Mi s-a părut nebunie curată. Am mai mers ce am mai mers și am ajuns într-o piață destul de asemănătoare cu Piața Sfatului. Și aici oamenii erau speriați și panicați. Au început să fie aruncate bombe și grenade de pe ferestrele clădirilor înalte. Am început toți să alergăm în direcția opusă. Problema era că au început să fie aruncate grenade și din celelalte direcții. Nu mai aveam încotro să ne îndreptăm, decât spre centrul perimetrului – toți, la grămadă, într-un haos total. Aici s-a oprit visul.
Am visat apoi că mă aflam într-un autocar, habar nu aveam încotro mă îndreptam. Stăteam pe locul de la geam, iar locul de lângă mine era liber. Un copil de 4-5 ani s-a așezat lângă mine și am știut din primul moment că eram eu. M-am recunoscut instant. Nu am stat să mă întreb cum ar putea fi posibil, dacă este real sau nu, am luat lucrurile ca atare. Stăteam jos una lângă alta și știam că va trebui să am grijă de amândouă. Varianta mea de 5 ani îmi povestea câte în lună și în stele, în timp ce eu o priveam înlemnită din cap până în picioare. Am început să vorbim, să ne jucăm. Îi dădeam să mănânce bucățele mici de carne, și țin minte că îmi spuneam în sinea mea că mi se pare foarte ciudat, pentru că nu am mai mâncat carne de aproape 4 ani. Căram copilul în brațe dintr-o parte în alta. Era bine. Știam că suntem responsabilitatea mea, că va trebui să am grijă de amândouă. Nu eram deloc speriată, nici copleșită. Mă simțeam fericită, simțeam că totul o să fie bine. Visul ăsta o să rămână unul dintre cele mai frumoase și importante vise pe care le-am avut vreodată, tocmai pentru că știu foarte bine ce l-a declanșat.
Am visat și alte lucruri azi-noapte, dar nu m-au atins atât de mult ca cele două pe care le-am povestit mai sus. Cei care mă cunosc știu că prețuiesc foarte mult visele. Mi se pare fascinant cum creierul nostru poate să construiască fel și fel de imagini sau povești pe care să le putem vedea cu ochii închiși. Ne petrecem o bucată mult prea mare din viață dormind, ca lucrurile astea să nu conteze deloc.
