Dimineaţa numărul zece

Prima zi de Crăciun. În tot oraşul se aud doar râsete şi colinde, dar străziile sunt pustii. 

Doar doi adolescenţi stau într-o staţie aşteptând autobuzul. Râsetele lor se ciocnesc de pereţii blocurilor răsunând. 

- Şi... şi... şi copilul... cap... ren, spuse Iris, încercând să vorbească fără să râdă. 

- Care... alunecat... gheaţă, zise el printre hohotele de râs. 

Uşile se deschid. Autobuzul era complet gol, dar de data asta s-au aşezat liniştiţi pe scaune. Erau obosiţi, avuseseră parte de o noapte plină cu zăpadă, jocuri, ciocolată caldă şi plimbări. 

- M-am simţit foarte bine azi, spuse ea zâmbind. 

- Şi eu. 

- Ştii... poate Crăciunul nu e chiar atât de rău precum credeam, zise ea, aşteptând ca el să îi spună "ţi-am zis eu". Dar el tăcu şi îi zâmbi. Ştia deja că Iris iubea Crăciunul. 

- Şi pentru Revelion ai ceva planuri? întrebă el. 

- Nu chiar... Adică da... De fapt nu, zise ea încruntată căzând pe gânduri. Tu? 

- Eu? Ah, da, am şi de-abia aştept, rosti el încântat. 

Ea se încruntă din nou. Se simţea prost, deşi ar fi trebuit să se bucure pentru el. Dar el va fi undeva, cu prietenii lui distrându-se, iar ea va rămâne de una singură acasă. În fond de ce o deranja? Rămăsese acasă dormind deja de ani buni. 

Uşile se deschiseră. Ea îşi luă geanta şi se îndreptă spre uşă. 

- Deci, rămâne cum am stabilit, da? întrebă el. 

- Cum am stabilit? Adică? ridică ea din sprânceană. 

- Pe 31. 

- Parcă aveai planuri... 

- Păi am. Cu tine.

 Ea încercă să ascundă fericirea care-i inundă întregul corp. 

- Deci, rămâne aşa, nu? întrebă el din nou văzând că ea nu spune nimic. 

- Poate, chicoti ea secretoasă. 

Uşile autobuzului s-au închis dar uşile ei erau larg deschise. Pentru el.