Oglinzi sparte

Photo by Marco Mons on Unsplash

- Mi-ai spus că ochii ei aveau forma sufletului. Cum vine asta? Sufletul are formă?

- Are…

- Bine, atunci cum arată? De ce zâmbeşti? De ce dai din cap în semn că nu? Nu ce?

- Nu îţi spun.

- Complicat mai eşti şi tu, Alex. Cine să te mai înţeleagă? Haide, zi-mi, ce culoare aveau?

- N-aveau.

- Ochi în formă de suflet şi fără culoare carevasăzică… Dar gene dese avea?

- Câte dorinţe am eu, atâtea are ea gene să-i cadă.

- Alex, eu cred că tu mă minţi, nu există asemenea ochi.

- Ba există! Ba există! I-am văzut eu! Şi m-am văzut în ei! De patru ori m-am văzut în ei, de trei ori în culori şi o dată alb negru!

- Bine, Alex, te cred, nu te enerva. Dar totuşi, nu înţeleg. De ce de trei ori în culori şi doar o dată alb negru?

- Uşile din ochii ei. Uşile închise.

- Care uşi, Alex? Ochii nu au uşi… despre ce tot vorbeşti?

- Când erau deschise putea să intre culoarea. Acum sunt închise şi sunt doar umbre şi puţin alb pe alocuri.

- Ah, alb, albul ochiului, încep să înţeleg.

- Nu înţelegi nimic! Ce albul ochiului visezi? E rugină! Rugină!

- Bine, Alex, nu te mai enerva, de unde era eu să ştiu că era rugină? Rugina nu e arămie?

- Rugina ei e albă. Lacătele uşilor ei ruginesc alb.

- Eu nu mai înţeleg nimic. Despre ce tot vorbeşti? Ochi în formă de suflet, irişi fără culoare, rugină albă, gene şi dorinţe… chiar nu înţeleg ce vrei să spui. Lămureşte-mă şi spune-mi, doar de patru ori v-aţi văzut? Cum vine asta?

- Ochii care nu se văd se uită.

- Păi unde a plecat? Când a plecat? Şi-a luat măcar bun-rămas?

- Nu a plecat nimeni! Chiar nu înţelegi absolut nimic? La început mi-am închis eu ochii ca să nu-i mai văd pe ai ei.

- De ce? Parcă îţi plăceau ochii ei.

- Nu-mi place să mă văd alb negru. Eu am nevoie de culori şi uşile mi-au vorbit şi au zis să uit. Să uit pentru că nu se vor mai deschide.

- Aşa că ţi-ai închis ochii…

- Ca să nu mai văd… În sfârsit începi să înţelegi.

- Păi bine şi apoi? Ai uitat-o?

- Nu pentru că nu m-a lăsat să-mi ţin ochii închişi. Mi-i tot deschidea cu visele pe care mi le agăţasem de degete. Şi mă obliga să o privesc, nu mă lăsa să o uit.

- Sau poate tu nu te-ai lăsat să o uiţi…

- Poate.

- Păi şi acum?

- Acum ce?

- Ea, Alex. Ea. Ai uitat-o?

- Momentan nu, dar ochii care nu se văd se uită.

- Parcă te obliga să o priveşti.

- Nu! Vezi? Nu ştii nimic! Nimic! Mi-am dat seama că nu e îndeajuns să-mi închid ochii, aşa că i-am acoperit eu pe ai ei. I-am astupat cu mâini reci, cu flori, cu ploi şi ace.

- Şi? Te-a mai strigat?

- Nu ştiu. Nu i-am reţinut niciodată vocea.

- Doar ochii…

- Doar ochii.

- Ai iubit-o?

- Nu ştiu, nu cred. Tu l-ai iubit?

- Nu ştiu, nu cred…

- Şi acum?

- Acum ce?

- La ce te gândeşti?

- La cât de bună a fost mâncarea aia nesănătoasă de azi. Vreau o rochie nouă şi am emoţii rău. Trebuie să îmi fac unghiile şi o să le fac tot roşii, mereu vor fi roşii. Îmi vine să-mi dau palme că am citit ultimul capitol din carte când sunt abia la jumătatea ei. Trebuie să-mi îndrept nota aia de unu. Trebuie să mă tund şi sigur o să-mi ia prea mult din vârfuri; şi ele s-au tocit de la atâta aşteptare. Iubesc serile de aprilie şi abia le aştept. Nu, nu sunt eu de vină, nu. Dă-l încolo de opt. Mi-e dor de mare, ea mă înţelege. N-o să las pe ultima sută de metri. Oare cum îl cheamă? L-am văzut o singură dată, era septembrie şi eram în Parcul Eroilor. Trebuie să îmi fac curat în viaţă, dar mi-e teamă să arunc lucruri vechi. Mi-e dor de mare, ţi-am mai zis? Sunt bine şi o să fiu bine, cred. Trebuie! Da. Auzi, peştişorilor de aur cine le îndeplineşte dorinţele?

- În niciun caz noi.

- Dar batistelor cine le şterge lacrimile?

- În niciun caz noi.

- Atunci? Ce facem noi?

- Iubim.

- Şi suntem buni la asta?

- Nu prea.

- Dar vom fi vreodată buni?

- Nu.

- Şi atunci de ce o mai facem?

- Pentru că toţi avem ochi în formă de suflet.

- Eu nu.

- Priveşte-te şi ai să vezi. Dar priveşte-te numai în oglinzi sparte – doar ele reflectă realitatea.