Dimineaţa numărul şapte

În dimineţile din mijlocul lui decembrie tot oraşul era înzăpezit. Zăpada a adus tăcerea. A ucis cuvintele, dar a însufleţit gândurile. 

"De-abia aştept să vină Crăciunul. De data asta o să-l prind sigur pe Moşu' ", gândea un copilaş în timp ce mergea spre şcoală. 

"De-abia aştept să treacă ziua asta şi Crăciunul ăsta ", gândea, stând în staţia de pe partea opusă, o adolescentă de 18 ani. 

Uşile se deschid, ea intră şi se îndreaptă către unul din cele şase locuri libere. 

- Bună dimineaţa Iris, spuse Robert şoptit. 

- Bună dimineaţa, zise ea scurt. 

Asta era întreaga conversaţie pe care o aveau de două săptămâni încoace, de când au avut discuţia legată de sufletele pereche. Dar dacă ei erau tăcuţi, gândurile lor erau mai vii ca niciodată. 

Iris: "Mda... o nouă zi, aceeaşi tăcere." 

Robert: "Zi Alex, zi ceva..." 

Iris: "De ce am ajuns aici de la început? Nu e ca şi cum ne-am certat sau ceva..." 

Robert: "Iris spune ceva... ţipă la mine, doar fă ceva, orice..." 

Iris: "Nu mai înţeleg nimic." 

Robert: "Nu mai înţeleg nimic... Oare m-a auzit când am spus că eu am ştiut? Oare de asta nu mai vorbeşte cu mine?" 

Iris: "Începe iar să mă enerveze zăpada asta murdară." 

Robert: "Oare ar trebui să deschid un subiect? Dar care..." 

Iris: "Nici măcar nu încearcă să îmi spună ceva. Orice. La naiba, ce se întâmplă?" 

Robert: "Nu ştiu ce se întâmplă." 

Iris: "Poate data viitoare ar trebui să mă aşez lângă doamna cu geantă oribilă." 

Robert: "Dacă până la următoare staţie nu îi spun nimic, sunt un mare prost." 

Iris: "Dacă până la următoarea staţie nu spune nimic, mâine nu mă mai aşez lângă el." Tăcere. Uşile se deschid, se închid. Se deschid iar, se închid iar. 

Robert: "Sunt un mare prost." 

Iris: "Doamnă în vârstă cu geantă oribilă, eu sunt Iris, încântată, de mâine vom fi colege de şase staţii." 

Robert: "O să spun primul lucru care-mi vine în minte." 

Iris: "Bine, fie ce-o fi..." 

- La ce te gândeşti? întrebară ei în acelaşi timp. 

Iris: "Ha! Grozav, Iris, nu puteai să mai taci câteva secunde!" 

- Tu primul! 

- Tu prima! 

- Robert, nu mă enerva, încheie ea dispută. 

- Mă gândeam la Crăciun, minţi el. 

Robert: "Aşa Alex, aşa, minte, laşule!" 

- Tu? 

- Şi eu tot la Crăciun, minţi ea. 

Iris: "Bravo Iris, aşa, ascunde-te, sunt mândră de tine, vezi să nu!" 

- Îţi place Crăciunul? întrebă el. 

- Nu, răspunse ea scurt. 

- De ce? 

Ridică din umeri drept răspuns. 

- Nu mi-a plăcut niciodată, adaugă ea. 

- Pentru toate există un început, zise el zâmbind pentru prima dată în ultimile două săptămâni. 

- Ei bine, pentru asta nu. 

- N-ai de unde să ştii, spuse el cald. 

- Mă rog, zise ea enervată. 

Tăcere din nou. 

Iris: "Trebuia să mă fi gândit, aşa e întotdeauna. E totul în regulă până când ajungem să ne apropiem iar după, fără motiv, devenim iar doi străini. De asta cel mai bine e să rămân încă de la început la stadiul ăsta: străini şi atât. Îmi vine să râd când mă gândesc că am putut fi aşa de naivă încât să cred că va fi diferit. E clar că nici măcar nu vrea să mai fie în compania mea şi oricum, nici eu nu cred că vreau să..." 

- La cât termini orele astăzi? îi întrerupse el gândurile. 

Robert: "Dacă nu o să vrea să ne vedem o să mă simt ca un idiot." 

Iris: "Hai Iris, lasă încolo orgoliul, o să fii o idioată dacă îi spui că nu vrei sau nu poţi." 

- Robert... eu... n-n-nu p-pot, zise ea bâlbâit. 

Robert: "Idiotule!" 

Iris: "Idioato!" 

- La trei, se trezi ea spunând brusc. 

Şi cele două cuvinte au adus la tăcere gândurile lor. Zâmbeau. 

Uşile se deschid. 

- O să te aştept la patru acolo, strigă el. 

- Bine, răspunse ea. 

Robert: "Îmi pare rău amice, dar nu eşti un idiot, cel puţin nu azi." 

Iris: "Doamnă în vârstă cu geantă oribilă, cred că până la urmă mâine o să călătoreşti fără mine."