Culori

Photo by Harry Quan on Unsplash

- Ce faci?

- Plec.

- De ce?

- Nu mă mai ţine nimic aici.

- Nimic?

- Nimic.

- Nici măcar ochii mei?

- Care ochi? Am şi uitat că ai aşa ceva...

- Cei prin care îmi cotrobăiai mereu prin suflet.

- Ce culoare au?

- Acum negri, când mă priveai albaştri.

- Dar te privesc acum.

- Ba nu. Priveşti spre mine, dar nu pe mine şi în mine nici atât.

- Nu ştiu despre ce vorbeşti.

- Normal că nu ştii. Ai uitat tot, nu mai ştii nimic.

- Ba un lucru ştiu.

- Care?

- Ochii tăi sunt muţi.

- Dacă i-ai privi mai atent, ai vedea că vorbesc, că urlă, că ţipă încercând să te facă să îi auzi.

- Îi aud, dar vorbele tale sunt mute, nu-mi mai transmit nimic.

- Şi ce auzi?

- Că mă iubeşti.

- Şi?

- Şi nimic.

- Asta îmi şoptesc şi mie ochii tăi... nimic.

- Şi ce ai vrea să îţi şoptească?

- Că şi tu...

- Îmi pare rău, ochii mei nu au învăţat încă cuvintele astea.

- De fapt le-au uitat...

- Poate.

- Poate...

- Hai că trebuie să plec.

- Unde te grăbeşti?

- Să caut ochi verzi.

- Singurii de care nu ai avut parte până acum...

- De unde ştii?

- Mi-ai spus în fiecare zi.

- Acum ţi-am spus pentru ultima oară.

- Că tot vorbim despre ultima oară... O să te mai văd?

- Nu cred.

- Şi dacă o să am ochii verzi?

- Să mă cauţi. Când o să ai ochii verzi să mă cauţi. Dar până atunci, adio.

- Pe curând.