Thursday, December 23, 2010

Punctualitate

Punctualitatea nu a fost niciodată una din calităţile mele. Oamenii ştiu deja asta aşa că mai mereu mă lasă pe mine să fixez ora la care trebuie să ne întâlnim în speranţa că, poate-poate, voi ajunge la timp. Degeaba. Am în sânge defectul ăsta. Şi ei s-au obişnuit şi nu le rămâne altceva de făcut decât să accepte. Au încetat să se mai enerveze când apar întotdeauna cu minute întârziere. "Scuze că am întârziat, dar ştii cum sunt eu...", e de ajuns. Ei zâmbesc, eu zâmbesc. Fără alte explicaţii. Doar faptul că e vorba de mine e suficient să lămurească lucrurile. Şi toată lumea e mulţumită. Ei, că în sfârşit am ajuns. Eu, că nu am întârziat mai mult de cinsprezece minute.


Totuşi, există un singur caz în care sunt întotdeauna punctuală: sentimente. Sunt atât de punctuală încât plec de acasă cu ore în şir, doar să mă asigur că nu o să întârzii. Ajung la locul de întâlnire şi îl aştept cu nerăbdare, uitându-mă din cinci în cinci minute la ceas. Ultimile şase trec întotdeauna cel mai greu... 

Fix. Zâmbesc. Privesc fericită către mulţimea de oameni care se plimbă de colo colo, în speranţa că o să îl văd venind în mână cu plasa lui de sentimente. 

Şi cinci minute. Ei, şi ce? Tuturor ni se întâmplă. Toţi întârziem la un moment dat. Probabil e traficul aglomerat sau poate îi mai ia câteva minute să îşi pună sentimentele în ordine. Doar nu o să se prezinte în faţa mea cu ele împrăştiate. 

Şi zece minute. Încep deja să mă agit. Nu mai am stare. Mă ridic în picioare şi mă plimb dintr-o parte în alta a străzii. Îmi număr sentimentele ca să mă asigur că le-am adus pe toate, îmi număr paşii, îmi rod suspiciunile şi unghiile. 

Şi un sfert. Oftez. Mă ridic în picioare. Disperare. Poate am greşit eu locul, poate nu aici fixaserăm să ne vedem... Mă mint singură. Nu, aici ne întâlneam de fiecare dată. Mă uit la ceas din nou. Da, e şi un sfert. 
- Nu vă supăraţi, îmi puteţi spune cât este ceasul? 
- Şi un sfert. 
- Dar nu se poate, sunteţi sigur? 
- Da... este şi un sfert. 
- Vă mai puteţi uita totuşi încă o dată? 
- Ah nu, am greşit. 
Răsuflu uşurată. 
- E şi şaişpe. 

Totul se prăbuşeşte şi atunci eu înţeleg. El nu o să vină... Şi simt furie şi revoltă. Încep să urlu în mine "Nu înţeleg de ce-mi face asta, mi-a promis că o să fie punctual măcar astăzi. Doar l-am aşteptat de atâtea ori! Măcar azi putea veni la timp. De ce?!". Neadevăruri. 
Îmi strivesc cele două lacrimi între degetele mele înfrigurate şi mă îndrept spre casă. Numărând speranţele şi dezamăgirile. Întotdeauna în ordinea asta, pentru că, odată cu fiecare întâlnire de genul ăsta, speranţele scad şi dezamăgirile se adună. Parşivă mai e matematica asta. 

Şi întotdeauna e la fel. Uneori trec minute, alteori ore, alteori zile, luni sau poate chiar ani. 
- Unde eşti? 
- Acasă. 
- N-ai plecat încă? 
- Unde? 
- Să ne vedem, aşa cum am stabilit. 
Zâmbesc gândindu-mă la aşa zisa ironie a sorţii. 
- Am fost acolo... 
- Nu mai minţi, sunt aici şi nu te văd. 
- Nu mint, chiar am fost, la fix, aşa cum am stabilit. 
- Ce prostii vorbeşti? Tu niciodată nu ai fost punctuală. 
- Nu şi când e vorba de sentimente. 
Zâmbesc când rostesc cuvântul "sentimente" pentru că am încetat să îi mai cunosc sensul atunci când e vorba de el. 
- Şi n-ai putut să mă mai aştepţi şi tu un pic? 
- Te-am aşteptat până la şi un sfert. 
- Până la şi un sfert? Atât merit? Cinşpe minute? Eu te-am aşteptat ore. Ore! Ore în şir, m-auzi? Sau ce? Te pomeni că ai uitat de câte ori m-ai lăsat să te aştept de unul singur. În ploaie, în frig sau în soare. Întotdeauna te-am aşteptat până când ai venit pentru că tu nu ai putut să fi niciodată punctuală. Sau mai bine zis nu ai vrut să fi vreodată punctuală pentru că niciodată nu ai avut vreun motiv întemeiat pentru întârzierile tale. Şi nu, faptul că ştiu cum eşti tu nu este o scuză. La naiba! Ţi-era greu să mai stai un pic? Măcar atât meritam şi eu după câte minute te-am aşteptat de fiecare dată. 
- Eu nu am fost făcută să aştept. 
- Nimeni nu a fost făcut să aştepte. 
Plâng. Plâng pentru că întârzii când nu trebuie şi sunt punctuală când nu ar fi trebuit să fiu. 
- Sentimentele nostre pur şi simplu nu s-au putut sincroniza... 
- Sentimente? Sincronizare? În aceeaşi propoziţie? Ce puţine ştii despre dragoste. 
- Ce puţine ştii despre sentimente. 
- Ce puţine ştii despre aşteptare. 
- Ce puţine ştii despre mine. 
Şi zâmbesc. Zâmbesc pentru că el nu va fi ştii vreodată că ultima propoziţie era destinată mie însămi şi nu lui. 

Şi îmi spun în minte: "sincronizare sau nu, de-acum încolo o să întârzii de fiecare dată; doar că să fiu sigură." 
Minciuni.

2 comments:

  1. dubioasa chestie...adik tu esti punctuala doar cand ai un interes emotional:-? sau cum:-?

    anyways i love ure style:*

    ReplyDelete
  2. Mă grăbesc să îmi pun sentimentele la bătaie. Mă ataşez prea repede.
    Merci:*

    ReplyDelete

Vorbește-mi.