Dimineaţa numărul trei

Dimineţile sunt mult mai flexibile decât credem noi. Dimineţile acceptă mai multe cuvinte drept adjective decât ne-am putea imagina vreodată. Dimineţi târzii, dimineţi reci, calde, dimineţi seci, dimineţi goale, şterse, dimineţi pline, dureroase, dimineţi drăguţe, neinteresante, dimineţi ploioase, însorite, înnorate. Dimineţi proaste. 

Dar dimineaţa ei era prea pretenţioasă ca să îşi aleagă cuvântul. Era genul de dimineaţă "nu-ştiu-cum". 

Uşile s-au deschis şi ea urcă în autobuz. Şi când a privit în stânga a găsit cuvântul potrivit dimineţii ei: frumos. Dimineaţă frumoasă. 

- Bună dimineaţa, Iris! 

- Bună dimineaţa, Robert, răspunse ea zâmbind luând loc lângă el. 

- Vrei? întrebă el întinzându-i un pahar cu cafea. 

- Dulce? 

- Gustă şi vezi. 

Fata luă paharul şi bău cu înghiţituri mici cafeaua fierbinte. 

- Cafea, zise ea. 

- Mmm? întrebă el. 

- Al doilea lucru cu care suntem de acord. Cafea. Cafea dulce. 

El a râs, ea a zâmbit. 

Autobuzul se mişca greu, traficul era aglomerat. Dimineaţă aglomerată. Vremea de afară se mai încălzise puţin faţă de zilele trecute, dar oamenii nu renunţaseră la hainele lor groase, de parcă le era frică să nu îi ia frigul prin surprindere pe stradă. Dimineţi înfrigurate. 

- Nu ţi-e frig îmbrăcată aşa? întrebă el. 

Ea dădu din cap în semn că nu, în timp ce continuă să bea din pahar. 

- Eşti sigură? 

Ea dădu din cap în semn că da. -

 De ce nu te îmbraci mai gros? 

- De ce pui atâtea întrebări? 

- De ce nu? 

Râd. 

- Nu-ţi plac întrebările? 

- Nu e vorba de asta, zise ea. Doar că prefer să fiu cea care le pune decât cea care să răspundă la ele. 

- Înţeleg. Te temi... 

- Poftim? izbucni ea râzând fals. Mie? Teamă? De unde până unde? 

- Atunci de ce nu-ţi place să răspunzi la ele? întrebă el blând. 

Se simţea încolţită. Dacă nu era traficul atât de aglomerat, acum nu mai era aici cu el, ci în drum spre şcoală. Dimineaţă vulnerabilă. Privea în jos la urmele de cafea de pe pahar. Dimineaţă murdară. De asta nu îi plăcea să petreacă prea mult timp cu aceiaşi oameni. Avea nevoie de oameni noi de fiecare dată, oameni pe care să nu-i cunoască, oameni care să nu o cunoască. Până acum nu a ajuns nimeni să o cunoască. Şi cei care credeau că au făcut-o se înşelau amarnic. Din ceea ce credeau ei că ştiu despre ea, doar două lucruri erau adevărate: că are părul lung şi că poartă mereu o eşarfă albastră. 

- Nu vrei să răspunzi? întrebă el. 

- Sunt obligată? 

- Nu ştiu, eşti? 

- Ce joc e ăsta? 

- Jocul de-a-ntrebările, îţi place? 

- Nu ştiu, ţie? 

- Nu vrei să ne răspundem întrebărilor prin întrebări din moment ce nu îţi plac răspunsurile? - Tu vrei? 

Râd. Ea s-a relaxat. Nici paharul nu mai arată aşa murdar acum. Dimineaţă curată. Traficul nu mai era atât de aglomerat, autobuzul mergea mai repede acum. Dimineaţă liberă. 

- La cât termini orele? o întrebă el. 

- Ce întrebare e asta? întrebă ea surprinsă. 

- Una simplă. La cât termini orele? 

- La două, răspunse ea nedumerită. 

- Bine, la 15 te aştept la banca de lângă bibliotecă. 

- De ce? 

- De ce nu? 

- De ce da? 

- Nu ştiu, poate ca să-mi demonstrezi că nu te temi? 

- De ce crezi că trebuie să-ţi demonstrez ţie? Nu crezi că e de ajuns că eu ştiu? 

- Chiar ştii? 

Ea tăcu. 

Autobuzul se opri şi ea se ridică. Îi zâmbi şi se îndreptă spre uşă. 

- O să te aştept, strigă el. 

- Ne vedem acolo, îi spuse ea până ca uşile să se închidă în urma ei. Dar cum s-a auzit spunând asta a ştiut că a minţit. 

Dimineaţă fricoasă. 

Dimineaţă mincinoasă.