Sunday, December 5, 2010

Dimineaţa numărul cinci.

Sunt puţine dimineţi în care eşti fericit să auzi ceasul deşteptător. Sunt puţine dimineţi de octombrie în care mergi zâmbind tuturor celor din jurul tău. Sunt puţine dimineţi de genul ăsta pentru cineva ca Iris. Dar azi era una din acele dimineţi. Şi asta nu se întâmpla datorită cafelei sau ploii de care a avut parte.
A ajuns mai devreme în staţie pentru că s-a grăbit să plece de acasă. Lucru ciudat de altfel, ea era tot timpul în întârziere. În timpul pe care l-a petrecut aşteptând autobuzul, a observat lucruri pe care nu le mai văzuse până atunci: parcul de lângă staţie, magazinele de jucării, oamenii. Unde locuise până acum? Parcă abia acum vedea oraşul ăsta cu adevărat. Oameni cu sau fără umbrele care tremură de frig, oameni supăraţi, oameni veseli, oameni care zâmbesc, oameni încruntaţi. Poate până la urmă nu toţi oamenii sunt vechi, poate era autobuzul cel care îi uniformiza şi nu frigul.
Uşile s-au deschis. Autobuzul nu era nici măcar plin pe jumătate faţă de cum era de obicei. A urcat în grabă treptele şi s-a îndreptat direct spre adolescentul care privea pe fereastră.
- Bună dimineaţa, Iris, zise el cu un zâmbet larg pe faţă.
- Bună dimineaţa, Robert, răspunzându-i cu acelaşi zâmbet. Ce zi frumoasă e azi, nu crezi?
El rămase puţin surprins de remarca fetei, era prima dată când spunea aşa ceva.
- Da, pentru că plouă, nu?
- Poate, răspunse ea secretoasă.
El râse.
- M-am simţit bine ieri, spuse el.
- Şi eu, zise ea simplu puţin stânjenită, fără să ştie de ce.
- Ştiam că o să vii.
- Ah da? Cum puteai fi aşa de sigur? îl provocă ea, exasperată de faptul că ajunge să o cunoască atât de bine.
- Nu cred că după voiai să mergi o lună pe jos la şcoală, doar ca să nu dai ochii cu mine, glumi el făcându-i cu ochiul.
- Dacă vrei să ştii, ăsta e principalul motiv pentru care am venit, zise ea răutăcios.
- Nici nu mă gândeam la altceva, răspunse el.
Ea râse.
- Astăzi la cât termini orele?
- Haha, nu, nu!
- Nu ce?
- Nu facem asta din nou.
- De ce?
- Pentru că am treabă.
- Ce treabă?
- Treabă! zise ea ridicând tonul.
Se întâlnise cu el o dată şi asta era de ajuns. În plus se vedeau în fiecare dimineaţă în autobuz. Nu îi plăcea să petreacă atât de mult timp cu aceleaşi persoane. Sau poate nu era obişnuită... Considera că oamenii sunt în regulă, atâta timp cât nu îi vezi prea des şi păstrezi o oarecare distanţă. Cu Robert se vedea aproape zilnic şi el ajunsese mai aproape de ea decât oricine altcineva în ultimii ani. Dar el n-avea de unde să ştie asta.
- În regulă, am înţeles, spuse el calm.
Autobuzul se mişca încet printre maşini. Afară ploua şi geamurile erau aburite. În dimineaţa asta nu existau picături de ploaie.
- Robert? zise ea şoptit, amintindu-şi că ieri uitase să îl întrebe ceva.
- Da?
- De ce faci asta?
El o privi lung şi se aplecă spre ea încercând să ajungă la geamul aburit. "Pentru că îmi pasă" scrise el. "De ce?" scrise ea la rândul ei pe sticla aburită. "De ce nu?" răspunse el printr-o întrebare.
Râd.
Şi Robert nu va ştii vreodată că cele patru cuvinte au făcut-o să spună:
- La trei.
- Mmm?
- Termin orele la trei, spuse ea.
El zâmbi.
- La patru e bine? întrebă el.
Ea dădu din cap afirmativ.
- Hai să ne jucăm ceva! spuse ea brusc.
- În regulă, ce zici de... fazan?
- Sigur! A...
- Stop!
- I.
- N-are cum să fi ajuns deja la i, o tachină el.
- Zic alfabetul repede, se apără ea, uite abcdefghi...
- Bine, bine te cred, râse el. Hmm i... Iris. Şi nu poţi să-mi spui că nu-l pot folosi, pentru că e şi nume de floare.
Ea zâmbi.
- Is... istorie.
Putea să o închidă cu "ienupăr" dar nu voia ca ea să piardă.
- Ierbar, spuse el într-un final, dându-i şansa să câştige.
- Ar...hmmm, ar...articole! zise ea bucuroasă, pentru ca mai apoi să se enerveze că nu l-a închis cu "arc".
- Le... lespede.
- Deschis, zise ea repede fără să gândească.
Şi uşile se deschiseră. Îşi luă ghiozdanul şi se îndreptă spre uşă.
- Continuăm jocul azi la patru, strigă el.
Ea îi răspunse cu un zâmbet. Pentru ea nu mai era nevoie să continuie jocul. Jocul se terminase. El îl câştigase deja, fără să ştie, când ea a spus cuvântul "deschis". Ea se deschisese în faţa lui. Şi nu se simţea ca şi cum a pierdut, din contră, se simţea ca o învingătoare prin el. Şi sentimentul pe care îl avea acum, nu i l-ar fi putut da nici "arc", nici "restaurant" şi nici măcar "răspuns".
Era într-adevăr deschisă. Pentru cât timp? Nu ştia…
Sunt puţine dimineti în care suntem multumiţi întru totul de noi înşine. Sunt puţine dimineţi în care zâmbim tuturor celor care trec pe lângă noi.
Asta era una din dimineţile în care o adolescentă de 18 ani şi-a văzut reflexia în geamul murdar al unui autobuz şi s-a întrebat unde a fost în tot acest timp.
Asta era una din dimineţile în care un adolescent de 18 ani, privind către geamul din stânga lui, observă cum stropii de ploaie încep să apară. Şi, văzând cea mai îndepărtată picătură care nu voia să cadă, o împinse puţin cu degetul pentru a-i da curaj.
Şi picătura a căzut preţ de câteva clipe.

4 comments:

Vorbește-mi.