Dimineaţa numărul doi

Pentru unii, dimineţile sunt cele mai importante momente ale zilei. Dacă au parte de o dimineaţă frumoasă, toată ziua va fi plăcută. Dar dacă au parte de o dimineaţă proastă, toată ziua lucrurile le merg pe dos. 

Ea se încadra în grupul oamenilor care au nevoie de o dimineaţă bună pentru a nu avea o zi proastă. Asta era prima ei dimineaţa bună din ultimile săptămâni, dar dacă ai fi întrebat-o de ce, ar fi ridicat din umeri drept răspuns. Poate era datorită coşmarurilor care nu apăruseră azi-noapte, poate pentru că afară ploua sau poate datorită cafelei perfecte pe care o băuse. Era convinsă că astăzi va avea o zi bună. 

Uşile se deschid. Dar când să urce în autobuz, un bătrân mult prea grăbit să coboare se ciocni de ea din greşeală. 

- Pardon, pardon, mă scuzaţi, domnişoară, doar că e aglomerat şi ştiţi dumneavoastră... spuse el, cerându-şi scuze. 

- Da, ştiu, răspunse ea simplu zâmbind. 

În cazul în care ar fi avut o dimineaţă proastă s-ar fi răstit la bătrân împingându-l şi ea la rândul ei şi spunându-i "şi tot noi, tinerii, suntem ăia prost crescuţi". Dar nu, astăzi avea o dimineaţă bună. "O dimineaţă mult prea bună", îşi zise în sinea ei. 

Urcă zâmbind şi atunci îşi dădu seama că, până la urmă, doar pentru că ai o dimineaţă frumoasă, nu înseamnă că toată ziua va fi aşa. Teoria ei nu mai era valabilă pentru că el era acolo, în acelaşi loc de ieri. Fără să vrea, fata se înroşi instant şi se gândi să se dea jos din autobuz cât el nu vede. Dar era prea târziu. Uşile se închiseră. "La naiba" şuşoti ea. Privi în jur căutând locuri libere şi văzu unul cu două rânduri în spate lui, pe partea opusă. 

Se îndreptă hotărâtă către locul acela liber, de parcă întreaga ei viaţă depindea de el. 

- Bună dimineaţa, îi spuse binevoitor băiatul recunoscând-o după eşarfa ei albastră. 

Ea se prefăcu că nu îl aude şi continuă să meargă. Se aşeză încet pe scaun, încercând să se facă pe cât de mică posibil. Era încordată din cauză că el era acolo, simţea că îi este datoare pentru ieri şi, în momentul ăla, preferă să fi primit o amendă decât să simtă că îi datorează ceva lui. Nu îi plăcea să depindă de alţii. 

Privea pe geam. Ploua. Picăturile de ploaie curgeau pe sticlă. Avea o teorie despre picăturile de ploaie. La început curg încet de-a lungul geamului pentru că sunt singure şi le e frică de cădere, dar în momentul în care se contopesc cu alte picături, încep să curgă din ce în ce mai repede pentru că nu se mai tem. Atunci căderea devine scopul lor. Aşa se simţea şi ea. Ca o picătură de ploaie singură, care minte când spune că nu are nevoie de alţi stropi ca ea. Pentru că are. Dar nu e nimeni în apropierea ei cu care ar putea să se contopească. Toţi sunt mult mai jos, mult prea departe. Şi ea nu are curajul să cadă singură o distanţă atât de mare ca să ajungă la ei. Iar ei nu vor sau nu pot să urce până la ea. Aşa că rămâne în spate, spunând că, în fond, nici nu vrea să cadă. 

- Bună dimineaţa! 

Cuvintele astea două o trezire imediat din visare. Privi în stânga ei şi îl zări pe băiatul de ieri. Ce căuta acolo? Ce voia de la ea? Doar i-a mulţumit ieri, ar trebui să o lase în pace acum. Continuă să se uite lung la el, încordată, strângând din pumni. 

- Bună dimineaţa! repetă el zâmbind. 

- Bună dimineaţa, spuse ea rece. 

Tăcere. De ce venise până aici? Ca să îi spună "bună dimineaţa", iar apoi să tacă? De ce nu se întoarce la locul lui atunci? Primi răspunsul de îndată ce-şi puse întrebarea.

- Aşa deci, te numeşti Moş Nicoleta, păi în cazul ăsta ar trebui să... 

- Nu mă cheamă Moş Nicoleta, replică ea uitându-se urât la el. Cum putea crede că ăla era numele ei de fapt? 

- Ah, nu? spuse el confuz. Credeam că... 

- Credeai greşit, îl repezi ea, părându-i rău după. Mă numesc Iris, zise ea moale încercând să repare gafa de mai devreme. 

- Acum înţeleg de ce ai reacţionat asa, de la Iris până la Moş Nicoleta e, într-adevăr, cale lungă, glumi el. Ea încercă să se abţină să zâmbească dar nu reuşi. 

- Şi, Iris, spuse el accentuându-i numele, Iris şi mai cum? 

- Iris Nuteinteresează. 

- Înţeleg. Iris şi atât. Bine atunci. Eu sunt Alex, îmi pare bine, zise el întinzând mâna. 

Ea întinse mâna la rândul ei, nu prea convinsă, rămânând însă uimită de cât de cald era. 

- Nici mie, răspunse ea încercând să îl enerveze, dar el zâmbi. Sfârşi prin a se enerva pe sine. 

- Ai un nume frumos, zise el din nou. 

- Da, merci, nici tu, câţi Alex există în lumea asta? Mii. Fac pariu că şi în autobuzul ăsta mai sunt cel puţin trei persoane cu acelaşi nume ca al tău, rosti ea dintr-o suflare încercând cu disperare să îl enerveze ca să îl facă să plece. 

El râse. Ea se enervă şi mai tare. 

- Să înţeleg că nu-ţi prea place numele meu. Bine atunci, ce nume îţi place? spuse el neafectat. 

- Niciunul. 

- Haide, trebuie să fie unul. 

- Robert, spuse ea încet simţindu-se prost pentru cum s-a purtat cu el. 

- În regulă. Eu sunt Robert, îmi pare bine, zise el întinzându-i mâna din nou. 

Ea rămase buimăcită şi până să se întrebe de ce el face toate lucrurile astea, începu să râdă. 

- Iris, îmi pare bine şi mie, răspunse ea. 

Tăcere. 

Uşile se deschid, o bătrână oftează, picăturile de ploaie continuă să curgă de-a lungul geamului, un copil tuşeşte, uşile se închid. 

- Îmi place ploaia, rostiră amândoi în acelaşi timp. 

Iris râse, iar el spuse încercând să pară serios: 

- Primul lucru asupra căruia cădem de acord. 

Ea zâmbi. 

Au stat în tăcere privind picăturile de ploaie care învăţau ce înseamnă să ai curajul să cazi. Şi niciunul nu a coborât la staţia la care trebuia să se dea jos. Au mai mers încă o tură, în tăcere, privind picăturile de ploaie. 

Şi în dimineaţa aia, ea a avut curajul să cadă pentru câteva clipe. Şi el a avut curajul să urce spre ea. Şi sticla a devenit şi ea mai caldă. Nu ştiau dacă din cauza mâinilor lui sau din cauza sufletului ei. 

Teoria ei era încă în picioare: dimineţi bune egal zile frumoase.