Wednesday, December 1, 2010

Alexandra

Stăteam pe bancă lângă fântâna arteziană. Doamne cât de mulţi copii am văzut astăzi. Se jucau, dansau, strigau, mâncau vată pe băţ. Fericiţi.

La un moment dat am auzit o bunică strigând către nepoata ei "Alexandra, nu mai alerga!". Fetiţa alerga pe marginea bordurilor fântânii arteziene în timp ce cânta "lalalala". Nu m-am putut abţine să nu zâmbesc. "Nu mai alerga măi aşa!" strigă iar bătrâna, dar fetiţa parcă nici nu o ascultă, continuă să alerge.
Am vrut să mă duc să îi spun doamnei să lase fetiţa să alerge. Să alerge cât mai mult, acum cât poate. Acum aleargă fără să se gândească că ar putea cădea, că ar putea să se rănească. Acum aleargă cu adevărat. Mai încolo nu o să o mai facă. O să îi fie teamă să alerge la cineva să îi spună "te iubesc", o să îi fie teamă să alerge după visurile ei, după oamenii la care va ţine, să alerge şi să spună ceea ce gândeşte, să alerge şi să nu mintă, să alerge şi să fie sinceră cu ea, să alerge ca să îşi retragă cuvintele pe care regretă că le-a spus, să alerge pentru că nu poate să zboare... Va prefera să păşească încet, cu grijă, aidoma oamenilor din jurul ei, fără să cânte... Şi chiar dacă va alerga la un moment dat, se va opri la prima privire dezaprobatoare pe care ceilalţi i-o vor arunca. O să uite cum alerga fără să îi pese atunci când era copil. Şi asta nu e fericire. Nici libertate.
Un zgomot surd m-a trezit din gândurile mele. Am auzit un plânset de copil. "Ţi-am spus să nu alergi! Vezi? Ai căzut!".

Lasă Alexandra, toate rănile, mai devreme sau mai târziu, se vindecă.
Ai să vezi.
Am să văd.

1 comment:

Vorbește-mi.