Monday, January 23, 2012

103

Acum două nopţi, într-unul din vise, un necunoscut făcea graffiti pe un stâlp de înaltă tensiune. Folosea drept şablon toate zgârieturile mele din genunchi.

Lumea văzută de Garp

Cartea e scrisă de John Irving.  Tocmai am terminat-o de citit şi mi-a plăcut la nebunie! Mi-a plăcut atât de mult încât nu cred c-o să mă apuc de altă carte zilele astea. E ca atunci când dai mâna cu cineva şi dup-aia nu-ţi mai vine să te speli! Exact aşa e. M-a fermecat! Nu ştiu dacă neapărat de la început, dar pe măsură ce dădeam pagină cu pagină începeam să fiu convinsă că numărul de cărţi preferate se va mări. În final am avut senzaţia că s-a redus la una. Habar n-am. Când m-am apucat s-o citesc singurul lucru pe care-l ştiam despre ea era că este considerată cea mai bună carte a lui Irving (cel puţin până la data aia). N-aş vrea să dau detalii legate de conţinutul cărţii pentru că mi se pare că e mult mult mai fain să citeşti fără să ai cel mai mic habar legat de ce se poate întâmpla, dar ştiu multe persoane care au nevoie de mai mult decât o simplă recomandare ca să se apuce de o carte de 730 de pagini.  

Cartea prezintă viaţa lui Garp şi a celor din jurul lui, de la copilărie şi până la maturitate. Nu e scrisă într-un ritm monoton, ba chiar uneori mi s-a părut un pic prea alert, cel puţin în perioada în care se afla la liceu. Aşa că nu plictiseşte, nu e genul de carte în care nu se întâmplă nimic. Abordează teme precum: familia, violenţa, dragostea, sexualitatea, legătura subţire dintre succes şi eşec, dintre viaţă şi moarte.
Ironică, e genul de carte care împleteşte umorul cu tragicul. Cu toate c-au fost paragrafe întregi care mi-au strâns inima şi m-au făcut să-mi doresc să intru în cartea aia ca să iau un anumit personaj în braţe, să fiu lângă el, personajele din cartea asta n-au nevoie de aşa ceva, de fapt, ei sunt cei care parcă-l asigură pe cititor c-or să se ridice la loc. Poate şi de-asta mi-a plăcut aşa mult. În final toţi sunt supravieţuitori. Bineînţeles, au existat, ca aproape în orice altă carte, momente în care-mi venea să intru în paginile alea ca să-i iau, cel puţin pe unii, de guler pentru felul în care şi-au sortat priorităţile. Fac atâtea greşeli, unele cu bună ştiinţă, altele nu, încât m-am ataşat aproape de fiecare. Pentru simplul motiv că sunt atât de umani. 

Și-acum aş vrea să împart cu toată lumea partea mea favorită din carte şi nu pooot! Nu neapărat pentru că v-aş strica sfârşitul, asta în cazul în care vă decideţi să o citiţi, dar simt că aş strica totuşi o bună parte din ea. În schimb o să las aici câteva citate care mi-au plăcut. Ah, şi apropo de asta, e prima carte după mult timp care m-a făcut să stau cu agenda lângă mine ca să-mi notez citatele pe loc. Înainte făceam un semn uşor pe carte, notam pe o foaie pagina la care se afla citatul şi abia la sfârşitul cărţii, dacă aveam chef, mă apucam să le copiez pe toate.

"Poate că atunci când va creşte mare va scrie despre oameni."

"Ea era cea mai înţeleaptă decizie a vieţii sale."

"Încep să nu mai am oameni pe care să mi-i pot imagina."

"Încă o minciună! Nu eşti niciodată în mijlocul a nimic. Tu nu trăieşti decât la margini."

"Scrisul era o îndeletnicire a singurătăţii."

"E mai bine să-ţi imaginezi ceva, decât să-ţi aminteşti ceva."

"Era o fiinţă ambiţioasă, speranţa ei va fi aceea de a ajunge să cunoască boala de cancer până în cele mai mici amănunte. Și într-un fel o va şi face. Va muri de cancer."


dacă e cineva pe-aici care a citit cartea sau a văzut filmul (pe care intenţionez să-l văd cât de curând) l-aş ruga să-mi lase un mesaj cu senzaţia pe care i-a lăsat-o!

Tuesday, January 17, 2012

Poveste

Îşi lasă visele pe pernă. Se ridică din pat, podeaua e rece, picioarele desculţe, ochii mai mult închişi decât deschişi. Obosit, dimineaţa se trezeşte întotdeauna bătrân. În drum spre baie se ciocneşte de mobilă ca şi cum s-ar ciocni de oameni. se opreşte pentru câteva secunde, îşi cere scuze, n-a vrut, se mai întâmplă, îşi ajută victima, în dimineaţa asta o noptieră, să se ridice, îşi mai cere o dată scuze şi pleacă mai departe. După duş, e tânăr din nou, pielea nu e zbârcită, oboseala dispare. Ocoleşte discret noptiera, încearcă să nu se uite la ea, se simte prost, îi e ruşine c-a fost aşa naiv încât să creadă că şi lemnul simte. Nervos, loveşte noptiera, din sertarele ei, copilăria scoate un scâncet, el se uită pe geam să vadă câinele care probabil tocmai fusese lovit de o maşină, dar pe stradă nu e nimeni. Se uită la ceas, e târziu. Îngrijorat c-o să întârzie se dezbracă repede şi se-apucă să-şi dea jos de pe piele toate emoţiile. Cu silă, ca pe nişte scame. Se îmbracă la loc, se simte mai bine, mai uşor, mai liber, le spune "scamelor" să stea cuminţi până se întoarce şi să nu deschidă nimănui. Îşi îmbracă paltonul, ascunde cât poate de bine îmbrăţişările în buzunare, scoate pumnii la vedere, mai aruncă o privire până să iasă, deschide gura să mai spună ceva, dar o închide repede când îşi dă seama că nu vrea să se audă.

Se întoarce seara, se priveşte în oglinda de la intrare, nu e aşa tânăr ca atunci când a plecat, dar merge. Se trânteşte pe pat, emoţiile se strecoară pe sub haine în şir indian, ca nişte furnici îşi revendică muşuroiul din care au fost alungate. Se ridică din pat, podeaua e rece, picioarele desculţe, se duce la bucătărie de unde se întoarce cu un castron plin de lapte. Îl pune sub pat, fără să spună nimic, fără să cheme pe nimeni, ştie că monştrii n-au nevoie să fie rugaţi ca să mănânce. Întins în pat, se roagă cu ochii deschişi să adoarmă, ceea ce mai devreme sau mai târziu se şi întâmplă.

Dar niciodată înainte să-şi scoată inima din piept şi să o lase, 
până a doua zi, într-un pahar cu pepsi.



 Maybe the hardest things are the dreams that we've been given.

Saturday, January 14, 2012

Monştri din copilărie

Nu cred că ţi-am povestit, dar... când eram mică mi-era frică de un tablou. Era de fapt un goblen cu o cărare ce ducea spre o căsuţă. Mi-era atât de frică de tabloul ăsta încât bunica trebuia să-l întoarcă de fiecare dată cu spatele ca să pot sta în camera aia fără să plâng. Pentru că în mintea mea de copil, aia era căsuţa în care lupul a mâncat-o pe scufiţa roşie şi pe bunica ei. Și eram convinsă că tot din casa aia, când nu eram atentă, lupul avea să iasă afară să mă mănânce şi pe mine. 

Tot la bunica am experimentat frica, sau mai bine zis ea a experimentat pe mine, încă de două ori. Prima, care mai târziu a dispărut, era legată de copaci. Îmi amintesc că stăteam cu verişorul meu primar şi cu alţi doi verişori mai îndepărtaţi, până noaptea târziu în curte, pe nişte bolovani mari mari pe care, în timpul zilei, ne cocoţam când ne jucam prinselea. Eu eram cea mai mică. Era întuneric, stăteam sub un nuc şi la un moment dat unul dintre ei a propus să "căutăm" feţe în frunzele copacilor. Am început să căutam printre frunze, ei se amuzau de "ce faţă" sau "ce nas" aveau oamenii pe care îi vedeau. Eu nu vedeam nicio faţă, niciun nas. Vedeam monştri. Mă speriau de moarte frunzele alea, mai ales când bătea vântul şi se mişcau, monştri păreau că respiră şi şuşotesc între ei cum să mă prindă. Frica asta a dispărut. E alta care mi s-a instalat în oase şi care nu cred că o să iasă vreodată de acolo. E legată de o cameră din casa bunicii, e chiar cea din faţa celei cu tabloul, de care ţi-am povestit mai devreme. Nu e nimic înspăimântător la ea, în sensul că nu e o cameră întunecată sau urâtă, cum probabil te gândeşti. Nu felul în care arată camera mă sperie, ci felul în care miroase. Pentru că de când mă ştiu, bunica mea punea acolo, pe masă, flori la uscat. Nu ştiu sigur dacă era sunătoare sau muşeţel, dar tind să cred că prima. Mi se părea că miroase a moarte în ea. Deşi, culmea, n-a murit nimeni acolo şi nici n-a zăcut cineva vreodată bolnav. Când eram mică mă gândeam că probabil aşa miroase omul după moarte. Sau aşa miroase moartea când vine după om. Dacă aveam nevoie să iau ceva din camera aia, stăteam câteva secunde în faţa uşii, îmi ţineam respiraţia şi abia apoi intram. Încercam să ies cât de repede puteam şi încercam să nu respir nicio secundă aerul ăla. Mă gândeam c-o să mă îmbolnăvească de moarte.
Vara trecută am fost acolo cu el. Eram în camera cu tabloul. Bunica mea a început să ne povestească de cum trebuia să întoarcă tabloul de fiecare dată când eram mică. O parte din mine a vrut s-o roage să-l întoarcă din nou. Nu mă înţelege greşit, nu mă mai speria, dar parcă nu voiam să-i fac rău copilului din mine, copilului care am fost şi celui care încercam să rămân. Pe la miezul nopţii ne-am certat, el şi-a luat perna ca să doarmă în cealaltă cameră, cea cu flori. Când a ajuns în pragul usii n-a putut să intre. A stat câteva secunde şi s-a întors. Mi-a zis că i se pare că e ceva în neregulă cu camera aia, deşi nu putea să spună exact ce, şi că nu vrea să doarmă acolo. M-am ridicat din pat şi-am început să turui într-una, aşa, parcă bucuroasă că ne temem de acelaşi lucru "aşa e, nu? e ceva cu camera aia! e ceva, e ceva!". L-am lăsat să rămână, nu ştiu dacă pentru că-i era frică să doarmă acolo sau pentru că mi-era mie frică să-l las.

Vezi, mă? Ne rămân atât de bine întipărite senzaţiile date de obiecte, de sunete, de mirosuri... Cum să uităm ce ne-a rămas de la oameni?

Tuesday, January 10, 2012

Către cei ce nu mai suntem

"Nu există motive."
Probabil aşa aş începe. Aş putea chiar să mă opresc după asta. Și să m-apuc să construiesc maşina timpului, s-arunc bileţelul în ea şi să-l primesc aşa, din senin, să-mi cadă în poală din cer sau să-l găsesc întâmplător pe stradă, cu urme de picioare pe el, mototolit şi ud, cu scrisul şters, dar încă citeţ. În urmă cu un an. Și tot nu m-aş prinde. Cel mai probabil aş fi sunat-o pe Diana şi i-aş fi spus "tu, fii atentă fază! să vezi coincidenţă!". Și-aşa ar fi rămas: o simplă coincidenţă.

"Nu există motive.
Muntele ăla pe care crezi că-l cari în spate e o minciună.
Dă-ţi timp. Iartă-te. Ia-o de la capăt.
Bucură-te de începuturi. Bucură-te de ele din plin.
Tăbdare, răbdare şi răbdare.
Ai miopie -1 şi nu -2. Poartă ochelarii.
Nopţile alea albe îşi au rostul lor.
Învaţă mai mult. Mai ales la istorie. Aşa n-o să fie nevoie să-ţi plăteşti primul an de facultate. Deşi o să intri la litere la buget, în momentul în care o să afli o să ai deja locul confirmat la lls. Ascult-o pe mama.
Scrie. nu mai arunca foile, oricât de stupide sau de goale ţi s-ar părea cuvintele. O să vină o zi în care o să vrei să le reciteşti.
O să uiţi
şi
nu o să uiţi.
O să ţi se reamintească.
Bucureştiul nu e aşa de fain cum sperai să fie. Și în niciun caz nu e "acasă".
Depune-ţi dosarul şi la Cluj. S-ar putea să ai o surpriză placută.
Nu o să locuiţi toate trei la Sibiu. Nu o să plece niciuna acolo.
Du-te la olimpiada aia de română. Nu pentru c-o să treci mai departe, n-o să fii nici măcar aproape să o faci. Dar o să te simţi mai bine.
"Dezbracă-mă" e la ora şase, nu la ora şapte. Ține minte!
Vara din 2010 e ultima. O să le pierzi. Două.
Februarie n-o să-ţi vină de hac.
Să nu-ţi pară rău pentru gesturile frumoase pe care o să le faci. Sau pentru cele pe care le-ai făcut deja. Mai târziu ţi-ar părea rău dacă nu le-ai fi făcut.
Deşi o să plece în Anglia, o să rămână cea mai apropiată de tine. Aşa cum ai sperat.
Sorescu. mult Sorescu. O să-ţi placă.
Până la urmă o să ai curajul să te tunzi scurt.
O să ajungi să iubeşti brăţara aia roz cu delfini. Nu o arunca!
Vară-ta o să ţi-o ia înainte.
Lasă bătrânelul să creadă. Chiar dacă e o minciună. E frumoasă.
Niciun coşmar nu durează la nesfârşit. Din când în când, vrei nu vrei, trebuie să te trezeşti.
Și nu în ultimul rând, o să fie aşa cum ţi-ai dorit:
o să fii bine."

Monday, January 9, 2012

"Sometimes the truth is the last thing we need to hear"

Nu mai ştiu. Îmi închideam ochii dar nu puteam să-mi astup urechile. Stăteam aşa... cu faţa în plapumă, cu ochii strânşi, cu pumnii strânşi. Neputinţă. Le auzeam ţipetele, lacrimile, disperarea, iar eu nu eram în stare decât să şoptesc "doamne... doamne..." Apoi i-am spus "zi-mi când se termină". M-a mângâiat pe păr şi mi-a spus "bine." Dar ştiam singură când se termina. Atunci tăceau ţipetele. The flowers of war se numeşte. Nu, nu era un film horror, cum probabil crezi. Era realitate. De-aia m-a durut. M-a durut filmul ăsta. Poate mai mult decât m-a durut vreodată o melodie, o carte, un film sau ceva asemănător. Băi, mai mult de toate cred că m-a durut neputinţa mea. N-am plâns în timpul filmului, dar la final, deja, parcă nu mai era corpul meu. Poate ţi se pare că e o prostie, poate chiar e, poate o să izbucneşti în râs, dar după ce filmul s-a terminat am simţit, mai mult ca niciodată, nevoia să mă rog. Și-acum poate eşti nedumerit sau amuzat sau poate nici una nici alta, dar îţi spun cu degetele pe taste, pe inimă, pe ce vrei tu, că e adevărat. Băi, mă simţeam de parcă m-aş fi sufocat dacă nu mă rugam în momentul ăla. M-am ridicat din pat şi-am zis cât de în şoaptă am putut, să nu deranjez morţii, "simt nevoia să mă rog." Nu ştiu dacă a fost surprins sau nu. M-a întrebat dacă o să mă rog în şoaptă. I-am spus că în rarele dăţi în care mă rog, mă rog întotdeauna în gând. N-a insistat. M-a întrebat dacă vreau să iasă din cameră. I-am zis că poate să rămână atâta timp cât face linişte. Am îngenuncheat lângă pat şi nu-mi mai era frică de nimic. Îţi vine să crezi? Nici măcar de întunericul ăla îngrozitor din cameră. Nici măcar de întunericul ăla de sub pat care a fost prima imagine care mi-a venit în minte atunci când eram mică şi-am auzit prima dată de iad. Am stat aşa câteva secunde, de parcă mă aşteptam ca cel căruia urma să mă adresez, avea să vorbească primul. Bineînţeles că n-a făcut-o. Și-am început eu. M-am rugat ca un... nici eu nu ştiu... ca un bătrân care se roagă pentru ultima dată sau ca un copil care se roagă pentru prima dată? Habar n-am ca ce. Nu ştiu cum se roagă alţii. Știu doar cum mă rog eu. Și ştiu că nu mă mai rugasem aşa niciodată. Și pe măsură ce-mi lăsam gândurile să vorbească în speranţa c-or să fie auzite, am început să plâng iar. Și eram mică din nou. Nu-mi mai lăsam lacrimile să cadă pe cearşaf, le opream pe limbă, le înghiţeam şi-apoi iar le plângeam. Mă rugam şi-mi reciclam lacrimile. Mă rugam şi-mi reciclam lacrimile. Era bine. N-am cerut nimic pentru mine, am cerut pentru oamenii ăia care nu mai sunt. Dar la sfârşit, când m-am ridicat, am primit o linişte... Băi, era liniştea aia care n-are nevoie de adjective. Pentru că e linişte şi atât. M-am băgat înapoi în plapumă, am oftat de câteva ori şi mi-am frecat ochii roşii şi umflaţi cum fac copiii mici atunci când le e somn. Și m-am simţit Om.