Scrisoare către Alex I

Photo by Jeremy Ricketts on Unsplash

Alex, stau aici şi încerc să-ţi scriu, dar sfârşesc prin a desena jumătăţi de inimi, sferturi de petale şi suflete întregi. Deşi sufletele sunt mai mereu fărâmiţate. După ce le desenez, le colorez în negru. De ce? N-am idee. Închid ochii şi iau la întâmplare una dintre cariocile de pe masă. Mereu se nimereşte negru. Şi colorez în grabă. Depăşesc liniile. Mă enervez. Tai de şase ori după care mototolesc foaia. Privesc spre coşul de gunoi. "Dacă nimeresc, o să fie bine". N-am ratat niciodată. Şi totuşi, de ce nu e bine? Când ieri era? Când n-am pierdut nimic de ieri până azi? Când singurul lucru care s-a schimbat este numărul de bătăi de inimi?

Cred că mi-e dor să mă joc. Vreau să mă joc de-a v-aţi ascunselea cu florile şi restul lumii. Vreau să mă ascund cât mai bine. Atât de bine încât să fiu găsită şi păstrată. Aşa că mă furişez în umbra unei ploi reci şi stau. Şi cad. Aştept. Râd. Privesc. Şi ei mă caută în fluturi, în case, în uşi scoase din balamale şi gropi în asfalt şi suflet. Când de fapt sunt peste tot şi nicăieri. Sunt în părul lor ud. Dar ei văd doar ploaia, nu şi pe mine. Şi mă simt ca o învinsă pentru că toţi renunţă la a mă căuta.

Şi apoi ne jucăm baba oarba. Mă leg la ochi cu o panglică roşie şi încep să caut. Dar dau doar peste oameni nepotriviţi, cu degete prea lungi, cu buze prea pline, ochi prea închişi şi inimi prea goale. Suflete nepotrivite. Şi mă satur să ating doar ferestrele cu obloane care sunt sculptate în pielea lor. Mă satur să mă lovesc de lucruri fără viaţă şi oameni fără suflet. Îmi eliberez ochii. Şi văd că n-am înaintat, sunt în acelaşi loc. Doar oamenii s-au schimbat. Acum au şi mai multe colţuri ca să îmi zgârie cercurile închise.

Aşa că decid să mă joc prinselea doar cu umbra mea. Cea care întotdeauna a fost mai vie, mai colorată şi mai bună decât mine. Şi o alerg. Fug. Gâfâi. Obosesc. Şi când să o prind şi să o scutur din toate încheieturile ca să îi cadă explicaţiile din buzunare, dispare. Şi niciodată nu aflu de ce fură atât de mult din mine.

Şi rămân singură, Alex. Şi mă uit la pereţii ăştia goi care au orbit de la cât de albi sunt. Care ar da orice pentru o cariocă, fie şi ea negră. Acum o să-mi zici că negru e nonculoare, dar de unde să ştie pereţii? Pentru ei, orice diferă de alb e culoare şi viaţă.

Şi trebuie să am o discuţie serioasă cu mână mea stângă. Tot caută o mână dreaptă de care să se ţină. A dat şi anunţ în ziar. Şi e pretenţioasă, ştii? Mâinile sunt mai pretenţioase ca oamenii. Unele degete sunt prea scurte, altele prea lungi, unele prea groase, prea subţiri, prea reci sau altele prea calde. Pielea e ba prea aspră, ba prea fină. Inelele sunt prea grele sau prea absente, iar unghiile prea lungi sau prea albe. Şi mâna mea stângă e nefericită că nu găseşte mâna dreaptă pe care o caută de atâta timp. Cred că mâinile sunt mai oarbe decât noi, oamenii. Ele nu văd că cel mai bine se potrivesc cu mâna cu care împart acelaşi trup. Mâna mea dreaptă, şi ea la rândul ei, caută o mână stângă. O să le fac astăzi cunoştinţă, sigur o să se placă. Mână mică, degete suficient de lungi, unghii scurte şi mereu roşii. Vor fi fericite şi nu vor mai fi singure. Şi eu nu voi mai fi singură.

Şi spune-mi, de ce sunt oamenii atât de buni la a mima fericirea? De ce nu ne plac aceleaşi cântece? De ce îmi simt ochii ca fiind atât de comuni? De ce ne răspundem prin întrebări şi nu prin răspunsuri?

Şi Alex, ştiu că atunci când vei citi scrisoarea asta o să te întrebi ce am. Primul impuls ar fi să-ţi spun că nimic. Dar ar fi o minciună. Am multe. Am gânduri, foi, carioci, sentimente, prietene, bomboane de ciocolată, rochii, amintiri şi dimineţi. Mă am pe mine. Şi tu te ai pe tine. Toţi avem ceva. Dar nu toţi avem pe cineva. Eu am multe şi câteva. Dar niciodată motive. Şi nici răspunsuri.

Şi acum cred că voi tăia rândurile astea pe care ţi le-am scris. Nu-mi place cum am scris. E prea înclinat. Bate vântul... Şi o să mototolesc foaia, dar nu o să o arunc spre coşul de gunoi. E deja plin de alte hârtii şi de fulgii aripilor noastre.

Alex, spune-mi, tu crezi că o să fie bine?