Friday, December 31, 2010

Ultimul post din 2010


voiam ca ultimul post din 2010 să fie cel anterior, dar cred că mai bine închei altfel. 

ultimul post din anul 2010 va fi despre şocul pe care l-am avut acum câteva minute. 

stăteam liniştită la calculator şi vorbeam cu prietena mea cea mai bună, când, brusc se coboară în faţa mea un păianjen imens. deci era uriaş , n-am văzut niciodată unul atât de mare!!!

prima reacţie: (scris cu capslock) omg, coboară un păianjen uriaş din tavan!! aaa e pe tastatură, brb îl omor, omg claudia ţip, wtf! 
deci nu mi-a fost niciodată frică de păianjeni, dar păianjenul ăsta după ce că m-a luat prin surprindere mai era şi un godzilla al arahnidelor. 
reacţia claudiei: stai chill, nu ţipa, ia un caiet sau carte şi loveşte-l, dă-i în cap! 
eu: (tot cu capslock) nu-l mai văd, omg o să se urce pe mine în somn, mi-e milă să-l omor, îl arunc afară! 
claudia: nununu,nu-ţi fie milă de el, dude omoară-l, dă-i cu ceva în cap, nu-ţi fie milă să-l arunci afară că poate îl scapi pe jos!

între timp săream, ţipam, alergam de colo-colo oscilând între un şerveţel cu care să îl omor şi un prosop cu care să îl arunc afară. am ales şerveţelul şi după ce l-am omorît m-a prins regretul şi mila. niciodată n-am suportat să omor vieţuitoare... mă face să mă simt foarte rău după. deci domnule păianjen, îmi pare rău, dar vorba dianei, data viitoare să nu mai faci gesturi sinucigaşe such as a mă speria. data viitoare, oops there won't be a next time. :)) 

după 15 minute încă nu-mi revenisem din şoc. vorbeam cu diana, care e cea mai mare iubitoare de arahnide (NOT* :)) ) 
eu: mi-e şi frică să îl arunc, e strivit de şerveţel pe colţul biroului. 
diana: aruncă-l te rog, eu mereu arunc pentru că am impresia că dacă doarme acolo cu mine se trezeşte şi se răzbună. 

şi acum stau şi parcă nu mă încumet să mă duc să îl arunc. nu m-aş fi gândit niciodată că un păianjen o să-mi provoace un asemenea şoc. diana, acum te înţeleg, n-o să te mai păcălesc niciodată că ai un păianjen în păr. 

până una alta, mă duc să dorm, mâine e o zi lungă. păianjenul îl las pe birou, mi-e lene (şi bine, recunosc, poate puţină, puţină frică) să mă duc să îl arunc. să sperăm că mâine mă trezesc întreagă :)). 

ăsta e ultimul post din 2010 şi este despre cum am devenit criminală. 
la mulţi ani, distracţie plăcută mâine şi noapte bună! 

Thursday, December 30, 2010

A.


Şi o să închei anul 2010 cu sufletul roşu, ascuns după o rochie albă, cu speranţe şi vise într-un pumn şi regrete şi întrebări în celălalt.

2010 - anul începuturilor şi finalurilor. cu toate ăstea, cel mai frumos de până acum.
:)

Wednesday, December 29, 2010

Despre o frunză mică şi roşie

Sunt o profesoară proastă şi un elev şi mai prost.

Am încercat să învăţ de una singură multe lucruri. Am încercat să învăţ să înot, să cred, să lupt, să înţeleg, să învăţ versuri, lecţii, cuvinte, să păstrez, să accept, să ascult, să simt, să încălzesc. Pe unele le ştiu şi acum... pe altele le-am învăţat superficial, le-am tocit ajungând să le uit până a doua zi. Pe unele le-am învăţat de drag, pe altele de nevoie. Pe unele uşor, pe altele mai greu.

Un singur lucru nu am reuşit să învăţ: să renunţ. De multă vreme îmi predau lecţia asta şi iau notiţe conştiincios. O învăţ de nevoie, nu pentru că aş vrea ci pentru că trebuie! Nu pot continua în felul ăsta, aşa că, îmi predau capitolul din scoarţă în scoarţă. Şi după un timp, îmi dau teste. Teste pe care le pic mereu. Doi, trei, patru. Unu n-am luat niciodată, n-oi fi eu bună la învăţat, dar de copiat, nu copiez. Şi aşa n-am de la cine, sunt doar eu în banca asta numită aşteptare.
Şi astăzi îmi dau iar un test. Un test despre cum să renunţ la tine. Acelaşi test de două luni, alcătuit din aceeaşi întrebare. De data asta nu-mi mai dau zile întregi ca să răspund, îmi dau doar câteva secunde.


Întrebări.

1. Vrei să renunţi?

Răspunsuri.

1. Da...

Şi am trecut testul. L-am trecut cu un amărât de şapte, fiecare punct de suspensie m-a costat un punct din notă. Dar n-are nimic, or să dispară şi ele mai devreme sau mai târziu. Media zece când e vorba de renunţat n-o s-o am niciodată. N-am nicio medie de zece, doar una de nouă despre "a păsa".

Acum gata, ajunge. Trebuie să te închid şi să mi te interzic o bună bucată de timp. Aşa că pun şase lacăte peste tine, lacăte făcute doar ca să închidă. Şi dacă atunci când o să fiu bine voi vrea să te deschid din nou, nu-ţi face griji, o să le sparg pe rând.
Dar până atunci, îmi termin ciocolata asta caldă, care nu mă poate încălzi, şi te închid. Te închid cu lacrimi, frunze, întuneric, zăpadă verde, râsete, atingeri şi şoapte cu tot.


"Ai grijă"...


Pentru ultima dată a ta, An.

Despre competiţii

Am învăţat că, în competiţiile dintre noi doi, cel care câştigă de fapt pierde.
Ne întrecem să vedem care suferă mai mult, pe care îl doare mai tare, căruia îi lipsesc mai multe bucăţi din suflet, care a plâns mai mult, care e mai singur, care zâmbeşte mai puţin, mai trist, mai fals. Ne batem cu pumnii în piept, ne împingem, urlăm unul la altul. Ne întrecem ţipându-ne durerea. Tu durerea pentru mine, iar eu durerea pentru el.
Cine câştigă? Nu ştiu. Ştiu doar că, oricum ar fi, amândoi am pierdut. Tu pe mine şi eu… pe el.

- Ce-ţi mai place şi ţie să răsuceşti cuţitu-n rană.
- Mai ales când e vorba de mine.
- Şi nu numai.
- Eşti victimă colaterală, îmi pare rău...
- N-ai ce-i face.
- Ca să nu-ţi mai fac rău ţie, trebuie să nu îmi mai fac mie. Şi nu sunt pregatită să renunţ la asta încă.
- Nici eu.

Edit la 30 decembrie 2010 14:31: Acum sunt :).

Despre iubire

Am învăţat că există mult prea multe feluri de a iubi. Iubim fără să ştim, fără să o arătăm, fără să o spunem, fără ca celălalt să ştie. Iubim în secret, pe faţă, strigând în gura mare sau şoptind. Iubim blând, brutal, tandru, violent, pur, murdar. Iubim fără ca celuilalt să îi pese, fără ca celălalt să afle vreodată, fără ca celălalt să ne iubească înapoi.

Şi am învăţat... poţi să iubeşti pe cineva fără ca între voi să fie iubire. Doar o adâncă prăpastie.

Tuesday, December 28, 2010

Soare...


să iubeşti întotdeauna frunzele, atât mai vreau.


ţi-e dor?
poate nu...
poate da...
doar tu ştii.

Despre bătăi de inimă


Am învăţat că niciodată nu există prea multe bătăi de inimă pentru o singură zi. Ălea sunt ca să compenseze zilele în care avem prea puţine. E ca şi cum, până la moarte, trebuie să acoperim un anumit număr de bătăi de inimi. Şi atunci inima bate şi încearcă să atingă numărul respectiv. Număr pe care, la cât de multe simt, cred că l-am depăşit de mult.
Te întreci cu mine? Hai să vedem a cui bate mai repede, mai puternic, mai dureros.

28-1=0




Memory is the diary that we all carry about with us.

am şters. te şterg.

I've never tried to block out the memories of the past, even though some are painful. I don't understand people who hide from their past. Everything you live through helps to make you the person you are now.

Contradicţii.

- Sunt o dezamăgire.

- Te aştepţi să te contrazic?
- Nu.
- Dar o s-o fac oricum.
- M-am săturat!
- De ce?
- De ce e între noi doi.
- Mai bine zis de ce nu e între noi doi…

Luna de pe cer?
Marea cu sarea?
Imposibilul?
Poate…
Poate.

Despre adio

Am învăţat că cele mai dureroase adio-uri sunt cele nespuse sau neexplicate. Sunt cele în care cuvintele "la revedere”, “adio” sau “pa” nu există pentru că sunt înlocuite de un “ai grijă” urmat de sunetul unui telefon închis.

Au trecut două luni şi ieri a nins.

Monday, December 27, 2010

"Lucruri" care ard

În total eram şase. Cutiuţa în care ne aflam eram mucegăită şi umedă. Ai deschis-o cu degetele tale tocite de la toate inimile pe care le-ai atins. Ne-ai privit şi m-ai ales pe mine.

Prima dată când m-ai aprins a fost magic. Nu ştiam că ceva, aparent atât de simplu, în mâinile potrivite poate deveni ceva atât de frumos. Ai continuat să mă aprinzi de nenumărate ori doar ca să mă priveşti cum ard. Fără să fac lumină, fără să te încălzesc, fără ca măcar să-ţi aprind ţigara. Nu-ţi foloseam la nimic şi cu toate astea, datorită ţie, puteam să strălucesc. Şi de fiecare dată încercam să o fac şi mai tare, şi mai viu, şi mai fierbinte, şi mai roşu. Ştiam că la un moment dat lumina mea se va sfârşi, dar am continuat să ard pentru tine. Să ard ca şi cum m-ai fi iubit. Să ard ca şi cum aş fi contat.
Dar ai plecat. Şi atunci am strălucit cum nu o mai făcusem. Era dor şi adio. Şi mi-am dat seama că nu sufletul tău şi nici fosforul cutiei de care obişnuiai să mă loveşti, nu mă aprindeau. Ci eu, eu m-am aprins de una singură pentru tine şi pentru cuvântul la care am râvnit dintotdeauna: "noi".
Şi deşi ştiu că eşti deja plecat, eu o să îţi şoptesc. Poate mă vei auzi. Data viitoare încearcă cu o brichetă, de preferat de metal. Aşa, poate, nu o să o doară atât de tare când o să pleci. Gazul nu arde atât de dureros precum o facem lemnul. Sau cine ştie... poate o brichetă va putea face ce chibritul nu a putut: să-ţi lumineze coşmarurile, să-ţi încălzească sufletul şi să-ţi aprindă în fiecare dimineaţă ţigara.

Despre pierderi


Am învăţat că e mai uşor să pierzi pe cineva pentru a două oară. Cea mai mare parte din suferinţă s-a consumat prima oară. Acum eşti mai mult sau mai puţin obişnuit. Deşi vei simţi durere, ai mai trecut prin asta o dată. Şi vei fi bine.
Dar am o întrebare. Eu ce mă fac? Eu ce mă fac când te pierd în fiecare zi, de câteva ori, chiar? Şi nu reuşesc să mă obişnuiesc, ba din contră, mă doare mai tare. Te pierd, te pierd şi te pierd. De găsit nu te găsesc decât în trecut. Tu şi cu viitorul meu nu vă prea înţelegeţi. El a încercat, chiar a încercat să fie prieten cu tine, dar tu nu îl vrei. Şi atunci eu ce fac? De câte ori e nevoie să te pierd ca să mă obişnuiesc cu asta?
Întunericul începe să dispară. Se face lumină. Şi te pierd.
Ca ieri, ca mâine, ca întotdeauna.

Sunday, December 26, 2010

28-6=0


You go girl! And don't come back.
That's what I tell myself everyday.

Despre anotimpuri

Am învăţat că anumite anotimpuri durează mai mult, iar altele mai puţin.

Am învăţat că, deşi pentru el am durat doar şase zile, ăsta nu e un motiv de tristeţe. Au fost şase zile frumoase. Şi sunt alţi oameni care mă aşteaptă. Şi care mă vor păstra mai mult. Sau mai puţin.
Trebuie să găsesc pe cineva căruia să îi placă anotimpul meu, anotimp în care are parte şi de zăpadă şi de soare şi de flori. Cineva care să mă iubească atât de mult încât să nu mă lase să plec. Cineva pe care să iubesc atât de mult încât să nu vreau să plec. Aşa cum nici de lângă el nu am vrut să plec.
Ştiu că îi plăcea zăpada. Poate soarele şi florile mele nu i-au plăcut suficient de mult… Sau poate ploile alteia au putut să îi umple sufletul aşa cum eu nu am putut.

(Două) Şanse

El: Avem sentimentele împărţite.

Ea: Împărţite în?
El: În două corpuri.

Şi poate până la urmă eu sunt cea care nu se poate nicicum sincroniza.
Poate...
Poate.

Saturday, December 25, 2010

Brazi

De când eram mică toţi brazii pe care i-am avut au fost mici şi cu crengi rare. Poate mulţi dintre voi i-aţi fi catalogat drept "urâţi", dar pentru mine toţi au fost frumoşi. Şi pe toţi i-am iubit. Şi după toţi am plâns când a trebuit să îi arunc.

Pentru mine ei nu au fost doar nişte pomi. Erau nişte oameni, ca şi noi. Nişte oameni pe care îi ascundem sub luminiţe şi globuri. Pe care îi facem să pară ceea ce nu sunt. Nişte oameni prea slabi să ni se împotrivească. Nişte oameni de care ne folosim că să ne decorăm, pentru câteva zile, viaţa. Să o facem, aparent, mai frumoasă şi mai strălucitoare. Nişte oameni pe care, într-un final, îi deposedăm de podoabele pe care noi înşine le-am dăruit. Şi asta doar pentru că le-a trecut sezonul, pentru că fac mizerie cu acele care le cad, pentru că nu mai au nici măcar miros. Şi îi lăsăm goi, uscaţi, singuri. Îi lăsăm fără nimic, le luăm tot. Inclusiv ce aveau dinainte să ne cunoască.

Şi am plâns în fiecare an. Am plâns pentru că mi-era milă de ei. Pentru că le ia ani să crească, şi asta doar pentru un moment de glorie falsă de dinaintea morţii lor.

Şi anul ăsta tot un brăduţ mic am. Crengile lui sunt mai dese decât cele ale brazilor anteriori. Dar anul ăsta nu o să plâng. O să îi zâmbesc şi o să îi fac cu ochiul de fiecare dată când o să trec pe lângă tomberonul în care o să zacă. Măcar aşa, unul din noi va primi încurajări.

Şi apoi o să ţin în faţa alor mei aceeaşi teorie pe care o ţin de ani de zile: brazi artificiali. Nu pentru că sunt mai bogaţi sau mai frumoşi.
Ci pentru că ei nu simt.

Friday, December 24, 2010

Rochii

Întotdeauna a avut o slăbiciune pentru rochii. Încă de când era mic se uita cu admiraţie la toate fetiţele care purtau rochii frumoase. I se părea că arătau ca nişte prinţese şi de atunci a ştiut: avea să iubească doar femei care purtau rochii.

Anii au trecut. Femeile au venit şi au plecat. Dulapurile lui s-au multiplicat pentru a face loc rochiilor, avea de gând să le păstreze pe toate. Deşi unele nici măcar nu îi plăcuseră atât de mult, deşi unora nici măcar nu le acordase atenţia cuvenită. Le-a păstrat pe toate, deşi nici măcar nu se mai uita la ele. Rochii scurte, rochii de mireasă, rochii vulgare, elegante, cu paiete, rochii de mătase, rochii noi, rupte, vechi, murdare, rochii strălucitoare, rochii roşii, negre, rochii de satin, subţiri, rochii groase, rochii transparente. Găseai toate tipurile de rochii în dulapurile lui.
- Am văzut cea mai frumoasă rochie din toate cele de până acum, îmi zise el plimbându-se neliniştit dintr-un capăt la celălalt al camerei. Ochii îi scânteiau într-un fel înfricoşător.
- Aşa spui de fiecare dată. De fiecare dată când vezi o rochie ţi se pare cea mai cea. Asta până când o vezi pe următoarea ca după să uiţi de cea anterioară. Şi tot aşa, şi tot aşa, i-am spus eu pentru a nu ştiu câta oară.
- Nu, nu, ridică el tonul, sătul de bine cunoscutul meu discurs. De data asta e diferit.
" Şi asta spui de fiecare dată ", îmi zic eu în gând, abţinându-mă de la a gândi cu voce tare. Nu voiam să îl enervez şi mai tare. Şi aşa nu conta ce îi spuneam eu.
- Şi? Până acum, câte? întreb eu ca întotdeauna.
- Cine ştie? Zeci, sute, mii? Le-am pierdut numărul, îmi răspunse el ca întotdeauna.
Aceeaşi întrebare primeşte întotdeauna acelaşi răspuns.
- Nu te-ai gândit să le numeri într-o zi?
Râde.
- Să le număr? De ce? Am lucruri mai bune de făcut şi în plus toate rochiile ălea sunt cârpe pentru mine. Mă plictisesc.
- Dacă sunt cârpe de ce nu le-ai înapoiat? îl întreb dojenitor. Sau măcar ai putea să le dai cuiva care chiar are nevoie de ele.
- Ce crezi că faci? Îmi ţii morală? Nu le-am înapoiat pentru că odată mi-au aparţinut. Şi nu a fost deloc uşor să le obţin, m-am chinuit pentru asta. Aşa că de ce să înapoiez ceva pentru care am suferit ca să ajung să deţin? Şi dacă alţii chiar atâta nevoie au de ele, n-au decât să-şi facă singuri rost. Nu a venit nimeni la mine şi mi le-a dăruit. Eu, eu, eu! Întotdeauna eu m-am sinucis pentru ele. Nu tu şi nu ei. Aşa că nu-mi mai ţine predici, habar nu ai cum e, pentru că dacă ai avea, nu ai mai gândi aşa, ci mi-ai da dreptate.
Trebuia să recunosc că avea logică ceea ce spunea el. Nu ştiam cum e, dar nici nu voiam să ştiu.
- Bine, atunci de ce nu le înapoiezi lor măcar? îl întreb aşteptându-mă să se enerveze, dar el izbucni într-un râs isteric.
- Da' ce? Ele nu pot să-şi facă altele?
- La fel? Nu.
- Problema lor.
Insensibilitatea lui mă cutremura.
- Haide, mergem? mă întrebă el.
Am înclinat capul în semn de afirmativ şi am plecat.
O cafenea. Ne-am aşezat la o masă de lângă fereastră. Eu ceai şi el cafea. Eu privind în ceaşcă şi el privind în jur. Îl vedeam cum ochii lui căutau flămânzi. Amesteca cu linguriţa în ceaşca lui de cafea din ce în ce mai violent. Mâinile îi tremurau şi ochii îi scânteiau. Îl priveam fără să îi zic nimic, ştiam deja ce va urma. Cinci, patru, trei...
- Uite, uite, vezi femeia aia de acolo?
Se pare că s-a întâmplat mai devreme decât am prevăzut.
- Care? întreb prefăcându-mă a fi curioasă. Ştiam deja că se referea la cea cu părul lung, uşor ondulat şi şaten.
- Cea cu părul şaten şi lung care e îmbrăcată în rochia aia roşie.
- Da, ce-i cu ea? am întrebat din nou deşi şi de data asta ştiam răspunsul.
- N-am avut niciodată o rochie roşie... zise el lacom, mai mult pentru sine.
- Cum să nu? întreb eu nelămurită. Ai cel puţin şase şi asta numai din cele pe care le-am văzut. Cine ştie câte mai ai în dulapurile tale.
- N-am avut niciuna de un roşu ca ăsta... zise el din nou.
Pasiunea care se vedea în ochii lui îmi dădea fiori.
- Ce frig s-a făcut aici, nu? întreb eu încercând să schimb subiectul.
- Te superi dacă te las puţin singură?
Să mă lase puţin singură însemnând să mă lase singură toată seara.
- Nu, e în regulă, i-am zis ştiind ce va urma. Seara asta se petrecuse de zeci de ori înainte.
Şi a plecat. S-a îndreptat direct spre ea. Nu puteam auzi ce îi spune dar ştiam oricum. A început complimentându-i rochia iar ea a râs uşor, atinsă de cuvintele lui. Şi de acolo începe sfârşitul. Am stat privindu-i fără să îmi beau ceaiul. Voiam să mă duc la ea şi să îi spun să se ferească de oamenii ca el. De oamenii care îi vor purta sufletul ca pe nişte rochii. Pentru o oră, pentru o săptămână, pentru o lună, urmând ca mai apoi să îl închidă într-un dulap unde se va pune praful pe el. Voiam să îi spun să nu dea crezare vorbelor lui care au ruginit la cât de mult au fost folosite. Voiam să ţip la ea, să ţip: "fugi, pleacă cât mai departe de el şi ai grijă în preajma cui îţi porţi rochiile! Ai grijă cui le vei dărui! La final, mulţi nu ţi le vor mai înapoia, iar cei care o vor face nu sunt cu mult mai buni decât ceilalţi. Pentru că vei avea o rochie şifonată pe care o voi rupe pe alocuri când vei încerca să o porţi din nou. Nu o să te mai încapă. Va fi pe măsura lui, şi nu pe a ta." Dar am stat nemişcată urmărind scena ca pe un film pe care îl văzusem de multe ori înainte. Un film care nu mai era interesant. Un film prost jucat. Un film care îmi inspira milă dar şi teamă în acelaşi timp.
Când aburul a încetat să mai respire din ceaşca mea m-am ridicat. Le-am aruncat o privire peste umăr ştiind că era pentru ultima oară când ea purta rochia aia roşie. Am ieşit din cafenea şi m-am privit din greşeală în vitrina unui magazin. Nu mai eram îmbrăcată cu un palton, ci purtam o rochie roşie. Cel mai frumos roşu care putea să existe. Am zâmbit. Şi am plecat spre casă fericită. Fericită că, deşi îmi purtam rochia tot timpul, nu mulţi ştiau de ea. Nu pe mulţi îi lăsam să o vadă. Puţini ajungeau să o atingă. Nimeni nu putea să o aibe. În afară de mine. Astăzi. Mâine, nu ştiu.

Crăciunul ăsta

a însemnat claudia şi miky.

101 de dorinţe (de Crăciun).

zăpadă, un crăciun fericit şi un brad plin de cadouri, un gibson les paul black beauty, o maimuţă care să cânte imnul europei, un prieten nou, christmas dinner ca la hogwarts, un om de zăpadă care să nu se topească, un labrador auriu, “all i want for christmas is you”, un iepuraş, un muffin cu gust de vanilie, un pisioi cu burtică gri şi pufos care să nu crească, un bilet dus în africa, fericire, fericire, fericire, să mă dau cu sania cu un ursuleţ mare de pluş, să fiu fericit, un laptop, un aparat foto professional, excursie în new york, un turbo 2.5 td i 180 cp, un crăciun în paris, cadouri, să nu mai fie claie prost, să ne fie bine, să nu mai fie raul prost, o inimă gri de metal, un pachet de cărţi şi o servietă cu jetoane, audi r8, un zâmbet pentru toţi oamenii la care ţin, să fie toţi fericiţi, to find that special girl, să îmi găsesc jumătatea, mai puţine dezamăgiri şi mai multe zâmbete, simplitate, să merg în germania, un suflet, un ipod, un moment de fericire alături de cei dragi, un snowboard, timp, să fiu fericit, să fie bine, un iphone, să ajung la concertul vama, o împăcare, fericire, iubire, căldură sufletească, să fiu un animal pentru o zi, a good friend would be nice, a relationship would be awesome, sănătate, ca anul viitor să fie cel mai bun din viaţa mea, timp liber, să le fie bine alor mei, să moară actuala clasa politică şi să vină cineva ca lumea la guvernare, numerele câştigătoare la loto, să iasă majoratul meu ok, încredere în mine şi în propriile-mi forţe, că sunt capabil să duc până la capăt tot ceea ce mi-am propus, un ipod, să fiu fericită, să fiu în altă lume, alt loc, pe lângă alţi oameni, să traiesc alte momente, să se facă mama bine, pe marius, vreau ca persoana pe care o iubesc să fie fericită, o relaţie de lungă durată, pe el, să dau un super concert şi toată lumea sa fie "chiri, chiri, chiri ... şi trupa", să provocăm orgasme fonice, sănătate, să mă simt bine cu prietenii şi familia, cartea “gazda” de stephenie meyer, tot ce îmi doresc de crăciun e evelina, bani, să fiu fericit, să am pe cineva aproape, să pot să plec acasă, să fiu fericită, să aduc pe feţele oamenilor un zâmbet, să fie totul ok la mine în familie, sănătate, un telefon cu android 2.2, să termin facultatea la anul, să fie tata cu mine de crăciun, fericire, sănătate pentru mine, familia mea şi prietenii mei, îmi doresc ca totul să fie bine în familie şi să nu dăm de necazuri şi peste greutăţi să trecem uşor şi să ne fie tuturor bine, fericire, de crăciun vreau ca distanţele să fie mai mici, oamenii mai aproape şi bucuria mai mare când ne vedem, ieri am facut 2 ani cu adi… şi îmi doresc să fac şi 3 şi 10 şi aşa mai departe, să fie măcar o zi din anul ăsta care să mă facă fericit, bucurie şi fericire, love, tot ce îmi doresc de crăciun este ca măcar în acea zi să fie toate în regulă, să mă pot înţelege cu cei din jur şi să fie frumos, să fie prietena mea sănătoasă şi să o pot învăţa să se dea pe schiuri sau snow, să petrec cele mai frumoase sărbători din viaţa mea pentru că din iaunarie voi pleca, ca cei din jur să fie mai buni, să te văd, ascensiune intelectuală, sănătate că-i mai bună decât toate, să intru la facultate la ase în bucureşti, la fără taxă, să mă îndrăgostesc, îmi doresc ca toţi colegii mei să se înţeleagă între ei măcar în ultimele luni care au mai rămas.

Thursday, December 23, 2010

Punctualitate

Punctualitatea nu a fost niciodată una din calităţile mele. Oamenii ştiu deja asta aşa că mai mereu mă lasă pe mine să fixez ora la care trebuie să ne întâlnim în speranţa că, poate-poate, voi ajunge la timp. Degeaba. Am în sânge defectul ăsta. Şi ei s-au obişnuit şi nu le rămâne altceva de făcut decât să accepte. Au încetat să se mai enerveze când apar întotdeauna cu minute întârziere. "Scuze că am întârziat, dar ştii cum sunt eu...", e de ajuns. Ei zâmbesc, eu zâmbesc. Fără alte explicaţii. Doar faptul că e vorba de mine e suficient să lămurească lucrurile. Şi toată lumea e mulţumită. Ei, că în sfârşit am ajuns. Eu, că nu am întârziat mai mult de cinsprezece minute.


Totuşi, există un singur caz în care sunt întotdeauna punctuală: sentimente. Sunt atât de punctuală încât plec de acasă cu ore în şir, doar să mă asigur că nu o să întârzii. Ajung la locul de întâlnire şi îl aştept cu nerăbdare, uitându-mă din cinci în cinci minute la ceas. Ultimile şase trec întotdeauna cel mai greu... 

Fix. Zâmbesc. Privesc fericită către mulţimea de oameni care se plimbă de colo colo, în speranţa că o să îl văd venind în mână cu plasa lui de sentimente. 

Şi cinci minute. Ei, şi ce? Tuturor ni se întâmplă. Toţi întârziem la un moment dat. Probabil e traficul aglomerat sau poate îi mai ia câteva minute să îşi pună sentimentele în ordine. Doar nu o să se prezinte în faţa mea cu ele împrăştiate. 

Şi zece minute. Încep deja să mă agit. Nu mai am stare. Mă ridic în picioare şi mă plimb dintr-o parte în alta a străzii. Îmi număr sentimentele ca să mă asigur că le-am adus pe toate, îmi număr paşii, îmi rod suspiciunile şi unghiile. 

Şi un sfert. Oftez. Mă ridic în picioare. Disperare. Poate am greşit eu locul, poate nu aici fixaserăm să ne vedem... Mă mint singură. Nu, aici ne întâlneam de fiecare dată. Mă uit la ceas din nou. Da, e şi un sfert. 
- Nu vă supăraţi, îmi puteţi spune cât este ceasul? 
- Şi un sfert. 
- Dar nu se poate, sunteţi sigur? 
- Da... este şi un sfert. 
- Vă mai puteţi uita totuşi încă o dată? 
- Ah nu, am greşit. 
Răsuflu uşurată. 
- E şi şaişpe. 

Totul se prăbuşeşte şi atunci eu înţeleg. El nu o să vină... Şi simt furie şi revoltă. Încep să urlu în mine "Nu înţeleg de ce-mi face asta, mi-a promis că o să fie punctual măcar astăzi. Doar l-am aşteptat de atâtea ori! Măcar azi putea veni la timp. De ce?!". Neadevăruri. 
Îmi strivesc cele două lacrimi între degetele mele înfrigurate şi mă îndrept spre casă. Numărând speranţele şi dezamăgirile. Întotdeauna în ordinea asta, pentru că, odată cu fiecare întâlnire de genul ăsta, speranţele scad şi dezamăgirile se adună. Parşivă mai e matematica asta. 

Şi întotdeauna e la fel. Uneori trec minute, alteori ore, alteori zile, luni sau poate chiar ani. 
- Unde eşti? 
- Acasă. 
- N-ai plecat încă? 
- Unde? 
- Să ne vedem, aşa cum am stabilit. 
Zâmbesc gândindu-mă la aşa zisa ironie a sorţii. 
- Am fost acolo... 
- Nu mai minţi, sunt aici şi nu te văd. 
- Nu mint, chiar am fost, la fix, aşa cum am stabilit. 
- Ce prostii vorbeşti? Tu niciodată nu ai fost punctuală. 
- Nu şi când e vorba de sentimente. 
Zâmbesc când rostesc cuvântul "sentimente" pentru că am încetat să îi mai cunosc sensul atunci când e vorba de el. 
- Şi n-ai putut să mă mai aştepţi şi tu un pic? 
- Te-am aşteptat până la şi un sfert. 
- Până la şi un sfert? Atât merit? Cinşpe minute? Eu te-am aşteptat ore. Ore! Ore în şir, m-auzi? Sau ce? Te pomeni că ai uitat de câte ori m-ai lăsat să te aştept de unul singur. În ploaie, în frig sau în soare. Întotdeauna te-am aşteptat până când ai venit pentru că tu nu ai putut să fi niciodată punctuală. Sau mai bine zis nu ai vrut să fi vreodată punctuală pentru că niciodată nu ai avut vreun motiv întemeiat pentru întârzierile tale. Şi nu, faptul că ştiu cum eşti tu nu este o scuză. La naiba! Ţi-era greu să mai stai un pic? Măcar atât meritam şi eu după câte minute te-am aşteptat de fiecare dată. 
- Eu nu am fost făcută să aştept. 
- Nimeni nu a fost făcut să aştepte. 
Plâng. Plâng pentru că întârzii când nu trebuie şi sunt punctuală când nu ar fi trebuit să fiu. 
- Sentimentele nostre pur şi simplu nu s-au putut sincroniza... 
- Sentimente? Sincronizare? În aceeaşi propoziţie? Ce puţine ştii despre dragoste. 
- Ce puţine ştii despre sentimente. 
- Ce puţine ştii despre aşteptare. 
- Ce puţine ştii despre mine. 
Şi zâmbesc. Zâmbesc pentru că el nu va fi ştii vreodată că ultima propoziţie era destinată mie însămi şi nu lui. 

Şi îmi spun în minte: "sincronizare sau nu, de-acum încolo o să întârzii de fiecare dată; doar că să fiu sigură." 
Minciuni.

Gramatici

Mă priveşti de zile în şir. Te uiţi cu gelozie la virgulele care stau lângă mine. Abia aştepţi ca una din ele să plece pentru a-i lua locul.

Îmi spui că o să ne stea bine împreună. Că o să creăm fel şi fel de epitete şi inversiuni. Visezi. Eu pot să-mi creez proprile-mi figuri de stil. Eu sunt şi substantiv şi adjectiv în acelaşi timp, pe când tu îmi poţi fi doar adjectiv... Dar eu nu am nevoie de alte verbe, numerale sau pronume. Le-am acceptat de multe ori înainte şi am alcătuit metafore minunate împreună, dar apoi s-au plictisit. Eram banală. Şi au plecat luând cu ele tot înţelesul meu. Aşa că îmi pare rău, sunt propria-mi metaforă acum.
Şi nu, te rog, nu începe cu analiza gramaticală. Eu sunt altfel decât celelalte substantive. Substantiv comun, simplu, persoana întâi, numărul singular, gen neutru, caz genitiv, funcţia sintatică de subiect. Da, am persoană. Da, pluralul a încetat să existe. Da, cazul genitiv pentru că mereu întrebarea la care răspund este "A cui sunt?". Şi da, subiect.
Şi nu, nu am nevoie ca tu să îmi fi predicat. Pot alcătui singură propoziţii şi dacă am chef, pot alcătui fraze, poveşti, romane. Nu ţi-am spus? Pot fi şi verb. Şi de cele mai multe ori sunt verbul "a iubi".
Timpul prezent, persoana întâi, singular: iubesc.


Şi dacă am chef, să ştii că pot să fiu toate părţile de vorbire. Şi ălea de propoziţie. Şi ălea de simţire.

Wednesday, December 22, 2010

Joc de Crăciun

Întotdeauna ai fost singur de Crăciun şi niciodată nu ai avut un brad.
Anul ăsta mă ai pe mine.

E Crăciun peste tot mai puţin în casa ta. Nu există nimic legat de sărbătoarea asta aici, dar pari fericit. Stăm la masa din bucătărie cu o cană de cafea în faţă şi ne zâmbim. Tu zâmbeşti că nu eşti singur. Eu zâmbesc fără motiv. Spre deosebire de tine, eu nu am nevoie de motive ca să fac asta.
- Haide în sufragerie, îmi spui.
Las cana de cafea pe jumătate neterminată pe masă şi te urmez.
Întuneric. Mă duc la geam şi privesc pe fereastră. Afară e Crăciun. Aici e iarnă şi atât. Dar tot e bine.
- Închide ochii, îmi şopteşti.
Îi închid. Îmi iei braţele şi mi le întinzi. Zâmbesc.
- Să nu îi deschizi până nu îţi spun eu.
Râd. Ne jucăm deci. Îmi plac jocurile. Mai ales cele noi, cele în care nu cunosc încă toate regulile, deci nu pot pierde.
Te joci cu degetele pe pielea mea. Dar jocul ăsta îl ştiu, deşi nu l-am mai jucat până acum. E jocul literelor. Scrii "noi" şi pielea mea zâmbeşte.
Apoi nu te-am mai simţit. Am auzit uşa de la dormitor deschizându-se pentru ca mai apoi să se închidă.
- Aşa... spui şi îmi dau seama din tonul vocii tale că zâmbeşti.
Aud un zgomot metalic.
- Ce a fost asta? întreb eu.
- Ai să vezi, ai răspuns tu secretos. Nu deschide ochii... orice ar fi.
M-am conformat.
- Nu spune nimic...
M-am conformat din nou. Şi atunci am ştiut. Ştiam toate regulile. Deja nu-mi mai plăcea jocul. Puteam să-l pierd.
De afară se aud colinde. Dinăuntru se aude doar inima mea bătând. Inimă ta nu. Stă... Oare a stat dintotdeauna?
Şi jocul începe.

Începe cu picioarele mele. Ai început să încolaceşti minciuni în jurul lor şi ai avut grijă să le strângi cât mai tare, să fi sigur că nu o să scap de ele. Ai vrut să te asiguri că nici măcar nu voi vrea să le îndepărtez aşa că le-ai făcut să arate cât mai frumos. Le-ai colorat în culorile mele preferate: albastru, mov, roşu, ca să ajung să le accept şi să le iubesc.
Ţi-aş fi putut cere să te opreşti dar n-am făcut-o. Nu voiam să încalc vreo regulă. Îmi plăcea să joc corect şi nu îmi plăcea să pierd.
Talia mi-ai îngropat-o în corsetul egoismului. L-am atins uşor şi după atingere m-am gândit că are culoarea roşie. Mătase. Ştiai cât de mult îmi place, aşa că ai ales materialul ăsta. Ca eu să nu vreau nici măcar să mă împotrivesc. Să te implor cu toată inimă să continui. Să continui...
Îţi auzeam respiraţia sacadată. Erai încântat. Am fost surprinsă să îmi dau seama că nu eram deloc speriată. Eram calmă.
Mi-ai luat degetele în mâinile tale şi ai început să îmi pui câte un inel pe fiecare. Pe cele de la mâna dreaptă: laşitatea, teama, neîncrederea, indiferenţa, superficialitatea. Pe cele de la mâna stângă: încăpăţânarea, aroganţa, gelozia, posesivitatea, invidia. Mi-ai sărutat fiecare deget în parte. Şi ai râs încet. Erai fericit, dar simţeai o fericire bolnavă.
Calmul începea să dispară şi începea să apară oboseala. Inelele tale erau grele şi nu le puteam da jos. Nu puteam să mă mişc. Nu puteam să pierd. Nu încă.
Mi-ai pus şi o brăţară. O braţară uşoară, din plastic probabil, era artificialitatea. Dar tot simţeam cum mă apăsa.
Colierul era disperarea. Un colier din strigăte care ţipa negru. Obsesiv. Urechile mele începeau să obosească dar asta nu conta pentru că ai agăţat de ele uitarea.
Şi eu te lăsam să mă reinventezi fără să mă opun. Începeam să uit şi până faptul că era doar un joc...
- Nu deschide ochii... mai am un singur lucru, disting eu din cuvintele tale reci care se sparg de podoabele mele.
Îmi atingi părul şi îmi agăţi în el litere. U R I B E I. Ce cuvânt e ăsta? Îmi pare cunoscut dar nu reuşesc să îmi amintesc, uitarea a început să pună stăpânire.
- Iubire... şopteşti şi eu am ştiut.
Zâmbeşti mulţumit de cum m-ai creat. Şi eu zâmbesc fără motiv.
- Deschide ochii.
Şi îi deschid. Îmi privesc reflexia în geamul ferestrei. Şi zâmbesc din nou. Zâmbesc pentru că sunt o glumă sinistră. O glumă de care îmi vine să râd până aş rămâne fără suflare. O glumă tristă. Dar o glumă.
- Ce sunt eu? te întreb întorcându-mă spre tine.
- Un brad, îmi spui tu surâzând încrezător.
Şi râd isteric în sinea mea. Râd de naivitatea ta. Râd şi râd şi râd.
- Eu sunt un suflet, nu un brad, îţi răspund.
- Suflet, brad, tot aia, zici tu ridicând din umeri.
- Nu, spun eu privindu-te fix.
Mă priveşti furios şi dezgustat.
- Ba da, eşti un brad. Eşti cel mai urât brad pe care l-am avut. Ai crengile rare şi acele tale deja au început să cadă. Nici măcar nu o să apuci să prinzi sfârşitul Crăciunului. O să mori curând, zici dintr-o suflare după care râzi ca un nebun.
- Sunt singurul brad pe care l-ai avut. Sunt singurul brad pe care o să îl ai vreodată. Şi sunt cel mai frumos brad, să ştii. Sentimentele cresc des din mine, sunt unele lângă altele şi renasc zilnic. Nu se rup. Şi acele mele sunt nemuritoare pentru că amintirile vor fi mereu acolo. Strălucind curat fără să aibe nevoie de electricitate. Zâmbetul meu e suficient. Şi poate ai dreptate, poate totuşi o să mor până la finalul Crăciunului, dar să ştii că tu erai mort de dinainte să înceapă.
Ochii îţi strălucesc de furie, dar eşti mut. Trec păşind încrezătoare pe lângă tine şi mă opresc în pragul uşii. Te privesc cu milă. Şi zâmbeşti, zâmbeşti pentru că anul ăsta, de Crăciun, ai avut un brad. Şi eu zâmbesc fără motiv. Spre deosebire de tine, eu nu am nevoie de motive ca să fac asta.

Afară e Crăciun. În mine e Crăciun. Străzile sunt pline. Oameni, magazine, maşini, zăpadă, brazi. Brazi neîmpodobiţi care ar da orice pentru un glob. Aşa că le dau lor podoabele pe care tu mi le-ai dăruit. Şi ei sunt fericiţi cu minciuni, egoism, laşitate, indiferenţă şi iubire. Iubire falsă. Dar ei sunt fericiţi. Şi eu continui să merg dansând pe stradă.

Întotdeauna ai fost singur de Crăciun, dar anul ăsta ai crezut că ai un brad.
Te-ai înşelat. Pentru că eu sunt un suflet, nu un brad de sezon. Eu sunt un suflet care trăieşte în toate anotimpurile. Un suflet care nu are nevoie de podoabele nimănui. Un suflet care e deja decorat şi zugrăvit în sentimente, amintiri şi culori permanente. Un suflet şi atât.

Întotdeauna ai fost singur de Crăciun şi niciodată nu ai avut un brad.

Not your wondergirl.



Nu îmi mai cere să te salvez. Poate par a fi egoistă, dar pe mine cine mă salvează? În niciun caz tu.

Le-am cerut şi eu ajutorul. Şi ei mi-au întins inimi, sfaturi, mâini, gânduri şi îmbrăţişări. Le-am primit pe toate şi cu ajutorul lor mi-am creat fundaţia. Pereţii i-am ridicat de una singură. Cât despre tavan, l-am aşteptat pe el să îl construiască. Dar anotimpurile nu aşteaptă şi uite, m-a prins iarna fără acoperiş. Aşa vrei să ajungi şi tu? Să tremuri de frig între zidurile tale aşteptându-mă să te încălzesc? Apucă-te să-ţi construieşti de unul singur tavanul, pentru că eu nu voi veni. Aşa cum nici el nu a venit. Îmi pare rău, dar am propriul acoperiş de care trebuie să mă ocup.

Nu îmi mai cere să te salvez. Principalul ajutor trebuie să vină din tine însuţi. Şi crede-mă, abia sunt în stare să mă salvez pe mine, darămite şi pe tine. Slabi suntem doar pentru că ne credem slabi.

Încetează să te mai agăţi de mine. Încetează să îmi ceri ajutorul. Nu vreau să depinzi de mine. Nu vreau să ai încredere în mine. Nu vreau să fiu totul. Nu vreau să simţi pentru mine ce simt eu pentru el. Aşa că începe să scazi. Scade Vama Veche, scade că îţi pasă, scade că regreţi şi scade că nu mă mai poţi avea. Şi o să rămâi cu zero. Aşa cum ar trebui eu să fiu. Nulă.

Numără până la trei şi începe. Salvează-te de unul singur. Nu-mi cere instrucţiuni, habar nu am ce ar trebui să faci. Abia am început să învăţ să fac şi eu asta. Dar îţi dau un pont. Primul lucru pe care l-am făcut? M-am ridicat.

Salvează-te de unul singur.
A sosit vremea să facem amândoi asta.

"be your wondergirl
i'm not gonna save you
wondergirl
go save yourself
no way, won't go down in your flames
because wondergirl won't save your life."

Nu pentru că n-ar vrea. Nu pentru că n-ar putea.
Ci pentru că e ceva ce TU trebuie să faci.

Sunday, December 19, 2010




mi-ar fi mai bine dacă aş uita.

ştiu.
pot să uit.
dar nu vreau.

aş prefera să nu ştiu.

sau dacă nu, aş prefera să vreau să uit.
chiar dacă nu aş putea.
nicicând.

pentru că măcar atunci, aş vrea să pot.
pentru că acum, eu nu pot nici măcar să vreau.

să uit?
astăzi nu.
mâine?
nu ştiu.
poimâine?
poate...

Friday, December 17, 2010

Scrisori către Moş Crăciun.

Dragă Moş Crăciun,

E cam devreme să îţi scriu, ştiu. Dar nu mai am răbdare. Abia aştept să vii şi deşi nu te-am văzut niciodată, sper ca lucrurile să se schimbe anul ăsta. Am nevoie să îmi îndeplineşti dorinţa. Ştii tu care. E aceeaşi dorinţă de atâţia ani. Ani cărora le-am pierdut rândul. Să ştii că nu sunt singura care te aşteaptă. Mai sunt şi altele ca mine. Sunt mii. Dar vezi tu, dorinţele lor sunt diferite. Sunt... simple. Dar asta nu contează, nu? Tu ar trebui să poţi îndeplini toate dorinţele, aşa-i? Sau cel puţin asta am auzit despre tine...
Trebuie să închei. O să îţi scriu din nou peste ceva timp. E abia septembrie.

Dragă Moş Crăciun,
E cam devreme să îţi scriu, ştiu. Dar nu mai am răbdare. Sunt aşa de nerăbdător să te văd de parcă nu te-am mai văzut niciodată până acum. Şi doar ne vedem în fiecare an. În fiecare an îmi pun o dorinţă şi tu o îndeplineşti cu cea mai mare uşurinţă. Dar acum sunt diferit. Simt că... m-am schimbat. Anii trecut ţi-am cerut lucruri aşa de superficiale. Credeam că o să mă facă să mă simt mai frumos şi strălucitor dar nu au făcut decât să mă facă să mă simt şi mai rece decât sunt. Dar lucrurile s-au schimbat în bine. Vreau să învăţ lucruri. Vreau să învăţ căldura şi să uit albul.
Dar acum trebuie să închei. Îţi promit că îţi voi scrie cât de curând. E abia decembrie.

Dragă Moş Crăciun,
Sosirea ta se apropie cu paşi repezi iar eu sunt slăbită. Începe să îmi fie din ce în ce mai frig şi cred că m-am îmbolnăvit. Multe dintre noi sunt bolnave. Multe au şi murit. M-au rugat să îţi transmit dorinţele lor când te voi vedea, dar cred că mai bine ţi le spun de pe-acum, ca să fiu sigură că ai timp să te gândeşti la o modalitate să le împlineşti. Arămiu îşi doreşte că în primăvara următoare să locuiască într-un cireş ca să poată să fie şi ea roz. Da ştiu, şi eu am fost surprinsă să aud asta, mereu a fost împotriva acestei culori. Dar şi frunzele se schimbă. Galben îşi doreşte ca în primăvara următoare să fie mai mică ca să poată zbura mai uşor. Şi când mă gândesc că anul trecut nici nu voia să audă să se desprindă de copac, dar acum vântul e prietenul ei cel mai bun şi vrea ca ei să fie nedespărţiţi. Verde m-a rugat să îţi spun că ea nu vrea decât să rămână aşa, să nu îşi schimbe culoarea. A spus că e de acord chiar să moară la sfârşitul verii, doar să nu devină galbenă pe parcurs. Să-ţi mai spun ce îmi doresc? Deja ştii. Dar fie, să păstrez tradiţia. O să te rog şi în anul ăsta, să mă laşi să trăiesc iarna. Îmi doresc atât de mult să o văd. O cunosc doar din cuvinte pentru că mereu mor până ea apare. Aşa că te rog, încearcă să-mi îndeplineşti dorinţa. Chiar dacă nici măcar nu mă cunoşti. Chiar dacă nu m-ai văzut niciodată.
Trebuie să închei. Începe să fie târziu. O să îţi scriu din nou curând. E deja octombrie.
Cu drag, Frunză.

Dragă Moş Crăciun,
Sosirea ta se apropie cu paşi repezi iar eu sunt mai viu că niciodată. Căldura a dispărut de tot şi acum nu mai sunt în pericol. Suntem toţi bine şi sănătoşi. Majoritatea sunt împreună, în bulgări, se distrează cu copii care au ieşit astăzi pe străzi, aşa că m-au rugat să îţi scriu şi din partea lor ce îşi doresc. Alb îşi doreşte să fie şi mai strălucitor şi e nemulţumit. E nemulţumit de cum i-ai îndeplinit dorinţa anul trecut. Vrea să sclipească şi mai tare, să îl observe toată lumea. Când mă gândesc că şi eu obişnuiam să îmi doresc lucruri de genul ăsta... Dar să revin. Îngheţat e fericit, a spus că îi e mai bine sub formă de gheaţă decât de fulg. Lui nu îi prea place joaca şi se simte bine când provoacă celorlalţi căderi. Tot ce îşi doreşte e să fie şi mai alunecos decât acum. Murdar mi-a spus să îţi transmit că tot ceea ce vrea e să fie călcat de şi mai multă lume. Nu-l deranjează că va fi şi mai tare pătat. A spus că se simte de folos şi că a fi alb înseamnă a fi total inutil. Neatins. Acum e rândul meu.... Ei bine, dorinţa mea este să văd primăvara. Îmi doresc atât de mult să o văd. O cunosc doar din cuvinte pentru că mor mereu până ea apare. Aşa că te rog, încearcă să-mi îndeplineşti dorinţa, după cum ai făcut până acum. Nu mai vreau lucruri de suprafaţă. Nu vreau să mai fiu rece.
Trebuie să închei. Începe să fie târziu. O să îţi scriu din nou curând. E deja ianuarie.
Cu drag, Fulg.

Dragă Moş Crăciun,
Încă nu mi-ai răspuns la nicio scrisoare, bănuiesc că eşti tare ocupat. Toată lumea îţi trimite scrisori. Dar te rog, am nevoie de un răspuns. Sunt foarte bolnavă. Te rog, vindecă-mă. Am rămas singură aici, au murit toate. Mi-e foarte frică. Te rog, nu mă abandona aşa cum ai făcut-o anii trecuţi. Doar pe tine te mai am. Ajută-mă să supravieţuiesc.
Trebuie să închei. O să încerc să îţi mai scriu, dar nu pot să promit nimic. E târziu... e noiembrie.
Cu speranţă, Frunză.

Dragă Moş Crăciun,
Încă nu mi-ai răspuns la nicio scrisoare, bănuiesc că eşti tare ocupat. Nici pe aici nu ai trecut dar să ştii că eu încă te aştept, deşi 24 decembrie a trecut de mult timp. Dorinţele celorlalţi s-au împlinit, iar a mea nu. Te rog, dă-mi măcar un semn. Sunt foarte slăbit. Sunt aproape singur, restul s-au... topit. Te rog, nu mă abandona. Nu m-ai abandonat niciodată.
Trebuie să închei. O să încerc să îţi mai scriu, dar nu pot să promit nimic. E târziu... e februarie.
Cu speranţă, Fulg.

Moş Crăciun,
E prima zi din decembrie. Şi eu sunt pe moarte. Şi tu nu eşti aici. De ce? De ce îmi faci asta? Am făcut tot ce am putut ca să fiu cât mai bună. De ce mă pedepseşti când nu ţi-am greşit cu nimic? Tot ce îmi doream era să văd iarna. De ce m-ai lăsat...? Am crezut în tine, Moş Crăciun. Am crezut în tine când unii mi-au spus să nu o fac. Când unii mi-au zis că tu nu exişti. Că eşti doar o invenţie. Am crezut în tine atâţia ani. Pentru ce?
Mor pentru a nu ştiu câta oară... Dar e ultima dată când mor crezând în tine.
Adio, Frunză.

Moş Crăciun,
E prima zi din martie. Şi eu sunt pe moarte. Şi tu tot nu ai venit. Şi tot nu mi-ai răspuns. Unde eşti? De ce nu vii? Te-am supărat cu ceva? Să ştii că am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca să fiu mai bun. Anii trecuţi când eram rău îmi îndeplineai toate dorinţele şi acum? Acum? Vorbeşte-mi! De ce îmi faci asta? M-am schimbat pentru că mi-ai arătat că aş fi putut fi mai bun decât eram. Am fost bun cu cei care m-au rănit, cu cei cărora nu le păsa. Cu toţi. Pentru ce?
Mor pentru a nu ştiu câtă oara... Dar e prima dată când mor fără să cred în tine.
Adio, Fulg.


Prima zi din decembrie. Un parc. Un copac. O frunză. Singură.
Se desprinde uşor şi alunecă prin aer către asfalt. Cade fără să producă măcar un sunet. Şi până să îşi dea ultima suflare priveşte spre cer. Alb. Fluturi albi cad peste ea. Fluturi albi o învelesc. O încălzesc. O îmbrăţişează. Fluturi albi... o omoară.

Prima zi din martie. Un parc. Un copac. Un fulg. Singur.
Începe să se topească încet. S-a obişnuit puţin cu căldura, dar ea îl ucide. Se transformă încet încet în lichid, dar simte ceva care se naşte sub el. Verde. Muguri verzi se nasc sub el. Muguri verzi îl mângâie. Îl învaţă căldura. Îi arată cum să uite albul. Îl iubesc. Muguri verzi... îl omoară.


Moş Crăciun ne ascultă dorinţele mereu.
De cele mai multe ori nici măcar nu ne dăm seama că dorinţele noastre s-au împlinit pentru că el nu le îndeplineşte mereu în felul în care ne aşteptăm sau sperăm.
Dar ăsta nu e un motiv să încetăm să credem în el.

Thursday, December 16, 2010



Believe me. I still care about you.


People will forget what you said, people will forget what you did, but people will never forget how you made them feel.

Wednesday, December 15, 2010

In the morning light.


O sală mică. Un recital. Oameni puţini.
Pianul cântă.
Îmbrăcată în albastru stă în colţul camerei.
Pianul cântă.
Pielea ei simte.
Pianul cântă.
Sufletul ei se desface.
Pianul cântă.
Oamenii nu văd.
Pianul cântă.
Şi ea se bucură că cei din jur sunt orbi.
Pianul cântă.
Sufletul ei cântă şi el. Cânta toată durerea, toată fericirea şi toate secretele ei.
Pianul cântă.
Şi ea arată tuturor ce simte, deşi ştie că ei nu vor să vadă.
Pianul cântă.
Sau poate vrea să îşi arate ei însăşi.
Pianul cântă.
Tot ceea ce ea simte.
Pianul cântă.
Două lacrimi...
Pianul cântă.
Un zâmbet...
Pianul cântă.
El...
Pianul s-a oprit.
Şi sufletul ei se închide.

Dar asta doar pentru a se deschide din nou.
Mai târziu.

15 decembrie 2010.
Ea nu o să uite.

Yanni - In the morning light.
Cel mai perfect lucru pe care l-am auzit până acum.

Tuesday, December 14, 2010

Aceasta este o parodie şi trebuie tratată ca atare.

Totul a început pe 14 decembrie când elevii clasei a XII-a B au decis să ia atitudine! Absenţele nemotivate trebuiau să îşi înceteze existenţa.

Aşa că cei 31 de elevi au pornit în misiune. Trebuiau să înfrunte mulţi profesori pentru a învinge. Dar elevii clasei a XII-a B sunt curajoşi şi nu se lasă bătuţi. Au trecut ei prin multe. De la aproape corigenţi la logică până la note scăzute la purtare. Nimic nu îi poate opri.

Prima bătălie.
Primul cu care ne-am întâlnit a fost profu' de română. Dar profu' de română ne iubeşte aşa a decis să nu ne oprească din misiunea noastră. Ba mai mult a trimis spiritul lui Vitoria Lipan şi al lui Riga Crypto să ne călăuzească. Ne-a spus să avem grijă pentru că vom întâlni multe piedici în calea noastră. Ne-a urat succes dar noi l-am sechestrat punându-l să ne promită că ne va duce la Hanul Ancuţei iarna asta. După ce ne-a promis l-am eliberat. Ne-a pus şi el să îi promitem că la bac nu vom spune elemente poponariste, după cum a făcut Radu, ci poporaniste.

A doua bătălie.
Deşi nu mai facem matematică de doi ani şi profu' de mate a încercat să ne oprească. Ne-a ameninţat că ne va bântui prin somn cu amintirile de trei şi datul cretei. I-am spus că nu îl mai lăsăm să ne dezbine aşa cum făcea în clasa a 9-a când a sădit duşmănie între noi prin obiceiul lui. Văzând că nu ne poate despărţi a decis să se retragă.

A treia bătălie.
Profa de fizică ne aştepta şi ea cu acelaşi zâmbet pe faţă. Dar am învins-o spunându-i că nu mai avem de gând să mai dăm teste pe foiţe la care nota maximă era de cele mai multe ori 6. Supărată şi revoltată nu a avut altceva ce să facă decât să ne lase să plecăm mai departe. Când am privit înapoi ne zâmbea la fel de ironic ca în cei doi ani.

A patra bătălie.
Profa de chimie deşi la momentul de faţă este pensionată a aflat de planul nostru aşa că a venit şi ea să ne oprească. Când ne-a văzut a întrebat "Ce-i cu găinile astea aici?". Revoltaţi din cauza apelativul am decis să acţionăm. Îi ştiam punctul slab: machiajul. Aşa că noi, fetele, ne-am înarmat cu rimel, ruj şi farduri şi am luat împotriva ei. A fost o luptă acerbă dar am învins, ultimele ei cuvinte au fost "Vampiroaicele".

A cincea bătălie.
Profa de bio nu a reprezentat un impediment în lupta noastră. Stătea liniştită bând cafea, mâncând ceapă şi privind plantele.

A şasea bătălie.
Profa de sport stătea liniştită aşteptându-ne. A început să îşi folosească bine cunoscuta armă: ţipătul. Noi însă am reuşit să ne acoperim urechile şi ne-am grăbit să stingem lumina, bănuiam că profă e alergică la întuneric, pentru că mereu se manifesta ciudat când stingeam lumina. Ca să fim siguri am presărat în jurul ei cu multe bileţele cu elevii de serviciu (am subliniat u-ul) pe care erau scrişi toţi elevii clasei. Asta a derutat-o şi ea s-a declarat învinsă.

A şaptea bătălie.
Profa de ştiinţe a fost învinsă datorită lui Alex şi Dănuţ care, cu ajutorul tehnologiei avansate, au reuşit să emită nişte sunete foarte deranjante, care au dezarmat-o instant pe profă lăsându-ne să ne continuăm lupta.

A opta bătălie.
Fosta profă de religie ne aştepta. Avea de gând să se folosească de icoane şi cărţi de rugăciune pentru a ne opri. Dar noi suntem inteligenţi, aşa că l-am trimis pe Horia la înaintare. Horia s-a sacrificat pentru binele clasei. A creat o diversiune, rămânând în urma noastră pentru ore în şir la o discuţie despre ateism cu profa.

A noua bătălie.
Profa de literatură universală ne privea furioasă. Nu ne prea place din cauză că am chiulit în masă în repetate rânduri de la ora ei. Mesajele trimise la ore târzii pe mobilul ei precum şi cele de pe tablă pe care ea avea să le găsească a doua zi au înrăutăţit situaţia. Era înarmată cu Edgar Allan Poe şi Dante Aligheri dar noi ne-am înarmat, ca de obicei, cu flori. Nişte margarete au fost de ajuns pentru a ne lăsa să trecem.

A zecea bătălie.
Profa de franceză şi de germană ne aşteptau. Pe cea de franceză am reuşit să o învingem promiţându-i că nu vom mai lăsa scenetele de Crăciun pentru copii pe ultima sută de metri, ci, precum profesioniştii vom exersa din timp. Cea de germană a fost înfrântă în momentul în care elevii au trecut pe lângă ea spunându-i "Bună ziua" dar fără să îi zâmbească.

A unsprezecea bătălie.
Profa de latină nu ne mai înspăimânta. Eram relaxaţi. Degeaba a încercat să ne ameninţe cu declinări şi conjugări. Cornelia a reuşit să o învingă prin abordarea originală a Poemului numărul 51. Profa a decis că nişte copii aşa de talentaţi ca noi merită să câştige.

A doisprezecea bătălie.
Profu' de istorie inspiră tuturor teamă dar i-am promis că vom fi mai activi la oră. I-am mai promis că nu vom mai copia la teste cu scris pe mână. I-am promis că vom avea mereu sacourile pe noi când intră în clasă. În faţa atâtor promisiuni nu s-a putut abţine şi ne-a urat succes. Nu înainte să îi promitem că vom fi democraţi!

A treisprezecea bătălie.
Profu' de geografie s-a întristat când ne-a văzut atât de hotărîţi. Credea că mergem la el că să îi facem o bucurie, nu ca să reuşim să ajungem la catalog. Ne-a acuzat că facem gălăgie şi că nu suntem cuminţi. Părea că nimic nu îl poate îndupleca până când... tuse + căscat + gălăgie + râsete + Ancuţa cerând voie să ne lase să mergem la conferinţă + şoptit + Cehia + întrebat când ne aduce tezele + cerându-i să dicteze mai rar + arătat Africa în loc de America + spus cangur în loc de ursuleţ koala + complimentându-i poeziile = WIN!

A paisprezecea bătălie.
Penultima. Mai aveam un pic. Profu' de filosofie ne aştepta zâmbind. "Mă copii", zise el. Dar noi aveam deja un plan. Aveam de gând să abordăm o altă metodă. Aşa ca ne-am deghizat toţi în pietre. El spune că pietrele sunt idioate pentru că nu amână. Aşa că am câştigat jumătate din luptă pentru că ne-a subestimat. Neinspirat lucru. Am luat cu noi un roman de Stephen Hawking . A fost suficient pentru a câştiga.

Ultima bătălie. THE BOSS!

Diriga ne aştepta surprinsă că am reuşit să ajungem până aici.
- Nu veţi pune mâna pe catalog, zise ea.
- Nu prea credem, am replicat noi.
Bătălia a început.
Kiki şi Feri aruncau cu avioane de hârtie iar Alex şi Dănuţ începuseră să îi bruieze casetofonul cu telefoanele. Flo o derută pentru că era mereu cu mâna pe sus să răspundă, deşi ea nu întrebase nimic. Radu însă, spunea cu subînţeles că el are carnet. Unii au început să arunce cu scutiri semnate de doamna Leucă, iar alţii îi întindeau telefoanele pentru a vorbi cu părinţii lor legat de absenţe. Era prea mult. Diriga a ridicat steguleţul alb iar catalogul era al nostru.

Şi uite aşa, elevii din XII B au câştigat războiul pe care îl poartă de patru ani.


Mulţumiri: Riga Crypto care ne-a sponsorizat cu mâncarea.
Vitoria Lipan care ne-a inspirat prin spiritul ei justiţiar.
Elevilor clasei a XII-a B care au citit această scurtă parodie.:]

Dance with the wind.

I've had beautiful eyes stare me right in the face

And move on,

Dance with the wind,

Now he's gone...

Suflet muzical

Sunt fel şi fel de cântece în lume.

Sunt cântece pe care ţi-ai dori să ţi le cânte cineva.
Sunt cântece pe care le vei învăţa pentru a le cânta celorlalţi.
Sunt cântece pe care le vei ştii de dinainte să le asculţi.
Sunt cântece pe care oricât te-ai strădui să le înveţi nu vei reuşi.
Sunt cântece pe care nu le vei aprecia.
Sunt cântece pe care nu o să ţi le poţi scoate din minte.
Sunt cântece pe care le ştii dar nu le vei cânta vreodată.
Sunt cântece pe care o să le fredonezi mereu.
Sunt cântece pentru care vei fi dat la o parte.
Sunt cântece pentru care vei fi aclamat.
Sunt cântece care nu ţi se vor potrivi.
Sunt cântece pe care o să le reţii fără să vrei.
Sunt cântece pe care nu le vei auzi.
Sunt cântece pe care le vei auzi o singură dată pentru ca mai apoi să le uiţi.

Şi sunt cântece pe care pur şi simplu nu le vei putea cânta. Nu pentru că nu vei vrea, ci pentru că nu vei putea. N-o să poţi atinge niciodată anumite note, oricât de mulţi bemoli ai încerca să adaugi la cheie. Cântecele nu pot fi schimbate. Şi vor fi versuri pe care nu le vei reţine, pe care nu le vei înţelege, pe care nici măcar nu le vei auzi. Unele melodii pur şi simplu nu-ţi vor da voie să le înveţi.

Aşa că aşteaptă. Aşteaptă cântecul potrivit pentru tine. Cântecul pe care nu te vei chinui să îl cânţi. Cântecul care te va lăsa să îl cunoşti în întregime.

Spui că nu ai talent la muzică. Şi ce dacă? Dacă îţi faci griji din cauza asta înseamnă că n-ai înţeles nimic. De ce? Pentru că trebuie să asculţi cu sufletul, nu cu urechea.
Toate sufletele din lume ştiu să asculte. Tu doar dă-i voie.

Suflet muzical ci nu ureche muzicală.