Monday, January 31, 2011

Rece

s-a îmbolnăvit gresia din cauza mea,
a luat viruşi din picioarele mele desculţe
care au îmbrăţişat-o ca să se încălzească.
paşii mei au făcut-o să ţipe
de a răsunat toată bucătăria:
"ia-ţi soşete în picioare! şase perechi!
de preferat în dungi orizontale -
se vând cu calorifer inclus.
ia-ţi şosete în picioare până nu mă omori
cu răceala ta!"
dar era prea târziu, o îmbolnăvisem deja.
acum stau lângă ea,
îi iau temperatura,
îi pun comprese,
îi dau pastile, sirop
şi supă.
şi se vaită şi se plânge
că mâine urma să se mărite
cu o bucată de faianţă
care îi face curte de luni bune

şi îi cântă serenade
prin geamul de la baie.
adoarme.

şi aş vrea s-o întreb,
"cum pornesc caloriferele din şosete?
nu găsesc butonul,
dacă sunt defecte?
sau dacă picioarele mele
le-au îmbolnăvit şi pe ele?"

dar tac,
o las să-şi facă somnul de frumuseţe
pentru nunta de mâine
la care nu sunt invitată.

pentru că sunt prea rece.

Sunday, January 30, 2011

Păsări

Parcă şi acum îi aud pe medici.

"Născută la şapte seara într-o oarecare zi de vară. Ne pare rău doamnă, dar fetiţa dumneavoastră este prea mică. N-o să poată umple niciodată golul cuiva din suflet. Şi pe deasupra e şi foarte slabă, aşa că să nu vă miraţi de ce n-o să se poată lega de oameni. Or să i se deznoade mereu braţele şi ei or să îi scape. Dar e sănătoasă, şi asta e tot ce contează, nu? La o adică, ce dacă are două picioare făcute să rămână mereu pe loc? Şi cinci degete la fiecare mână făcute să se ţină doar unele pe altele? Şi nu vă faceţi griji, deşi are ochii atât de comuni, nu o să rămână nimeni suficient de mult lângă ea ca să observe asta. Dacă există vreun motiv de îngrijorare, acela este că nu are nimic în stomac. Am tot căutat, dar nimic. Nici măcar un fluture, o antenă sau o aripă. Nimic. N-am întâlnit niciodată un copil atât de gol pe dinăuntru. Poate mai are nevoie de timp. Altceva... nu ştiu ce să vă zic. Să vă trăiască!"

Am crescut şi am cunoscut fel şi fel de oameni. Am pierdut fel şi fel de oameni. Iar fel şi fel de oameni m-au pierdut la rândul lor. Toţi aveau în comun un singur lucru pe care l-am dispreţuit: fluturi. Auzisem de atâtea ori vorbindu-se despre ei, încât ajunsesem să fiu de-a dreptul invidioasă că eu nu reuşeam să-i simt. Aşa că am încercat măcar să mi-i imaginez. Şi i-am întrebat pe ceilalţi "Ce culoare au? Sunt mari? Mici? Zboară repede? Cu ce îi hrăneşti? Au aripile egale?”. Habar n-au avut ce să-mi răspundă. Şi nu puteam concepe cum, cineva care are parte de fluturi şi care pretinde că îi iubeşte atât de mult, nu ştie nimic altceva despre ei în afara existenţei lor. Îmi spuneam mereu că, dacă voi ajunge să am şi eu asemenea insecte în stomac, voi ştii până şi circumferinţa aripilor lor.

Au urmat fel şi fel de tratamente, în speranţa că voi simţi ceva. N-au mers nici bomboanele de ciocolată, nici plimbările târzii şi nici măcar un sărut. Am încercat chiar şi un transplant. Degeaba. Ajunsesem la concluzia că trupul meu nu era propice fluturilor.

Într-o zi însă, mă durea stomacul îngrozitor. M-am dus la spital să-mi fac o ecografie. Îmi apăruseră omizi în stomac. Şi nici măcar nu era vară, ci toamnă. Medicii au vrut să mă opereze de urgenţă, dar nu i-am lăsat. Cum? Am aşteptat atâta timp să simt fluturi, iar acum să-i las să-i omoare? Aveam să aştept să se nască. Datorită ţie. Şi dacă aveai să rămâi mai mult, la un moment dat mi-ai fi spus "mă faci să simt fluturi în stomac”, iar eu ţi-aş fi răspuns "şi tu omizi”. Ai fi râs crezând că e o glumă şi n-ai fi înţeles. Dar ce-ar fi contat? Ai fi fost aici.

În schimb ai plecat. Am fost prea mică ca să îţi umplu golul din suflet. Am fost prea slabă ca să te păstrez. Degetele mele au fost prea subţiri pentru degetele tale şi picioarele mele n-au putut alerga suficient cât să te ajungă din urmă. Iar ochii... au fost prea comuni ca să te facă să rămâi. În ziua în care ai plecat omizile mele s-au deschis, dar n-au ieşit fluturi din ele. Au ieşit păsări. Roşii. Cu aripile egale cu distanţa dintre noi - prea dureros de mare ca să fie măsurată. Şi deşi eşti plecat de atâta timp, păsările au rămas. Le hrănesc în fiecare dimineaţă cu fărâme din tine. Şi ele ciripesc lacome, cerându-mi din ce în ce mai mult. Dar le dau cât mai puţin, ca să pot să te păstrez cât mai mult timp.

Şi ştii, când ai păsări în tine, ajungi să te simţi şi tu o pasăre. Şi ajungi să îţi dai seama că, uneori, lumea întreagă e o colivie prea mică să cuprindă ceea ce simţi pentru cineva.

Pentru tine am simţit cele mai frumoase păsări.

Friday, January 28, 2011


- Bună seara. Am venit ca să...
- Ne pare rău. Toate mesele sunt rezervate în seara asta.
- Nu, nu. Am venit ca să îmi iau trandafirul. L-am uitat aici mai devreme.
- Bine.

- Nu vă supăraţi, aţi văzut cumva un trandafir alb? Am stat la masa asta mai devreme.
- Un trandafir alb?
- Da.
- A venit mai devreme un băiat şi l-a luat.
- Ah... mulţumesc.

Ce fel de om uită o floare într-o ceainărie?

Thursday, January 27, 2011

Dureri nocturne

mă dor măselele atât de tare încât nu pot să dorm.
"nu pot să dorm! nu pot să dorm!
am numărat oi până la stele,
am numărat stele până la ţărm.
degeaba!
mi-am numărat degetele de la mâna stângă
până când am ajuns la zero,
sperând că pleoapele or să mi se-nchidă,
dar genele lasă mereu lumina aprinsă
când fac dragoste cu unghiile mele,
ca să le poată admira şoldurile.
şi eu nu pot să dorm
de gemetele lor
şi de durerea asta de măsea.
mă dor măselele atât de tare" i-am spus dentistului.
el a aruncat o oglindă înăuntru,
după care m-a trimis la un grădinar -
îmi creşteau flori din măsele.
şi grădinarul a luat o foarfecă rece
să îmi taie buzele,
să le smulgă din rădăcini
fără ca eu să pot ţipa

petalele lor.

acum nu mă mai dor măselele,
acum pot să dorm,
dar nu mai visez nimic.

Wednesday, January 26, 2011

În seara asta

Un parc. Cânt. Piruete.
- Ce faci?
- Îi arăt timpului cum să se întoarcă înapoi.
- Şi timpul înţelege?
- Timpul e cea mai frumoasă balerină. Dar nu poate face piruete de la dreapta la stânga, ci doar de la stânga la dreapta.
- De ce?
- Aşa a fost învăţată de mică.
În seara asta m-am oprit pentru câteva secunde în singurul loc pe care îl putem numi "al nostru". Şi ghici ce? Nu mai era nici măcar luna.
În seara asta am observat că cerul e mai întunecat deasupra casei mele.
În seara asta am zâmbit când m-am privit în vitrina unui magazin.

în seara asta vreau să te visez. să vii în cămaşa ta. aia cu alb şi albastru.

i never let a good thing go.

în seara asta a plouat cu meteoriţi în mine.
a fost plăcut.
şi cald.

Tuesday, January 25, 2011

Scrisoare către Alex. V

Alex, îţi scriu sperând că o să mă mai golesc de gândurile ăstea care nu-mi dau pace. Mi-au declarat război. Am încercat totul ca să scap de ele, dar nu pot. Am încercat chiar şi să le scot, rând pe rând, cu penseta. Dar se fabrică doar pensete din metal, şi ştii prea bine că sufletul meu e alergic la lucruri reci. Ştii pe cineva care vinde o pensetă făcută din suflet?

Şi că tot vorbim de suflet, dă-mi un sfat. Cum fac să îl micşorez? Simt că e prea mare, a ajuns deja la şase dormitoare, două sufragerii, trei băi şi patru holuri. Şi n-am nevoie de holuri, nu vreau ca oamenii să se mai rătăcească. Şi nu vreau băi pentru că n-am nimic de spălat, nu vreau să uit. Iar sufrageriile sunt complet inutile pentru că în sufletul meu nu se vine pentru a te uita la televizor sau a mânca gustări. În sufletul meu se vine pentru a iubi. Şi pentru asta am nevoie de un singur dormitor. Cu pereţi roşii scrişi de mine. Cu o pătură roşie încălzită de el. Atât.

Astăzi am umblat din trup în trup, ciocănind din piele în piele, sperând că îmi va răspunde cineva. Dar am sfârşit prin a-mi sfărâma oasele de tăcerile lor. Spune-mi, cum voi putea acum să mă mai ţin de mână pe mine însămi?

Şi Alex, vreau doar să-mi înnod mâinile cu alte mâini, să-mi acopăr ochii cu alţi ochi şi să-mi uit buzele pe alte buze. Vreau să-mi cos toate punctele de suspensie şi semnele de întrebare ca să fac un soare din ele. M-am îmbrăcat toată în negru sperând că asta o să atragă căldura. Dar m-am înşelat. Cu cât pun mai mult negru peste negru cu atât îmi clănţăne şi mai tare dinţii de frig şi singurătate.

Şi am început să dorm lângă semafoare, aşteptând pe cineva care să rămână mereu lângă mine. Dar toate semafoarele din oraşul ăsta au doar nuanţe de verde. Am încercat să vopsesc luminile în roşu sau galben, dar degeaba. Ei tot pleacă. Şi eu, că de fiecare dată, rămân.

Alex, ţi-am scris sperând că o să mă mai golesc de gândurile ăstea care nu-mi dau pace. Mi-au declarat război. Şi în timpul în care ţi-am scris scrisoarea asta, au complotat cu sufletul meu împotriva mea. Au mai construit un dormitor. Şi asta doar ca să mărească numărul de camere care nu vor fi nicicând locuite.

Monday, January 24, 2011

Vecini


Suntem vecini de cer, dar abia ne vorbim.

Astăzi zăpada mi-a ars picioarele reci şi, ca să nu se prefacă în scrum, le-am stins repede în cer. Şi cerul a fost bun şi rece cu mine. Mi-a împachetat cu grijă rănile în pungi. Le-a cusut cu nori. Le-a înnodat în şase păsări. Şi asta doar ca să nu pot să le mai deschid. “Aşa or să se vindece”, mi-a zis. Apoi m-a lăsat să îi cotrobăi prin camere. Am găsit soarele în şifonierul lui. Era pus la naftalină. L-am trântit lângă gardul dintre cerurile noastre şi l-am călcat în picioare. Şi asta doar ca să stropesc cu lumină şi cerul tău. Care este un vecin ursuz şi nepoliticos. Nu spune niciodată “bună dimineaţa” sau “noapte bună” cerului meu. Nu îi zâmbeşte şi nu îl întreabă dacă mai are probleme cardiovasculare. Nu îi bagă în seamă decât stelele şi curcubeiele. Pe care i le fură. Stelelor le-a spus că are cârlige de inox care nu ruginesc şi pe curcubeie le-a minţit că are acuarele de mai bună calitate şi mai rezistente la ploi. Şi toate au plecat. Aşa că pedepseşte-ţi cerul, altfel o să mă iau eu de el într-o zi. Cerul meu merită mai mult decât indiferenţa cerului tău.

Şi totuşi, cerul meu e întotdeauna bun şi rece cu mine. Deşi eu nu mai locuiesc de multă vreme în el. M-am mutat pe preşul cerului tău. Şi îmi spui să aştept. Mă tot amâni. Ba că nu găseşti cheia, ba că nu e loc destul în dulap pentru hainele mele. Dar tu nu vezi că uşa ta nu are lacăte? Şi că am venit fără valize?

Şi mă laşi să aştept… Dar zi-mi măcar de pe acum dacă nu e loc în cerul tău şi pentru mine. Măcar să ştiu. Promit că nu mă supăr. Tot ce o să îţi cer înapoi sunt stelele. Nu de alta, dar ele se asortează cu nopţile mele albe.

Sunday, January 23, 2011

E trecut de nouăşpe şi vreau doar să îţi spun...

Astăzi mi-a sărit inima din piept şi s-a ciocnit de coastele mele. A început să alerge ca o nebună prin stomac, plămâni, ficat şi oase, încercând să iasă. Îi era frică de prea multă dragoste.

"E prea multă dragoste aici. Cum poţi să trăieşti aşa?" m-a întrebat.
Am încercat să o liniştesc, dar ea nu putea să înţeleagă. Nu putea să înţeleagă cum nişte ochi atât de comuni, plouă atât de des. Şi cum un corp atât de mic, ascunde atâta iubire. Şi cum nişte braţe atât de scurte pot îmbrăţişa cerul, marea, curcubeul şi toate păsările din lume, dar mai puţin pe tine.
Şi mi-a pus atâtea întrebări, încât nu am ştiut ce să îi răspund. Şi cu fiecare răspuns care întârzia să apară se lovea şi mai tare de mine şi de absenţa ta. Şi s-a rupt în colţuri ascuţite. Şi a căzut. E acum în talpa piciorului. Şi de fiecare dată când calc, mă doare. Mă doare şi inima şi piciorul şi absenţa ta.

Astăzi mi-a sărit inima din piept şi s-a ciocnit de coastele mele. Mi-ar fi plăcut să o fi făcut de inima ta.


I'm scared to know if you ever think of me.

Wednesday, January 19, 2011

with my heart heavy still...

doar eu ştiu. şi cântecul ăsta. şi perna.

Tuesday, January 18, 2011

we all have our secrets and we all have our reasons for hiding them.

Astăzi am renunţat la abonament şi mă simt tristă.

Mă rog, mă bucur că măcar acum nu voi mai face costuri suplimentare (ai mei se bucură şi mai mult ha). Dar numărul ăsta de telefon a auzit atât de multe. A citit atât de multe. A ascultat atâtea începuturi şi atâtea finaluri. Secrete, vise, speranţe, planuri, dorinţe. A fost martor la certuri şi împăcări. La cuvinte şoptite şi tăceri apăsătoare. La poezii şi poveşti citite înainte de culcare. La glume şi lucruri triste. Prea multe lucruri triste. Dar atâtea lucruri frumoase… Mi-a ascultat gândurile pe care mi le-am muşcat de fiecare dată pe buze, ca să nu le dau viaţă. Gânduri pe care doar eu şi el le ştim.

Dar poate e mai bine, poate am nevoie să încep ceva nou, chiar dacă asta înseamnă doar un alt număr de telefon.

Budinca e gata. Mă duc să mă îndulcesc un pic. Am nevoie.


Nu ştiu...

Monday, January 17, 2011

at 2:16 a.m. i was thinking of you instead of sleeping.

Ăsta nu eşti tu. Mă mint?



What are you holding out for?
What's always in the way?
Why so damn absent-minded?
Why so scared of romance?

This modern love breaks me.

Sunday, January 16, 2011

Scrisoare către Alex. IV

Alex, astăzi îţi scriu ca să te mint. Să îţi spun că sunt bine. Că sunt fericită şi că mi-am călcat în picioare regretele. Că zâmbesc. Că îmi plac ochii mei. Că nu mă mai simt singură. Că l-am uitat.

Spune-mi te rog, de ce oamenii îmi aruncă mereu acelaşi colac de salvare? Oare ei nu văd că întotdeauna ajung să-l sparg, din cauza cârligelor din vârful degetelor pe care ei le numesc semne de întrebare? Dar măcar tu, Alex, măcar tu, lasă-mă. Lasă-mă să mă scufund. Nu încerca să mă salvezi. Şi nu-ţi face griji, o să mă ridic la suprafaţă mai devreme sau mai târziu. Atunci când apa sărată nu va mai avea loc în plămânii şi ochii mei.

Şi, uite, am stat astăzi în mijlocul unei camere goale. Şi pereţii mi-au vorbit.

Peretele drept mi-a spus că nu-mi mai aude inima bătând din cauză că sunt îmbrăcată cu haine prea groase, prea negre, prea multe. L-am contrazis şi i-am spus că e din cauza distanţei, inima e întotdeauna în partea stângă. Dar a fost încăpăţânat şi n-a vrut să mă creadă. Spunea că sunt moartă. Dar atunci, de ce mă doare atât de tare? S-a înşelat... sunt mai vie ca niciodată.

Peretele stâng mi-a spus că-mi aude inima bătând mai puternic decât de obicei. I-am spus că e din cauza apropierii, inima e întotdeauna în partea stângă. M-a contrazis spunându-mi că inima e în tot corpul. Aleargă. E agitată şi din cauza asta se tot ciocneşte de coaste, ajungând să se spargă de una singură. Inimile se autodistrug atunci când simt prea multe, prea intens, prea deodată.

Peretele din spate mi-a spus că îl privesc dintotdeauna. Peretele din faţă i-a dat dreptate. El nu mi-a văzut niciodată faţa, nu-mi cunoaşte decât spatele, pe când cel spre care privesc ştie până şi numărul de gene pe care le am. Şi au dreptate, iubesc prea mult trecutul ca să privesc spre viitor.

Tavanul mi-a spus că sunt prea mică şi neînsemnată. Că nu o să ajung niciodată să-i culeg stelele din umbre. Podeaua însă, mi-a spus că stelele sunt deja în părul, zâmbetul şi ochii mei. Sunt de acord cu ei, m-am umbrit cu totul. M-am dezbrăcat de bună voie de culori.

Alex, spune-mi, dacă nici măcar pereţii nu mă văd în totalitate aşa cum sunt, când de fapt ei ar trebui să mă cunoască cel mai bine, atunci cine o să o facă?

Şi ce rost are să vreau să arunc trecutul când nu sunt pungi destule pentru tot ce am trăit? Când nu sunt cutii destule pentru toate visurile pe care le-am avut? Când nu sunt saci suficienţi pentru toate pozele pe care mi-ar fi plăcut să le fac cu el? Nu avem nicio poză împreună. Şi de ce e loc destul în suflet pentru trecut? Pe pereţi pentru visuri şi pe retină pentru amintirile cu el? Şi de ce nu mă poate alina niciun cuvânt? Când sunt atâtea care există. Şi de ce mă simt atât de singură? Când sunt atâţia oameni care mă iubesc. Şi de ce mă simt atât de rece? Când sunt un om atât de cald... Şi de ce îţi pun mereu întrebări, când tu nici măcar nu-mi răspunzi? Niciodată.

Şi vreau să bat din palme pentru fiecare suflet care s-a născut astăzi. Şi vreau să-mi închid ochii şi să-mi frâng mâinile pentru fiecare om care a murit astăzi. Dar nu pot. Pentru că sunt prea multe suflete care se nasc dimineaţa, dar la amiază sunt deja pe moarte. Şi a doua zi o iau de la capăt: trăiesc pentru câteva ore. Alex, tu câte ore trăieşti pe zi?

Şi mâine e luni. Şi o să zâmbesc dacă de dimineaţă va fi însorit. Şi o să zâmbesc şi dacă nu. Alex, astăzi ţi-am scris numai minciuni.
Dar uite un adevăr. Încă iubesc. Încă îmi pasă. Încă sper. Încă mă tem.

Şi Alex, unde e băiatul care atunci când mă va privi în ochi, va vedea mai mult decât un curcubeu de fluturi maronii?

Friday, January 14, 2011

Scrisoare către Alex. III

Alex, îţi scriu despre mine şi uneori despre el. Deşi nu-mi răspunzi niciodată. Deşi nu mi-ai spus niciodată că ai primit vreo scrisoare de la mine. Nu le-am văzut pe masa ta din bucătărie. Sau sub salteaua patului tău. Dar ştiu că le citeşti. Şi e suficient.

Mergeam astăzi spre şcoală şi priveam spre cer. Mi-era milă de el, crengile copacilor îl zgâriau. Şi îl durea. Şi vedeam cum abia se abţinea să nu plângă. Şi am scotocit prin ghizodan să văd dacă am plasturi la mine. Dar nu am găsit decât cutii goale. Toţi plasturii erau deja lipiţi peste inima mea. Parcă fac parte din mine, nici nu îi mai simt. Şi Alex, aş fi putut da unul jos şi aş fi putut bandaja puţin cerul cu el. Dar n-am vrut. Mi-a fost frică de durere. Dar cerul m-a iertat. Cerul întotdeauna mă iartă. Şi a început să vorbească cu mine. Ştii ce mi-a zis? Mi-a zis că sunt cea mai frumoasă frunză. Şi mi-a mai spus că frunzele sunt stelele pământului. Ai auzit, Alex? Sunt o stea. Sunt o stea mică şi roşie!

Şi am continuat să merg zâmbind, privind către prietenul meu - cerul. Şi nu am văzut gropile săpate de ceilalţi. Şi am căzut. Dar nu m-am lovit. Vezi ce bine e să ai totul rănit? Măcar aşa ştii că nu mai ai ce să mai loveşti. După ce am ieşit din groapă cu pământ sub unghii, nu l-am mai băgat în seamă pe cer. Eram atentă să sar cu grijă peste prăpăstii. Şi am sărit atât de înalt încât am dat cu capul de o stea. Şi am râs. Şi a râs şi cerul. Şi a râs şi steaua. Şi gropile. Şi cucuiul. Am râs pentru că a fost cea mai frumoasă durere pe care am simţit-o. E frumos să dai cu capul de o stea, ar trebui să încerci şi tu.

Alex, iubesc mult cerul. Şi cred că şi el mă iubeşte, altfel nu-mi explic de ce cade peste mine atât de des în ultima vreme. Dar, Alex, spune-mi, de ce nu s-a prăbuşit peste mine niciodată un cer cu stele? Sau curcubeie? Sau păsări? De ce cad doar ceruri cu nori, ploi şi grindină? De ce mă iubesc doar lucruri reci?

Dar uite, pământul nu-mi prea place. Şi sentimentul cred că e reciproc. Vezi tu, mereu îmi fuge de sub picioare. Nu suportă nici măcar să îl ating cu tălpile mele tocite. Tocite de la cât am alergat după oameni care, în fond, nu au venit niciodată. Oameni care doar au plecat. Oameni pentru care am fost numai o staţie în care s-au oprit pentru un sărut, o îmbrăţişare şi o vorbă bună. Un popas pentru a prinde ceva energie. Ca să plece mai departe. Fără să se uite înapoi. Fără să îşi mai amintească de mine. De tine.

Şi spune-mi, Alex, de ce cred oamenii că e de ajuns să simtă durerea? Şi nu vor să o spună. Să o şoptească. Să o urle. Să o cânte. Să dea puţin afară din ea. Şi de ce oamenii îşi caută disperaţi aripile în propriile lor case? Când de fapt le uită în locuinţele celorlalţi, sub patul care ştie atâtea secrete. Şi de ce încercăm să mergem cât mai sincronizat? De ce ne numărăm paşii? De ce simţim că e vina noastră când ceilalţi rămân în urmă? De ce uităm cântecele noastre preferate? De ce, pentru unii, cioburile sunt cele mai calde suflete? Şi de ce îmbrăţişăm mereu oameni cu foarfeci în loc de mâini sau flori? De ce căutăm lacăte făcute doar ca să închidă? Şi uşi care se deschid doar de pe dinăuntru? Şi perdele care nu pot fi date la o parte? Şi de ce ne bucurăm când moare o stea? Când, în fond, nu moartea ei ne împlineşte dorinţele. Ci noi.

Şi Alex, citeşte-mă în cuvintele nescrise şi alineaturile paragrafelor goale. Citeşte-mi şi înţelege-mi tăcerile. Şi citeşte-l pe El în fiecare semn de întrebare şi în fiecare punct de suspensie. Citeşte-l, deşi nu o să îl înţelegi vreodată. Şi nici nu o să îl găseşti. Pentru că îl caut în toate celelalte persoane. Dar nimeni nu are suflet ca al lui. Şi nici ochi.

Alex, nu mi-ai spus niciodată că ai primit vreo scrisoare de la mine. E în regulă. Ştiu că le citeşti. Dar te rog, data viitoare, lângă ceaşca de cafea din bucătărie, lasă-mi măcar timbrele. N-am bani să mai cumpăr altele. I-am cheltuit pe toţi pe plasturi. Sute de plasturi. Pentru mine, pentru tine, pentru cer. Pentru penele care ne cad.
Chiar, crezi că păsările sunt invidioase pe aripile mele?

Thursday, January 13, 2011

Scrisoare către Alex. II

Alex, îţi scriu din nou, deşi m-ai rugat să nu o fac. Mi-ai spus că ai treabă. Ţi-ai întins regretele prin toată casa şi ai început să le numeri. Când ai ajuns la 14 te-am întrebat dacă ai încercat vreodată să trăieşti fără să clipeşti. Te-ai enervat pentru că ai pierdut numărătoarea din cauza mea. Nu mi-ai răspuns. Ai luat-o de la capăt. Şi aş fi vrut să te întreb ce rost are să-ţi numeri regretele, dar deja ajunsesei la 62 şi mi-era teamă că iar te voi încurca. Aşa că te întreb acum. Ce rost are? Tot atâtea or să fie, oricâte pături, oricâte preşuri sau oricâte cărţi ai pune peste ele. Şi oricâţi de saci de gunoi ai umple.

Şi Alex, de ce iubim atât de mult cerul? De ce ne alegem stele, le dăm nume şi le facem ale noastre pentru ca în următoarea seară să le abandonăm? Şi tot pe ele dăm vina. Că sunt prea multe, prea mici şi prea la fel. Când de fapt, le părăsim pentru că am văzut una şi mai strălucitoare.

Şi spune-mi, de ce şi eu şi tu ne aşezăm mereu lângă fereastră când ei rămân întotdeauna în pragul uşii? Şi noi privim spre cer şi ei spre podea. Şi noi îi întrebăm de fluturi şi păsări, iar ei ne răspund de rădăcini şi oase. Şi le şoptim de aripi şi ei ne urlă de lanţuri. Şi ne certăm, noi şoptind şi ei ţipând. Şi la un moment dat se aude doar vântul scârţâind prin uşa lăsată deschisă. Au plecat. Şi de ce şi eu şi tu ne aruncăm pe fereastră ca să le tăiem calea? Când întotdeauna sfârşim prin a ne tăia sufletul? Dar niciodată singuratatea... Ea rămâne mereu întreagă.

Şi Alex, vreau să mă leg de oameni, dar eu nu sunt în stare nici măcar să-mi leg şireturile. Nu ştiu să fac nici măcar o fundă. Doar noduri, atât. Şi le fac ba prea strânse, ba prea largi. Şi nodurile ăstea mereu se desfac şi oamenii mereu îmi scapă. Sau poate eu le scap. Mereu din cauza mea, Alex. Mereu din cauza noastră. Dar continuăm să mergem. Desculţi - ne-am folosit şireturile de la teneşi ca să ne coasem sufletul.

Şi spune-mi, Alex, spune-mi, poate tu ştii. De ce cel mai perfect lucru pe care l-am trăit până acum, a avut loc într-o zi de 28? Şi de ce, din doi-ul ăla, a rămas doar un amărât de unu? Şi de ce opt-ul nu mai este infinit şi a devenit zero? De ce a luat un cerc după el când a plecat? De ce nu a fost de ajuns că mi-a luat zâmbetele şi somnul? De ce 28 a trebuit să devină 10? Când acum, mai mult ca niciodată, mă simt de patru şi nu de zece. Sau poate nici măcar atât.

Şi de ce oamenii se satură de iubit? De îmbrăţişat? De încurajat? Dar niciodată de rănit?

Alex, ţi-am scris din nou, deşi m-ai rugat să nu o fac. Ştiu că ai treabă. Ţi-ai întins regretele prin toată casa şi ai început să le numeri. Dar nu-i nimic, am răbdare să termini de numărat ca să poţi să-mi răspunzi. Sper doar că regretele tale au un număr, şi nu un cuvânt. Infinit.

Wednesday, January 12, 2011

Scrisoare către Alex. I


Alex, stau aici şi încerc să-ţi scriu, dar sfârşesc prin a desena jumătăţi de inimi, sferturi de petale şi suflete întregi. Deşi sufletele sunt mai mereu fărâmiţate. După ce le desenez, le colorez în negru. De ce? N-am idee. Închid ochii şi iau la întâmplare una din cariocile de pe masă. Mereu se nimereşte negru. Şi colorez în grabă. Depăşesc liniile. Mă enervez. Tai de şase ori după care mototolesc foaia. Privesc spre coşul de gunoi. "Dacă nimeresc, o să fie bine". N-am ratat niciodată. Şi totuşi, de ce nu e bine? Când ieri era? Când n-am pierdut nimic de ieri până azi? Când singurul lucru care s-a schimbat este numărul de bătăi de inimi?

Cred că mi-e dor să mă joc. Vreau să mă joc de-a v-aţi ascunselea cu florile şi restul lumii. Vreau să mă ascund cât mai bine. Atât de bine încât să fiu găsită şi păstrată. Aşa că mă furişez în umbra unei ploi reci şi stau. Şi cad. Aştept. Râd. Privesc. Şi ei mă caută în fluturi, în case, în uşi scoase din balamale şi gropi în asfalt şi suflet. Când de fapt sunt peste tot şi nicăieri. Sunt în părul lor ud. Dar ei văd doar ploaia, nu şi pe mine. Şi mă simt ca o învinsă pentru că toţi renunţă la a mă căuta.

Şi apoi ne jucăm baba oarba. Mă leg la ochi cu o panglică roşie şi încep să caut. Dar dau doar peste oameni nepotriviţi, cu degete prea lungi, cu buze prea pline, ochi prea închişi şi inimi prea goale. Suflete nepotrivite. Şi mă satur să ating doar ferestrele cu obloane care sunt sculptate în pielea lor. Mă satur să mă lovesc de lucruri fără viaţă şi oameni fără suflet. Îmi eliberez ochii. Şi văd că n-am înaintat, sunt în acelaşi loc. Doar oamenii s-au schimbat. Acum au şi mai multe colţuri ca să îmi zgârie cercurile închise.

Aşa că decid să mă joc prinselea doar cu umbra mea. Cea care întotdeauna a fost mai vie, mai colorată şi mai bună decât mine. Şi o alerg. Fug. Gâfâi. Obosesc. Şi când să o prind şi să o scutur din toate încheieturile ca să îi cadă explicaţiile din buzunare, dispare. Şi niciodată nu aflu de ce fură atât de mult din mine.

Şi rămân singură, Alex. Şi mă uit la pereţii ăştia goi care au orbit de la cât de albi sunt. Care ar da orice pentru o cariocă, fie şi ea negră. Acum o să-mi zici că negru e nonculoare, dar de unde să ştie pereţii? Pentru ei, orice diferă de alb e culoare şi viaţă.

Şi trebuie să am o discuţie serioasă cu mână mea stângă. Tot caută o mână dreaptă de care să se ţină. A dat şi anunţ în ziar. Şi e pretenţioasă, ştii? Mâinile sunt mai pretenţioase ca oamenii. Unele degete sunt prea scurte, altele prea lungi, unele prea groase, prea subţiri, prea reci sau altele prea calde. Pielea e ba prea aspră, ba prea fină. Inelele sunt prea grele sau prea absente, iar unghiile prea lungi sau prea albe. Şi mâna mea stângă e nefericită că nu găseşte mâna dreaptă pe care o caută de atâta timp. Cred că mâinile sunt mai oarbe decât noi, oamenii. Ele nu văd că cel mai bine se potrivesc cu mâna cu care împart acelaşi trup. Mâna mea dreaptă, şi ea la rândul ei, caută o mână stângă. O să le fac astăzi cunoştinţă, sigur or să se placă. Mână mică, degete suficient de lungi, unghii scurte şi mereu roşii. Vor fi fericite şi nu vor mai fi singure. Şi eu nu voi mai fi singură.

Şi spune-mi, de ce sunt oamenii atât de buni la a mima fericirea? De ce nu ne plac aceleaşi cântece? De ce îmi simt ochii ca fiind atât de comuni? De ce ne răspundem prin întrebări şi nu prin răspunsuri?

Şi Alex, ştiu că atunci când vei citi scrisoarea asta o să te întrebi ce am. Primul impuls ar fi să-ţi spun că nimic. Dar ar fi o minciună. Am multe. Am gânduri, foi, carioci, sentimente, prietene, bomboane de ciocolată, rochii, amintiri şi dimineţi. Mă am pe mine. Şi tu te ai pe tine. Toţi avem ceva. Dar nu toţi avem pe cineva. Eu am multe şi câteva. Dar niciodată motive. Şi nici răspunsuri.

Şi acum cred că voi tăia rândurile ăstea pe care ţi le-am scris. Nu-mi place cum am scris. E prea înclinat. Bate vântul... Şi o să mototolesc foaia, dar nu o să o arunc spre coşul de gunoi. E deja plin de alte hârtii şi de fulgii aripilor noastre.

Alex, spune-mi, tu crezi că o să fie bine?

Tuesday, January 11, 2011

Don't let the imaginary person in your head keep you from loving the real one right in front of you.



Străinule, ţi-am scris cu câteva zile în urmă şi acum o fac din nou.

Ştii ce? Cred că m-am răzgândit. Vezi tu... astăzi, o altă străină, mi-a scris câteva cuvinte. Şi citind cuvintele ei m-am văzut pe mine. Şi mi-am dat seama cât de mult mi-am lipsit. Mie. Pentru că asta nu sunt eu. Eu nu sunt atât de agresivă cu cei din jur. Eu nu împing oamenii. Nu arunc şi nu uit. Asta a fost doar teama din mine. Ştii? Teama de a fi lovită din nou.

Dar până una alta, ce mai contează?! M-am întors.

Şi acum zic dă-l încolo de trecut. Are părţile lui frumoase şi părţile lui mai negre, dar până la urmă ce mai contează? El m-a adus aici. El m-a făcut cine sunt acum. Şi pentru puţinele dăţi, astăzi mă simt suficient de bună. Suficient de bună în primul rând pentru mine şi în al doilea rând pentru ceilalţi.

Dă-l încolo de echilibru. Dezechilibrată am fost de când mă ştiu. Nu mă decid între alb şi negru, între cer şi ape, între mine şi tine. Şi noi. Lasă. E din cale afară de frumos balansul ăsta. N-am nevoie de echilibru, îmi place să mă legăn. Încearcă şi tu. Nu trebuie să ne sincronizăm.

Şi că tot vorbim sincronizare dă-o încolo şi pe ea. Simt ce simt. Nu am cum să-mi planific sentimentele şi dacă aş avea cum, nu le-aş mai putea numi aşa. Sentimentele nu vin când vreau eu. Şi nu trec când vreau eu. Sentimentele sunt doar nişte adolescente rebele care nu vor decât să îşi găsească locul într-un corp. Aşa că încearcă trupurile tuturor. Au şi ele nevoie de un loc pe care să îl numească "acasă".

Dă-le încolo de regrete. Oricum nu pot să schimb nimic din ce a fost. Şi dacă aş putea totuşi să schimb ceva, aş schimba doar finalul. L-aş face mai puţin dureros şi aş presăra asupra lui câteva cuvinte. Explicaţii. Sau nu aş face niciun final, ci doar o continuare. Dar ce a fost rămâne aşa. Aşa că dă-le încolo de regrete inutile şi de explicaţii nerostite.

Dă-le încolo de întrebări şi să se ducă după ele şi răspunsurile.

Dă-o încolo de slăbiciune. Mă simt puternică.

Dă-le încolo de răni făcute de ceilalţi. Şi dacă alerg departe de restul oamenilor, tot o să mă rănesc mai devreme sau mai târziu. O să mă lovesc singură, fugind. Aşa că nu fug. Rămân. Rămân pentru mine şi nu pentru voi. Şi dacă o să plec, o să plec tot pentru mine.

Dă-le încolo de uşi încuiate. O să le ţin între-deschise. E cel mai bine aşa. Şi dă-le încolo de lacăte, de chei şi zăvoare. Nu o să mă încui şi nici nu o să mă mai închid. Şi dacă chiar vei vrea să furi ceva din mine, vei vedea că eu nu sunt pe bucăţi. Eu sunt un întreg. Şi cu totul nu o să ai cum să mă iei. Eu îmi aparţin. Şi dacă totuşi vreodată voi ajunge să fiu şi a ta, va trebui să mă împarţi. Cu mine. Pentru că în primul rând voi fi a mea. Pentru că mă iubesc, deşi de multe ori îmi fac rău cu bună ştiinţă. Pentru că îmi ascult aceleaşi gânduri de zeci şi zeci de ori fără să mă satur. Pentru că mă sfătuiesc. Pentru că îmi ţin singură de cald. Pentru că îmi pasă. Pentru că eu nu dorm în nicio seară singură, sunt mereu acolo ca să mă îmbrăţişez. Sunt mereu aici pentru mine, gata să mă ridic. Mulţumesc cu ocazia asta mâinilor mele care şi-au petrecut atât de mult timp zgâriind pământul încât au uitat cum e să zgârie aerul. Promit că o să va curăţ unghiile de pământ în curând. Mulţumesc şi sufletului meu pentru că iubeşte. Şi îmi mulţumesc mie pentru că sunt ceea ce sunt.

Şi până una alta, dă-le încolo şi de dezamăgiri. O să mai dau o şansă oamenilor. O să îţi dau ţie o şansă.

Aştept să ne cunoaştem, dar sincer, sper să nu fie prea curând. E prea devreme. Încă am răni deschise. Încă am nevoie de timp.

Să dai aripi fluturilor mei. Una mică şi una mare. Să fie roşii. Ca florile care au rădăcinile în ochii mei şi înfloresc din unghiile mele.
Şi străine, de îndată ce voi ştii că eşti tu, îţi voi spune "florile mele preferate sunt lalelele roşii şi nicidecum trandafirii. Să ţii minte asta".
Să ţii minte asta.

Pe curând sau nu, A.
A. şi cum mai vrei tu.

A new day has come.

Monday, January 10, 2011

We could be standing next to somebody who is completely broken and we wouldn't even know it.



Şi funcţia de apărare se activează mult mai repede decât credeţi. Orice cuvânt sau gest de apropiere. Rămâneţi acolo şi nu treceţi linia. Staţi departe de mine.

Nu intraţi în cercul meu... Nu mă faceţi să vă împing sufletul afară ca să nu se apropie de al meu. Mă simt mai în siguranţă fără voi. Rămâneţi acolo. Suficient de departe încât să nu ştiu că sunteţi prin preajmă şi suficient de aproape încât să vă satisfaceţi curiozitatea pe care o ascundeţi strigând "îmi pasă!". Şi aşa, şi eu, şi voi, vom fi fericiţi.

Şi am învăţat să muşc, să lovesc, să zgârii, să trântesc, să arunc, să zdrobesc, să calc, să rănesc, să rup, să termin. Nu îmi mai arăt sensibilitatea...

Rămâi departe. M-am închis de mult. N-ai decât să baţi la uşă cât vrei. Nici măcar ea nu mai simte. Nici măcar ea nu mai ştie de ce e aici. Nici măcar ea nu mai aşteaptă pe nimeni.

Şi poate, da. Mă tem. Dar asta e, nu vreau să mai cunosc pe nimeni care riscă să devină cineva. Am devenit agresivă. Rănesc înainte să o faceţi voi. Nu-mi place ceea ce sunt acum.

Dear eyelashes, wishbones, dandelions, pennies, shooting stars, 11:11 and birthday candles, DO YOUR JOB!




She still thinks of him before she falls asleep.
When she knows she shouldn't.
When she knows he doesn't.

Sunday, January 9, 2011

I will take the lead and I will hurt first.


Şi străine, habar nu o să ai cine sunt.


O să ai încredere în mine deşi îţi voi spune de la început să nu o faci. O să crezi că mă cunoşti mai bine decât oricine. O să crezi că sunt sinceră. Te înşeli. Îţi voi dărui numai minciuni, adevărul îl voi păstra doar pentru mine.

O să crezi că sunt independentă şi că nu am depins de nimeni niciodată. O să crezi că sunt puternică şi că nu mă poate dărâma nimic. O să crezi că te iubesc, dar că nu ştiu să o arăt. O să crezi că nu te voi răni niciodată intenţionat. O să crezi că nu ştiu să plâng. Că nu am regrete. Că uneori sunt indiferentă. O să crezi că mi te dăruiesc cu totul şi că nu o să plec vreodată.

Şi nu ai nici cea mai mică idee de cât de tare te înşeli. N-o să ştii de câţi oameni am depins, de câţi oameni m-am agăţat şi de câţi oameni nu am reuşit niciodată să mă desprind. Nu o să ştii cât de slabă mă consider. Că o să ştiu şi o să pot să îţi arăt că te iubesc, dar nu voi vrea. Nu vei ştii că te voi răni cu bună ştiinţă doar pentru a nu-ţi da ocazia de a o face tu primul. N-o să ştii că plâng mai mult decât ar trebui şi că regretele sunt inelele pe care le port mereu. Habar n-o să ai că cea mai mare slăbiciune a mea este că îmi pasă prea mult. Nici că eu nu o să mi te dăruiesc nici măcar un pic, o să mă păstrez pentru mine însămi, departe de mâinile, ochii şi sufletul tău. Cât despre a rămâne sau a pleca... O să aştept să ajungi cât mai aproape, ca să nu uiţi niciodată felul în care ochii mei vor străluci când voi pronunţa cuvintele de adio.

Şi totuşi, după ce voi pleca, tu tot vei crede că m-ai cunoscut. Că ştii cine sunt eu cu adevărat.

Naivule, mă faci să râd. Tu nu ai nici cea mai mică idee. E nouă ianuarie şi a plouat pentru prima dată în anul ăsta. Şi am plâns. Am plâns pentru că mi-a amintit de cineva care seamănă cu ea. N-o să ştii nimic despre visurile şi speranţele mele. N-o să-ţi împărtăşesc gândurile mele şi n-o să-ţi vorbesc despre temerile pe care le am. N-o să îţi spun că-mi plac lalelele roşii şi o să te las cu impresia că trandafirii sunt cele mai frumoase flori care există pentru mine. N-o să ştii cât suflet pun în ceea ce scriu. Cât mă învinovăţesc pentru fiecare lucru care nu merge cum ar trebui. Cât de tare mă frământă să ştiu că cineva este supărat pe mine. Cât de apăsătoare mi se pare uneori tăcerea. Şi alteori cât de simplă şi frumoasă. Cât de dureros mi se pare să plec, lăsând pe cineva în urmă. Şi tu vei fii prima persoană care mă va vedea plecând.

Dar lasă. O să fim fericiţi. Tu vei iubi o minciună, iar eu mă voi iubi pe mine şi din când în când pe tine.

S-a oprit ploaia. Zâmbesc.

Friday, January 7, 2011

Song to say goodbye


Ne-am pierdut unul pe altul de trei ori. Înainte ca doi. Astăzi ca orice altceva.

E mai bine să ştiu că mă urăşti decât că mă iubeşti, aşa nu o să mai suferi. După nimeni din lumea asta nu se merită să suferi aşa cum ai suferit tu după mine.

Sper să nu mă ierţi niciodată pentru toată durerea pe care ţi-am provocat-o fără să vreau. În felul ăsta n-o să am cum să te mai rănesc vreodată. Pentru că e uşor să răneşti, chiar şi atunci când nu vrei.

Mi-ai spus că eu te-am învăţat să iubeşti. Sper să o faci în continuare. Nu vreau ca eu să-ţi fii dat şi să-ţi fii luat asta. Nimic nu începe şi nu se termină cu mine, dar tu probabil ştii asta deja.

Ştiu că acum sunt o dezamăgire şi nu, nici atunci şi nici acum nu am spus-o ca să mă contrazici. Diferenţa este că acum nu o vei mai face. Şi mă bucură asta.

Şi din moment ce tot de la Placebo a fost prima melodie, lasă-ma să citez un vers “you and me won’t be unhappy”.

Ne-am prăbuşit împreună şi sincer nu ştiu care pe care a tras după el.

Sentimentele nu vor mai fii împărţite în două corpuri.

Ţi-aş spune să mă uiţi, dar ştiu că deja ai făcut-o.

Nu cred că o să ne mai vedem vreodată.

Uneori e pur şi simplu mult prea târziu.

Nu mai sunt fata pe care ai iubit-o.

Timpul ne iubeşte pe amândoi.

Să nu-ţi fie dor de mine.

O să fie bine.

Adio. Poate.

Thursday, January 6, 2011

Intersecţii



Că poate am greşit intersecţia? Că poate asta e intersecţia în care regula principală este: încalcă regulile? Ce ne facem când noi de fapt căutăm intersecţia în care regulile sunt respectate? Intersecţia în care ne este locul de fapt?

Şi iată-ne. Iată-ne în intersecţia asta unde la semaforul aşteptării toate sufletele accelerează. Unde parcările sunt goale, pentru că sufletele se opresc la marginea trotuarului. Unde în sensurile giratorii au prioritate cei din partea dreaptă pentru că acolo cred ei că se află inima. O intersecţie unde nu există amenzi pentru viteză prea mare, unde semnele de stop înseamnă "continuă să mergi", unde indicatorul de interzis înseamnă "bine ai venit", unde curbele periculoase şi drumurile în şantier nu reprezintă pericole, ci prilej de dans. O intersecţie în care nu se calcă peste zebre, aşa că toate sufletele merg pe vârful degetelor ca să nu atingă liniile albe.

O intersecţie unde, în tot haosul ăsta, sufletele se ciocnesc unele de altele găsindu-se. Dar tu şi cu mine? Ce ne facem când ne ciocnim doar de noi înşine? Ce ne facem dacă şi atunci când ne ciocnim de suflete, o facem doar de cele nepotrivite? Nepotrivite, Alex, nu greşite ci nepotrivite. Nu există suflete greşite aşa cum nu există suflete corecte. Potrivit sau nepotrivit. Atât.

Spune, ce facem? Plecăm sau rămânem? Ştiu cum e să rămâi mereu în acelaşi loc, sub acelaşi cer, respirând acelaşi aer şi fiind încălzit de acelaşi soare. Ştiu. Ştiu cum e să rămâi. Ştiu cum e să îi priveşti pe cei care pleacă. Şi ştiu cum e să nu ţii minte ce culoare au ochii lor din cauză că pleacă prea repede. Mult prea repede. Şi tu ştii. Ştii că în final, nu are rost să mai spui niciun cuvânt, şi aşa toate înseamnă acelaşi lucru: adio. Ştii ce se ascunde sub fiecare talpă care pleacă în direcţia opusă: niciodată regete. Ştii că braţele se leagănă mereu leneş şi obosit pentru că sunt sătule de îmbrăţişat. Ştii că toate spinările ălea încovoiate pe care le vezi îndepărtându-se de tine, ascund în oasele lor o poveste. O poveste al cărei început şi al cărei final nu eşti tu.

Ştii multe, dar nu ştii de ce pleacă. Îţi spun eu. Ei pleacă pentru că se plictisesc de răsăriturile noastre. Şi pleacă să caute apusul în altă parte. Oriunde, dar nu aici, nu lângă noi. Şi Alex, nu te învinovăţi pentru că rămâi. Pentru că şi dacă ai pleca nu te-ai putea abţine de la a te uita în urmă. Şi atunci n-ai vedea pe nimeni. Pentru că noi şi atunci când plecăm, ei au plecat deja. Singurele lucruri pe care le laşi în spate sunt cerul cu care te-ai obişnuit, aerul pe care l-ai respirat de zeci de ori înainte şi soarele care te-a tot încălzit în timpul ăsta. Nimeni şi nimic mai mult. Dar Alex, cer este peste tot şi la fel şi aer şi la fel şi soare. Şi poate chiar mai frumoase.

Şi ştiu, ştiu că tu ai fost făcut ca să rămâi, nu ca să pleci. La fel sunt şi eu. Şi te înţeleg. Dar numai noi putem face astfel încât să cunoaştem şi sensul verbului "a pleca" - verişor al adjectivului de care ţi-e atâta teamă: "nou".

Acum spune-mi, Alex. Ce facem? Ne căutăm intersecţia cu care am tot fost obişnuiţi? Sau stăm, învăţând, prin a rămâne în locul ăsta, ce înseamnă a pleca.
Hai să rămânem prin a pleca, vrei?

Acum lasă-ţi sufletul să zboare fără să ia în seamă indicatoarele. Şi Alex, sper să te ciocneşti de sufletul potrivit. Şi îţi spun, vei ştii care este atunci când ea va căuta apusul lângă tine şi nu în altă parte; atunci când tu vei ţine minte ochii ei pentru a nu îi uita vreodată.

Acum fug şi eu. Am un suflet de... ciocnit.

Wednesday, January 5, 2011

Oglinzi sparte


- Mi-ai spus că ochii ei aveau forma sufletului. Cum vine asta? Sufletul are formă?
- Are…
- Bine, atunci cum arată? De ce zâmbeşti? De ce dai din cap în semn că nu? Nu ce?
- Nu îţi spun.
- Complicat mai eşti şi tu, Alex. Cine să te mai înţeleagă? Haide, zi-mi, ce culoare aveau?
- N-aveau.
- Ochi în formă de suflet şi fără culoare carevasăzică… Dar gene dese avea?
- Câte dorinţe am eu atâtea are ea gene să-i cadă.
- Alex eu cred că tu mă minţi, nu există asemenea ochi.
- Ba există! Ba există! I-am văzut eu! Şi m-am văzut în ei! De patru ori m-am văzut în ei, de trei ori în culori şi o dată alb negru!
- Bine Alex, te cred, nu te enerva. Dar totuşi, nu înţeleg. De ce de trei ori în culori şi doar o dată alb negru?
- Uşile din ochii ei. Uşile închise.
- Care uşi, Alex? Ochii nu au uşi… despre ce tot vorbeşti?
- Când erau deschise putea să intre culoarea. Acum sunt închise şi sunt doar umbre şi puţin alb pe alocuri.
- Ah, alb, albul ochiului, încep să înţeleg.
- Nu înţelegi nimic! Ce albul ochiului visezi? E rugină! Rugină!
- Bine, Alex, nu te mai enerva, de unde era eu să ştiu că era rugină? Rugina nu e arămie?
- Rugina ei e albă. Lacătele uşilor ei ruginesc alb.
- Eu nu mai înţeleg nimic. Despre ce tot vorbeşti? Ochi în formă de suflet, irişi fără culoare, rugină albă, gene şi dorinţe… chiar nu înţeleg ce vrei să spui. Lămureşte-mă şi spune-mi, doar de patru ori v-aţi văzut? Cum vine asta?
- Ochii care nu se văd se uită.
- Păi unde a plecat? Când a plecat? Şi-a luat măcar bun-rămas?
- Nu a plecat nimeni! Chiar nu înţelegi absolut nimic? La început mi-am închis eu ochii ca să nu-i mai văd pe ai ei.
- De ce? Parcă îţi plăceau ochii ei.
- Nu-mi place să mă văd alb negru. Eu am nevoie de culori şi uşile mi-au vorbit şi au zis să uit. Să uit pentru că nu se vor mai deschide.
- Aşa că ţi-ai închis ochii…
- Ca să nu mai văd… În sfârsit începi să înţelegi.
- Păi bine, şi apoi? Ai uitat-o?
- Nu pentru că nu m-a lăsat să-mi ţin ochii închişi. Mi-i tot deschidea cu visele pe care mi le agăţasem de degete. Şi mă obliga să o privesc, nu mă lăsa să o uit.
- Sau poate tu nu te-ai lăsat să o uiţi…
- Poate.
- Păi şi acum?
- Acum ce?
- Ea, Alex. Ea. Ai uitat-o?
- Momentan nu, dar ochii care nu se văd se uită.
- Parcă te obliga să o priveşti.
- Nu! Vezi? Nu ştii nimic! Nimic! Mi-am dat seama că nu e de ajuns să-mi închid ochii aşa că i-am acoperit eu pe ai ei. I-am astupat cu mâini reci, cu flori, cu ploi şi ace.
- Şi? Te-a mai strigat?
- Nu ştiu. Nu i-am reţinut niciodată vocea.
- Doar ochii…
- Doar ochii.
- Ai iubit-o?
- Nu ştiu, nu cred. Tu l-ai iubit?
- Nu ştiu, nu cred…
- Şi acum?
- Acum ce?
- La ce te gândeşti?
- La cât de bună a fost mâncarea aia nesănătoasă de azi. Vreau o rochie nouă şi am emoţii rău. Trebuie să îmi fac unghiile, şi o să le fac tot roşii, mereu vor fii roşii. Îmi vine să-mi dau palme că am citit ultimul capitol din carte când sunt abia la jumătatea ei. Trebuie să-mi îndrept nota aia de unu. Trebuie să mă tund şi sigur o să-mi ia prea mult din vârfuri; şi ele s-au tocit de la atâta aşteptare. Iubesc serile de aprilie şi abia le aştept. Nu, nu sunt eu de vină, nu. Dă-l încolo de opt. Mi-e dor de mare, ea mă înţelege. N-o să las pe ultima sută de metri. Oare cum îl cheamă? L-am văzut o singură dată, era septembrie şi eram în Parcul Eroilor. Trebuie să îmi fac curat în viaţă, dar mi-e teamă să arunc lucruri vechi. Mi-e dor de mare, ţi-am mai zis? Sunt bine şi o să fiu bine, cred. Trebuie! Da. Auzi, peştişorilor de aur cine le îndeplineşte dorinţele?
- În niciun caz noi.
- Dar batistelor cine le şterge lacrimile?
- În niciun caz noi.
- Atunci? Ce facem noi?
- Iubim.
- Şi suntem buni la asta?
- Nu prea.
- Dar vom fii vreodată buni?
- Nu.
- Şi atunci de ce o mai facem?
- Pentru că toţi avem ochi în formă de suflet.
- Eu nu.
- Priveşte-te şi ai să vezi. Dar priveşte-te numai în oglinzi sparte - doar ele reflectă realitatea.

Tuesday, January 4, 2011

Alex


Ce mă fac eu cu tine, Alex? Doar acum câteva ore am stat de vorbă şi mi-ai spus că eşti bine. Că nu vrei să mai simţi fluturi pentru nimeni. Că te bucuri că au dispărut cu totul şi că îţi doreşti să nu mai apară. Că şi aşa nu-ţi prea plac instectele. Că nu ţi-au plăcut niciodată. Că te-ai prefăcut că îţi plac doar de dragul lor, de dragul fostelor tale. Că fluturii ţi se par urâţi. Că seamănă toţi între ei. Că au culori şterse. Că sunt doar nişte muşte deghizate. Că sunt falşi. Că sunt prea fragili. Că sunt slabi. Slabi ca tine. Că ei te fac slab. Că ei te îmbolnăvesc de fragilitatea lor. Că îi urăşti.

Şi acum ce-mi spui? Îmi spui că te temi că nu o să îi mai simţi vreodată. Că ţi-e dor de ei. Că îi vrei inapoi. Şi te întrebi. Te întrebi de ce nu poţi să îi mai simţi . Te întrebi dacă există o altă ea. Şi mă întrebi pe mine ce se întâmplă.

Păi bine mă Alex, eu ce să-ţi fac? Ce să-ţi fac când nici tu nu ştii ce vrei? Îmi spui că vrei să iubeşti. Alex, dar pentru asta e nevoie de fluturi. Şi acum ce faci? Te răzgândeşti? Nu mai vrei să iubeşti? "Dacă asta implică fluturi, mai bine mă lipsesc", îmi spui.

Dar Alex, fluturii sunt încă în tine. Nu îi simţi pentru că nu mai zboară, nu mai au aripi, dar ei sunt încă acolo. Şi aşteaptă. Aşteaptă o străină. Şi Alex, străina aia o să vină. O să vină mai devreme decât crezi. Şi nici n-o să-ţi dai seama când ea va arunca câteva perechi de aripi în stomacul tău. Şi fluturii o să le capseze de trupurile lor subţiri. Şi or să zboare. O să zboare prin tine. O să îi văd în ochii tăi, o să îi simt în mâinile tale şi o să le aud fâlfâitul de aripi atunci când vei zâmbi.

Alex, fluturii sunt o alergie de care suferim toţi.
Şi sunt frumoşi. Fluturii sunt frumoşi.

Momente



Am dat astăzi peste nişte poze de care şi uitasem că există. Poze care surprindeau momente de care îmi aminteam foarte vag. Poze vechi...
Şi m-am uitat la mine şi păream fericită, ştii? Chiar păream a fi fericită. Şi tu păreai să fii fericit. Ce a trecut timpul, mă.

Astăzi nu-mi mai zic nimic. Îmi amintesc unde a fost facută poza şi cu ce ocazie, dar cam atât. Încerc să-mi amintesc de cum eram (eu şi cu tine), de glumele noastre, de toate lucrurile care ne-au legat şi nu reuşesc. Pur şi simplu nu reuşesc. Îmi amintesc unele lucruri, dar parcă nici măcar nu le-aş ştii. Pentru că nu le mai simt. Nu mai simt...

Întotdeauna mi-a plăcut să mă uit peste poze vechi, parcă sunt dovezi că ceea ce a fost a existat cu adevărat, că nu a fost doar imaginaţia mea. Dar e ciudat, e ciudat să mă văd atât de fericită alături de tine. Şi mă uit la fata din poză... şi parcă nu sunt eu. M-am holbat efectiv minute în şir la poze şi parcă nici nu mai simt momentele ălea ca făcând parte din trecutul meu. E prea departe totul, nu ştiu...

Şi am uitat fără să vreau, serios. Fără să vreau. Pur şi simplu... au venit alţi oameni. Şi tu ai rămas în urmă, şi cum eram eu înainte am rămas în urmă. Şi oamenii au tot venit, şi au tot venit şi la fel şi amintirile. Şi am uitat. Nu mai ştiu...

Şi ştiu. Ştiu că ceea ce simt acum se va duce aşa cum s-a dus şi ceea ce simţeam atunci. Timp. De asta e nevoie.

Oamenii vin, oamenii pleacă. Iar eu rămân aici ca să le spun "bine ai venit" şi "adio". Cuvinte scrise pe o bucată de carton motolită şi ruptă la colţuri - sufletul meu.
Eu rămân. Rămân pentru mine şi nu pentru voi.

Perhaps a stranger she could love

And she fights for her life

As she puts on her coat...


"Tu încă îţi aparţii. Atâta vreme cât îţi aparţii o să fii bine. O să fii bine."
D.

eu ştiu... fericirea nu doarme.


de când ne naştem înlocuim. jucăriile cu accesoriile, zâmbetele cu grimase, visele cu lucruri superficiale.
oamenii cu alţi oameni.
înlocuim şi înlocuim. suntem toţi copii ieftine ai celor de dinaintea noastră şi nu reuşim să ne încadrăm în rama pe care au lăsat-o atunci când au plecat. ramă a ceva ce acum e doar... gol. gol pe care uneori îl umplem transformându-l în ceva şi mai plin decât înainte. gol pe care uneori îl golim până şi de goliciunea lui.
înlocuim si suntem înlocuiţi.
ne folosim unii de alţii. atât. ne folosim...

traversa aleea parcului îmbrăcată prea subţire, tremurând de frig şi mâncând un corn cu ciocolată.
şi doar copacii au văzut. şi doar copacii or să ştie.
doar ei...

3 ianuarie 2011.

Monday, January 3, 2011


Or maybe I do?


Străine, când o să ne vedem pentru prima dată? Străine, dacă ne-am văzut deja şi nu ştim niciunul asta?

Hai să-ţi zic eu cum facem. Indiferent dacă ne-am mai întâlnit până acum sau nu, să-ţi ridici ochii din pământ când o să trec pe lângă tine ca să mă priveşti. Şi să-ţi scoţi şi mâinile din buzunare ca să-mi arăţi că nu ascunzi minciuni. Şi să-mi zâmbeşti aşa cum nu mi-a mai zâmbit nimeni până acum. Aşa cum nu ai zâmbit nimănui până acum. Şi atunci o să ştiu. O să ştiu că eşti tu.

S. Nu vreau să fie nevoie să ne pierdem ca să ne dăm seama cine suntem de fapt.
Să-mi zâmbeşti, bine? Să nu uiţi să-mi zâmbeşti.

Sunday, January 2, 2011

Culori


- Ce faci?
- Plec.
- De ce?
- Nu mă mai ţine nimic aici.
- Nimic?
- Nimic.
- Nici măcar ochii mei?
- Care ochi? Am şi uitat că ai aşa ceva...
- Cei prin care îmi cotrobăiai mereu prin suflet.
- Ce culoare au?
- Acum negri, când mă priveai albaştri.
- Dar te privesc acum.
- Ba nu. Priveşti spre mine, dar nu pe mine şi în mine nici atât.
- Nu ştiu despre ce vorbeşti.
- Normal că nu ştii. Ai uitat tot, nu mai ştii nimic.
- Ba un lucru ştiu.
- Care?
- Ochii tăi sunt muţi.
- Dacă i-ai privi mai atent ai vedea că vorbesc, că urlă, că ţipă încercând să te facă să îi auzi.
- Îi aud, dar vorbele tale sunt mute, nu-mi mai transmit nimic.
- Şi ce auzi?
- Că mă iubeşti.
- Şi?
- Şi nimic.
- Asta îmi şoptesc şi mie ochii tăi... nimic.
- Şi ce ai vrea să îţi şoptească?
- Că şi tu...
- Îmi pare rău, ochii mei nu au învăţat încă cuvintele ăstea.
- De fapt le-au uitat...
- Poate.
- Poate...
- Hai că trebuie să plec.
- Unde te grăbeşti?
- Să caut ochi verzi.
- Singurii de care nu ai avut parte până acum...
- De unde ştii?
- Mi-ai spus în fiecare zi.
- Acum ţi-am spus pentru ultima oară.
- Că tot vorbim despre ultima oară... O să te mai văd?
- Nu cred.
- Şi dacă o să am ochii verzi?
- Să mă cauţi. Când o să ai ochii verzi să mă cauţi. Dar până atunci, adio.
- Pe curând.

Saturday, January 1, 2011

Eu nu am avut niciodată parte de ochi verzi.

Străine cu ochii verzi, negri, albaştri sau căprui, momentan nu ne cunoaştem, dar mai târziu o vom face şi trebuie să îţi spun de pe-acum ca să ştii.

Mă, eu n-o să vreau să rămân. N-o să vreau să rămân, repetă-ţi asta până când o să înţelegi. Şi nu, nu are legătură cu tine, e vorba de mine. M-am săturat să fiu mereu cea care rămâne în urmă. M-am săturat să îi văd pe toţi cum pleacă aşa că, de-acum înainte, n-o să mai dau nimănui şansa de a mă lăsa în spate. O să plec, străine. O să plec când o să ne fie lumea mai dragă. O să plec când nici tu şi nici eu nu ne vom aştepta. O să plec de îndată ce îţi voi spune că voi rămâne pentru totdeauna. O să plec fără să-ţi spun cuvinte de adio. O să plec şi o să mă uit înapoi ca să văd cum e. Să văd cum e să pleci, cum e să părăseşti. Să văd, ce doare mai tare, să părăseşti sau să fii cel părăsit?

Străine, n-o să-mi cer iertare şi n-o să-ţi spun că-mi pare rău. Eu te-am avertizat, acum ştii. Ştii care va fi finalul nostru, cu toate că nici măcar nu am început. Dar totuşi, crezi că va durea mai puţin? Acum că ne ştim viitorul? Acum că ştim ce ne aşteaptă? Eu nu ştiu. Vom vedea.

Străine, eu n-o să vreau să rămân. Şi o să plec. O să plec când o să ne fie lumea mai dragă, dar în timpul în care o să stau, iubeşte-mă. Iubeşte-mă fără să o spui şi fără ca eu să simt la fel pentru tine.

Şi străine, îţi dau un mic pont: dacă o să mă faci să vreau să rămân, o să te iubesc şi eu.

"And someday
I'm gonna stay
But not today."
Not today...

Despre timp

Am învăţat că anumite goluri pe care le avem în stomac pot fi umplute numai de timp. Un alt el, o altă ea, alte amintiri, o ceaşcă de ceai sau o muşcătură de turtă dulce nu te vor ajuta cu nimic. Dar ai grijă, timpul e un copil, un copil care creşte fără să îmbătrânească şi fără să se maturizeze. Aşa că nu-l răsfăţa şi nu-i face toate poftele. Nu-l bate, dar pedepseşte-l atunci când devine obraznic. Iubeşte-l şi încearcă să îl înţelegi. Citeşte-i poveşti şi sărută-l înainte de culcare. Şi ai să vezi, încetul cu încetul, golurile vor fi astupate. Şi te vei simţi şi mai întreg decât obişnuiai să fii înainte. Înainte că ei să plece.

Sunt bine.