Ce mă fac eu cu tine, Alex? Doar acum câteva ore am stat de vorbă şi mi-ai spus că eşti bine. Că nu vrei să mai simţi fluturi pentru nimeni. Că te bucuri că au dispărut cu totul şi că îţi doreşti să nu mai apară. Că şi aşa nu-ţi prea plac instectele. Că nu ţi-au plăcut niciodată. Că te-ai prefăcut că îţi plac doar de dragul lor, de dragul fostelor tale. Că fluturii ţi se par urâţi. Că seamănă toţi între ei. Că au culori şterse. Că sunt doar nişte muşte deghizate. Că sunt falşi. Că sunt prea fragili. Că sunt slabi. Slabi ca tine. Că ei te fac slab. Că ei te îmbolnăvesc de fragilitatea lor. Că îi urăşti.
Şi acum ce-mi spui? Îmi spui că te temi că nu o să îi mai simţi vreodată. Că ţi-e dor de ei. Că îi vrei înapoi. Şi te întrebi. Te întrebi de ce nu poţi să îi mai simţi . Te întrebi dacă există o altă ea. Şi mă întrebi pe mine ce se întâmplă.
Păi bine, mă Alex, eu ce să-ţi fac? Ce să-ţi fac când nici tu nu ştii ce vrei? Îmi spui că vrei să iubeşti. Alex, dar pentru asta e nevoie de fluturi. Şi acum ce faci? Te răzgândeşti? Nu mai vrei să iubeşti? "Dacă asta implică fluturi, mai bine mă lipsesc", îmi spui.
Dar Alex, fluturii sunt încă în tine. Nu îi simţi pentru că nu mai zboară, nu mai au aripi, dar ei sunt încă acolo. Şi aşteaptă. Aşteaptă o străină. Şi Alex, străina aia o să vină. O să vină mai devreme decât crezi. Şi nici n-o să-ţi dai seama când ea va arunca câteva perechi de aripi în stomacul tău. Şi fluturii o să le capseze de trupurile lor subţiri. Şi o să zboare. O să zboare prin tine. O să îi văd în ochii tăi, o să îi simt în mâinile tale şi o să le aud fâlfâitul de aripi atunci când vei zâmbi.
Alex, fluturii sunt o alergie de care suferim toţi. Şi sunt frumoşi. Fluturii sunt frumoşi.
Energie, nu alergie. Sau, şi, şi.
ReplyDelete