Dimineaţa numărul opt

Dimineţi de dinaintea Crăciunului. Mai erau câteva zile şi toată lumea se grăbea să facă pregătiri. 

Lui Iris i se făcea rău de la atâtea colinde, veselie şi zăpadă. Abia aştepta să treacă şi Crăciunul ăsta. Ca sărbătorile de iarnă anterioare. 

Uşile se deschid. Ea urcă şi se îndreptă către adolescentul care privea pe geam cu un pahar de cafea în mână. 

- Bună dimineaţa, Iris, spuse el şi ea simţi veselia şi spiritul Crăciunului din tonului lui. 

- Să fie? Să fie chiar atât de bună? izbucni ea ţipând la el. 

Robert amuţi. Îi întinse paharul de cafea fără să o privească. 

- Ştii ce mă enervează? Nu, normal că nu ştii. Habar n-ai. Mă enervează totul! Mă enervează decoraţiunile astea stupide din magazine, mă enervează colindele care se aud din fiecare casă, mă enervează brazii, cadourile. Mă enervează chiar şi zăpada albă. Mă enervează tot ce ţine de Crăciun. Mă enervează că asta e ultima zi de şcoală şi n-ar trebui să fiu supărată pentru că iubesc vacanţele. Dar hei, nu, pentru că vacanţă de iarnă egal Crăciun şi Crăciun egal nervi făcuţi mie. Chiar NU SU-PORT CRĂ-CIU-NUL! zise ea dintr-o suflare ajungând să urle din toţi plămânii ei la ultimile trei cuvinte. 

O linişte mormântală se lăsă în autobuz. Toţi oamenii îi aruncau priviri acuzatoare fetei. La început nu-i văzu, era prea ocupată să dea pe gât tot paharul cu cafea. "Păcat că nu e alcool", gândi ea. Însă, după ce goli paharul, observă cum era privită. 

- Şi problemă voastră care e? Vă mai holbaţi mult? N-aveţi televizor acasă? Scrieţi-i lui Moşu', poate vă aduce el unu' dacă aţi fost cuminţi, replică ea sarcastică. 

Oamenii intimidaţi încetară să se mai uite la ea. Însă, în tot autobuzul zburau cuvintele "e nebună", "mami, dar noi avem televizor", "copii din ziua de azi", "ha, ce bine că mai există încă o persoană care urăşte Crăciunul". 

Robert o privea zâmbind îngăduitor. 

"Eşti bine?" o întrebau ochii lui.

 "Nu", răspundeau ochii ei. 

- Îmi pare rău, spuseră buzele ei. 

- E în regulă, răspunseră buzele lui. 

"Sunt aici pentru tine", spuse mâna lui când o cuprinse pe a ei. 

"Nu vreau să depind de nimeni", răspunse mâna ei smulgându-se din a lui. 

- Nu e nimic în neregulă să nu-ţi placă Crăciunul. Hei, e doar o zi. Unii nu suportă zilele de luni, alţii zilele de toamnă, ţie nu-ţi place Crăciunul. 

- Nu, nu e aşa, zise ea. N-ar trebui să fie aşa. Ar trebui să îl iubesc, să-l aştept, să mă bucur cum fac ceilalţi oameni... De ce nu pot face asta? 

- Pentru că nu eşti ca ceilalţi oameni, rosti el blând. 

- Da, ai dreptate, sunt îngrozitoare! 

- Nu eşti îngrozitoare, spuse el cald. 

- Ba da! Sunt! Chiar sunt! De când eram mică am fost aşa. Întotdeauna când mi se citeau poveşti ţineam cu personajul negativ, asta nu e tocmai ceva normal, nu? Adică toţi copii ţin cu Scufiţa Roşie, numai eu îmi doream ca lupul s-o mănânce şi pe ea şi pe bunică-sa. Şi îl uram pe vânător pentru că-mi dădea planurile peste cap. 

- Asta nu te face un om rău, spuse Robert încercând să nu râdă de argumentul ei pueril. 

- Dar asta nu e tot. Ăsta e doar începutul. Sunt obraznică şi rănesc oamenii prin cuvintele mele. Nu-mi pasă de sentimentele celorlalţi şi nu pot să mă opresc, pur şi simplu nu pot. Sau nu vreau? Nici nu mai ştiu... 

- Toţi facem lucrurile astea la un moment dat, spuse Robert. Iris, chiar nu eşti un om rău. 

- Robert, i-am spus unei fetiţe de cinci ani că Moş Crăciun nu există! Crede-mă, asta mă face un om rău. 

Preţ de câteva secunde în autobuz s-a lăsat liniştea, pentru ca mai apoi să se audă doar râsul zglobiu a doi adolescenţi. 

- Îţi propun ceva. Petrece întreaga zi de 24 decembrie şi noaptea dintre ea şi 25 cu mine. 

- Adică ajunul Crăciunului? 

- Crăciun? Ce e aia Crăciun? glumi el. 

Ea râse. 

Uşile se deschiseră. El strigă în urmă ei: 

- Ne vedem pe 24! 

Ea îi răspunse cu un surâs. 

Uşile s-au închis. El sări de pe scaun de entuziasm şi spuse, fără să vrea, cu voce tare: 

- Bravo Alex! 

Toţi oamenii din autobuz îşi spuneau în gând acelaşi lucru: "E clar! Sunt amândoi duşi cu pluta."