Monştri din copilărie

Photo by Julian Guttzeit on Unsplash

Nu cred că ţi-am povestit, dar... când eram mică mi-era frică de un tablou. Era de fapt un goblen cu o cărare ce ducea spre o căsuţă. Mi-era atât de frică de tabloul ăsta încât bunica trebuia să-l întoarcă de fiecare dată cu spatele ca să pot sta în camera aia fără să plâng. Pentru că în mintea mea de copil, aia era căsuţa în care lupul a mâncat-o pe Scufiţa Roşie şi pe bunica ei. Și eram convinsă că tot din casa aia, când nu eram atentă, lupul avea să iasă afară să mă mănânce şi pe mine. 

Tot la bunica am experimentat frica, sau mai bine zis ea a experimentat pe mine, încă de două ori. Prima, care mai târziu a dispărut, era legată de copaci. Îmi amintesc că stăteam cu verişorul meu primar şi cu alţi doi verişori mai îndepărtaţi, până noaptea târziu în curte, pe nişte bolovani mari mari pe care, în timpul zilei, ne cocoţam când ne jucam prinselea. Eu eram cea mai mică. Era întuneric, stăteam sub un nuc şi, la un moment dat, unul dintre ei a propus să "căutăm" feţe în frunzele copacilor. Am început să căutam printre frunze, ei se amuzau de "ce faţă" sau "ce nas" aveau oamenii pe care îi vedeau. Eu nu vedeam nicio faţă, niciun nas. Vedeam monştri. Mă speriau de moarte frunzele alea, mai ales când bătea vântul şi se mişcau, monştri păreau că respiră şi şuşotesc între ei cum să mă prindă. Frica asta a dispărut. E alta care mi s-a instalat în oase şi care nu cred că o să iasă vreodată de acolo. E legată de o cameră din casa bunicii, e chiar cea din faţa celei cu tabloul, de care ţi-am povestit mai devreme. Nu e nimic înspăimântător la ea, în sensul că nu e o cameră întunecată sau urâtă, cum probabil te gândeşti. Nu felul în care arată camera mă sperie, ci felul în care miroase. Pentru că de când mă ştiu, bunica mea punea acolo, pe masă, flori la uscat. Nu ştiu sigur dacă era sunătoare sau muşeţel, dar tind să cred că prima. Mi se părea că miroase a moarte în ea. Deşi, culmea, n-a murit nimeni acolo şi nici n-a zăcut cineva vreodată bolnav. Când eram mică mă gândeam că probabil aşa miroase omul după moarte. Sau aşa miroase moartea când vine după om. Dacă aveam nevoie să iau ceva din camera aia, stăteam câteva secunde în faţa uşii, îmi ţineam respiraţia şi abia apoi intram. Încercam să ies cât de repede puteam şi încercam să nu respir nicio secundă aerul ăla. Mă gândeam c-o să mă îmbolnăvească de moarte.
Vara trecută am fost acolo cu el. Eram în camera cu tabloul. Bunica mea a început să ne povestească de cum trebuia să întoarcă tabloul de fiecare dată când eram mică. O parte din mine a vrut s-o roage să-l întoarcă din nou. Nu mă înţelege greşit, nu mă mai speria, dar parcă nu voiam să-i fac rău copilului din mine, copilului care am fost şi celui care încercam să rămân. Pe la miezul nopţii ne-am certat, el şi-a luat perna ca să doarmă în cealaltă cameră, cea cu flori. Când a ajuns în pragul ușii n-a putut să intre. A stat câteva secunde şi s-a întors. Mi-a zis că i se pare că e ceva în neregulă cu camera aia, deşi nu putea să spună exact ce, şi că nu vrea să doarmă acolo. M-am ridicat din pat şi-am început să turui într-una, aşa, parcă bucuroasă că ne temem de acelaşi lucru "Aşa e, nu? E ceva cu camera aia! E ceva, e ceva!". L-am lăsat să rămână, nu ştiu dacă pentru că-i era frică să doarmă acolo sau pentru că mi-era mie frică să-l las.

Vezi, mă? Ne rămân atât de bine întipărite senzaţiile date de obiecte, de sunete, de mirosuri... Cum să uităm ce ne-a rămas de la oameni?