Monday, December 6, 2010

Ada


Astăzi s-au aprins luminiţele de Crăciun şi la noi în oraş. M-am întâlnit cu nişte prieteni şi am mers să vedem şi noi pentru prima dată bradul împodobit. Am stat până când toate beculeţele s-au aprins dar după aceea am plecat acasă pentru că mi-era foarte frig.
Era foarte aglomerat şi mergeam umăr la umăr cu oamenii de lângă mine. La un moment dat am auzit, fără să vreau, o conversaţie între doi băieţi (am crezut iniţial). Am auzit doar frânturi dar la un moment dat replica "să vedem când o să vină să mă roage să îl iert şi eu nu o să vreau, să vedem atunci cum o să se simtă" mi-a lovit urechile. Îmi muşcam limba ca să nu zic ce aveam în gând. Conversaţia lor a continuat preţ de câţiva paşi pe acelaşi subiect, când, ajungând umăr la umăr cu ei, şi ne mai putând să mă abţin, îi spun celui mai mare "iartă-l, nu e bine să porţi pică". Se uitau amândoi lung la mine şi mie îmi venea să intru în pământ pentru că m-am băgat în conversaţia lor. Nu a fost frumos ştiu, mai ales să mă trezesc vorbind în necunoştinţă de cauză şi să dau sfaturi fără să mi se ceară să fac asta. Mă aşteptam să se ia amândoi de mine, când, băiatul cel mic m-a întrebat:
- Vă cunoaşteţi?
- Nu, am răspuns noi în cor.
Le-am zâmbit amândurora.
- Uite, scuze că m-am amestecat aşa, doar că am auzit şi...
- Nu, nu are nimic, a spus repede. Doar că băiatul ăsta de care vorbeam era iubitul meu...
Atunci mi-am dat seama că era fată. Mă înşelasem din cauză că avea gluga trasă pe cap şi era răguşită din cauza răcelii.
- Oh, înţeleg...
Am continuat să mergem până când am ajuns în parc. Mi-a spus că o cheamă Ada. Am făcut cunoştinţă şi cu băiatul mai mic, îl chema Robert şi era doar clasa a V-a. Am chicotit când i-am auzit numele gândindu-mă la "Dimineţile" scrise de mine şi numele puştiului.
Am rămas în mijlocul aleii din parc. Şi Ada s-a deschis în faţa mea aşa cum puţin oameni o fac. S-a deschis cu totul, mi-a povestit necazul ei cu lacrimi în ochi şi mi-a cerut un sfat.
Şi m-a mişcat foarte mult felul în care mi-a vorbit. De parcă ar fi aşteptat zile întregi să se destăinuie cuiva. Nu ştiu dacă a fost aşa, dar oricum m-am simţit onorată că am fost eu cea căreia i s-a deschis în felul ăsta.
I-am condus pe amândoi încă o bucată de drum după care ne-am luat la revedere. I-am zis să aibe grijă şi i-am spus că totul va fi bine. Pentru că va fi, mai devreme sau mai târziu. Pentru că pentru mine Ada este un om deosebit.
Până să plece am vrut să o îmbrăţişez, dar ceva m-a ţinut, nu am vrut să par prea deplasată. Mi-am cerut scuze încă o dată că m-am amestecat aşa în conversaţia lor. Ea m-a asigurat că e în regulă şi mi-a mulţumit. Eu trebuia să îi mulţumesc...
Când am ajuns acasă nici măcar nu mi-a păsat că mâncarea se răcise deja.
Întâmplarea asta o să îmi ţină de cald multe, multe, multe zile de acum înainte.

Chiar a fost o seară magică pentru mine. De la beculeţe şi până la Ada.

No comments:

Post a Comment

Vorbește-mi.