Friday, January 14, 2011

Scrisoare către Alex. III

Alex, îţi scriu despre mine şi uneori despre el. Deşi nu-mi răspunzi niciodată. Deşi nu mi-ai spus niciodată că ai primit vreo scrisoare de la mine. Nu le-am văzut pe masa ta din bucătărie. Sau sub salteaua patului tău. Dar ştiu că le citeşti. Şi e suficient.

Mergeam astăzi spre şcoală şi priveam spre cer. Mi-era milă de el, crengile copacilor îl zgâriau. Şi îl durea. Şi vedeam cum abia se abţinea să nu plângă. Şi am scotocit prin ghizodan să văd dacă am plasturi la mine. Dar nu am găsit decât cutii goale. Toţi plasturii erau deja lipiţi peste inima mea. Parcă fac parte din mine, nici nu îi mai simt. Şi Alex, aş fi putut da unul jos şi aş fi putut bandaja puţin cerul cu el. Dar n-am vrut. Mi-a fost frică de durere. Dar cerul m-a iertat. Cerul întotdeauna mă iartă. Şi a început să vorbească cu mine. Ştii ce mi-a zis? Mi-a zis că sunt cea mai frumoasă frunză. Şi mi-a mai spus că frunzele sunt stelele pământului. Ai auzit, Alex? Sunt o stea. Sunt o stea mică şi roşie!

Şi am continuat să merg zâmbind, privind către prietenul meu - cerul. Şi nu am văzut gropile săpate de ceilalţi. Şi am căzut. Dar nu m-am lovit. Vezi ce bine e să ai totul rănit? Măcar aşa ştii că nu mai ai ce să mai loveşti. După ce am ieşit din groapă cu pământ sub unghii, nu l-am mai băgat în seamă pe cer. Eram atentă să sar cu grijă peste prăpăstii. Şi am sărit atât de înalt încât am dat cu capul de o stea. Şi am râs. Şi a râs şi cerul. Şi a râs şi steaua. Şi gropile. Şi cucuiul. Am râs pentru că a fost cea mai frumoasă durere pe care am simţit-o. E frumos să dai cu capul de o stea, ar trebui să încerci şi tu.

Alex, iubesc mult cerul. Şi cred că şi el mă iubeşte, altfel nu-mi explic de ce cade peste mine atât de des în ultima vreme. Dar, Alex, spune-mi, de ce nu s-a prăbuşit peste mine niciodată un cer cu stele? Sau curcubeie? Sau păsări? De ce cad doar ceruri cu nori, ploi şi grindină? De ce mă iubesc doar lucruri reci?

Dar uite, pământul nu-mi prea place. Şi sentimentul cred că e reciproc. Vezi tu, mereu îmi fuge de sub picioare. Nu suportă nici măcar să îl ating cu tălpile mele tocite. Tocite de la cât am alergat după oameni care, în fond, nu au venit niciodată. Oameni care doar au plecat. Oameni pentru care am fost numai o staţie în care s-au oprit pentru un sărut, o îmbrăţişare şi o vorbă bună. Un popas pentru a prinde ceva energie. Ca să plece mai departe. Fără să se uite înapoi. Fără să îşi mai amintească de mine. De tine.

Şi spune-mi, Alex, de ce cred oamenii că e de ajuns să simtă durerea? Şi nu vor să o spună. Să o şoptească. Să o urle. Să o cânte. Să dea puţin afară din ea. Şi de ce oamenii îşi caută disperaţi aripile în propriile lor case? Când de fapt le uită în locuinţele celorlalţi, sub patul care ştie atâtea secrete. Şi de ce încercăm să mergem cât mai sincronizat? De ce ne numărăm paşii? De ce simţim că e vina noastră când ceilalţi rămân în urmă? De ce uităm cântecele noastre preferate? De ce, pentru unii, cioburile sunt cele mai calde suflete? Şi de ce îmbrăţişăm mereu oameni cu foarfeci în loc de mâini sau flori? De ce căutăm lacăte făcute doar ca să închidă? Şi uşi care se deschid doar de pe dinăuntru? Şi perdele care nu pot fi date la o parte? Şi de ce ne bucurăm când moare o stea? Când, în fond, nu moartea ei ne împlineşte dorinţele. Ci noi.

Şi Alex, citeşte-mă în cuvintele nescrise şi alineaturile paragrafelor goale. Citeşte-mi şi înţelege-mi tăcerile. Şi citeşte-l pe El în fiecare semn de întrebare şi în fiecare punct de suspensie. Citeşte-l, deşi nu o să îl înţelegi vreodată. Şi nici nu o să îl găseşti. Pentru că îl caut în toate celelalte persoane. Dar nimeni nu are suflet ca al lui. Şi nici ochi.

Alex, nu mi-ai spus niciodată că ai primit vreo scrisoare de la mine. E în regulă. Ştiu că le citeşti. Dar te rog, data viitoare, lângă ceaşca de cafea din bucătărie, lasă-mi măcar timbrele. N-am bani să mai cumpăr altele. I-am cheltuit pe toţi pe plasturi. Sute de plasturi. Pentru mine, pentru tine, pentru cer. Pentru penele care ne cad.
Chiar, crezi că păsările sunt invidioase pe aripile mele?

No comments:

Post a Comment

Vorbește-mi.