Brazi

Photo by Clay Banks on Unsplash

De când eram mică, toţi brazii pe care i-am avut au fost mici şi cu crengi rare. Poate mulţi dintre voi i-aţi fi catalogat drept "urâţi", dar pentru mine toţi au fost frumoşi. Şi pe toţi i-am iubit. Şi după toţi am plâns când a trebuit să îi arunc.

Pentru mine ei, nu au fost doar nişte pomi. Erau nişte oameni, ca şi noi. Nişte oameni pe care îi ascundem sub luminiţe şi globuri. Pe care îi facem să pară ceea ce nu sunt. Nişte oameni prea slabi să ni se împotrivească. Nişte oameni de care ne folosim că să ne decorăm, pentru câteva zile, viaţa. Să o facem, aparent, mai frumoasă şi mai strălucitoare. Nişte oameni pe care, într-un final, îi deposedăm de podoabele pe care noi înşine le-am dăruit. Şi asta doar pentru că le-a trecut sezonul, pentru că fac mizerie cu acele care le cad, pentru că nu mai au nici măcar miros. Şi îi lăsăm goi, uscaţi, singuri. Îi lăsăm fără nimic, le luăm tot. Inclusiv ce aveau dinainte să ne cunoască.

Şi am plâns în fiecare an. Am plâns pentru că mi-era milă de ei. Pentru că le ia ani să crească, şi asta doar pentru un moment de glorie falsă de dinaintea morţii lor.

Şi anul ăsta tot un brăduţ mic am. Crengile lui sunt mai dese decât cele ale brazilor anteriori. Dar anul ăsta nu o să plâng. O să îi zâmbesc şi o să îi fac cu ochiul de fiecare dată când o să trec pe lângă tomberonul în care o să zacă. Măcar aşa, unul din noi va primi încurajări.

Şi apoi o să ţin în faţa alor mei aceeaşi teorie pe care o ţin de ani de zile: brazi artificiali. Nu pentru că sunt mai bogaţi sau mai frumoşi. Ci pentru că ei nu simt.