Dimineaţa numărul nouă

Dimineaţa din ajunul Crăciunului. Toată lumea e veselă, chiar şi adolescenta care nu suportă Crăciunul şi stă în staţie aşteptând autobuzul numărul şase. 

Uşile se deschid. Ea urcă şi observă că, în întregul autobuz, nu era decât o singură persoană în afară de ea. 

- Uaaaau! exclamă ea. 

- Bună dimineaţa, Iris! 

- Bună dimineaţa, Robert! Nu-mi vine să cred, e prima dată când autobuzul e aşa de gol! spuse ea entuziasmată începând să alerge de la un capăt la celălalt al autobuzului. 

El râdea. 

- Eşti bine? întrebă el amuzat şi puţin îngrijorat de explozia ei de veselie. 

- Cum nu se poate mai bine! exclamă ea ţinându-se cu mână de o bară şi învârtindu-se în jurul ei. Haide, vino! Nu mai sta jos! strigă ea către el.

El se ridică şi se duse lângă ea. Ea îl luă de mâini şi îi spuse: 

- Hai să ne învârtim! 

- Acum? Aici? 

- Daa! răspunse ea râzând de întrebările lui. 

Deşi învârtitul într-un autobuz aflat în mişcare nu era aflat pe lista lui de lucruri preferate, el se conformă. Pentru ea. 

S-au învârtit până când au ameţit. În mod normal, şoferul autobuzul s-ar fi enervat şi le-ar fi spus să înceteze, dar astăzi era afectat de spiritul Crăciunului, aşa că le zâmbea privindu-i în oglindă. 

Cei doi se străduiră să se aşeze jos în siguranţă, din cauza râsetelor şi ameţelilor. Se simţeau obosiţi, dar era cea mai plăcută oboseală pe care cineva o putea simţi. 

- Am un cadou pentru tine, spuse el şi, cuvintele lui au şters puţin din zâmbetul fetei de pe faţă. 

- Oh nu, nu te iluziona, te rog. Nu vreau să te dezamăgesc, dar nu e un cadou de Crăciun, să nu crezi asta, te rog! Nu există nicio şansă ca asta să fie ocazia pentru care ţi-l ofer, spuse el, ştiind că fata nu suportă Crăciunul, pe un ton serios, stârnindu-i astfel râsul. 

El scoase din ghiozdan o cutie de cadou roşie legată cu o fundă albă. O întinse către Iris. Fata luă cutia şi o deschise tremurând. 

- M-am gândit că roşu te prinde mai bine, spuse el. Era o eşarfă roşie. 

- Robert... mulţumesc... îmi place la nebunie! spuse ea surprinsă de gest. 

- Dă-mi voie, zise el încercând să-i dea jos eşarfa albastră. 

- Nu, nu, e în regulă, zise ea speriată. 

- Relaxează-te, îi spuse el blând. 

El îi atinse uşor pielea gâtului şi îi dădu încet eşarfa jos. Ea începuse să tremure. 

- Ţi-e frig? 

- Da, minţi ea. 

- De unde ai asta? 

- Hmm? 

- Cicatricea, răspunse el. Cicatricea de pe gât. 

- Ah... nici nu mai ştiu, minţi ea din nou. 

- De asta porţi eşarfa tot timpul? Ca să o acoperi? 

- Nu, minţi ea pentru a treia oară. 

- Să ştii că cicatricile ascunse se vindecă mult mai greu decât cele la vedere, spuse el cu subînţeles. 

Ea tăcu. Se simţea mult prea vulnerabilă fără eşarfă. Ca şi cum toţi puteau să-i citească povestea direct de pe piele. Şi, deşi în autobuz nu erau decât ei doi, nu-i plăcea să vadă nimeni cuvintele istoriei sale. Le-a păstrat ani de-a rândul doar pentru ea şi voia că lucrurile să rămână în felul ăsta în continuare. 

- Spune-mi... 

- Ce? întrebă Iris. 

- De asta porţi eşarfa tot timpul? 

Ea nu spuse nimic. Tăcerea ei vobi mai tare decât "da"-ul oricăror buze din lume. El înţelesese. Îi puse eşarfa roşie în jurul gâtului după care o întrebă din nou: 

- De unde ai semnul ăsta? 

- Tata... răspunse ea. 

Era prima dată când vorbea despre părinţii ei. El ştia că ea nu îi va povesti ce s-a întâmplat, dar cu toate astea tăcu ca să îi dea şansa să vorbească. Ea tăcu la rândul ei. El nu voia să o preseze insistând şi se gândi că oricum, era un lucru mare că ea îi dădu măcar un indiciu legat de cicatrice. Şi chiar dacă ar fi avut întreaga ei poveste, el nu ar fi avut vorbe care să îi aline durerea. Dar era totuşi un gest care ar fi spus mai multe decât toate cuvintele din lume. 

O luă de mână fără să-i spună nimic. De data asta ea nu-l mai respinse, ci mâna ei îi spuse "mulţumesc" strângând-o pe a lui. 

Au mers în tăcere două staţii, iar la a treia deja nu mai erau doar ei doi în autobuz. Urcase o doamnă în vârstă, îmbrăcată subţire şi sărăcăcios. Se aşeză pe scaunul de lângă uşă şi încerca să se încălzească de una singură. 

La a patra oprire cei doi adolescenţi s-au ridicat îndreptându-se spre uşă. Când au ajuns lângă femeia care tremura de frig, Iris scoase eşarfa albastră din geantă şi o puse pe umerii femeii. Aceasta îi mulţumi cu o lacrimă. 

Şi dacă Iris folosea eşarfa albastră pentru a-şi ascunde rănile, femeia avea să o folosească că să se ascundă şi ea, la rândul ei, de frig. Iris nu s-ar fi gândit vreodată că o persoană rece ca ea, ar putea dărui cuiva, în ajunul Crăciunului, puţină căldură. 

Şi atunci el a ştiut. A ştiut că ea şi-a dezvelit toate cicatricele pe care le avea, în faţa lui, rugându-l, fără să se folosească de cuvinte, să o vindece. Să o vindece fără să o judece. Să o vindece fără să îi cunoască povestea. 

Şi până să coboare treptele autobuzului el ştia. El ştia că Iris înţelege Crăciunul mai bine decât oricine altcineva. Şi mai ştia încă un lucru: deşi nu ar fi recunoscut vreodată, Iris iubea Crăciunul, dar îl iubea în felul ei, fără să arate.