Sunday, January 16, 2011

Scrisoare către Alex. IV

Alex, astăzi îţi scriu ca să te mint. Să îţi spun că sunt bine. Că sunt fericită şi că mi-am călcat în picioare regretele. Că zâmbesc. Că îmi plac ochii mei. Că nu mă mai simt singură. Că l-am uitat.

Spune-mi te rog, de ce oamenii îmi aruncă mereu acelaşi colac de salvare? Oare ei nu văd că întotdeauna ajung să-l sparg, din cauza cârligelor din vârful degetelor pe care ei le numesc semne de întrebare? Dar măcar tu, Alex, măcar tu, lasă-mă. Lasă-mă să mă scufund. Nu încerca să mă salvezi. Şi nu-ţi face griji, o să mă ridic la suprafaţă mai devreme sau mai târziu. Atunci când apa sărată nu va mai avea loc în plămânii şi ochii mei.

Şi, uite, am stat astăzi în mijlocul unei camere goale. Şi pereţii mi-au vorbit.

Peretele drept mi-a spus că nu-mi mai aude inima bătând din cauză că sunt îmbrăcată cu haine prea groase, prea negre, prea multe. L-am contrazis şi i-am spus că e din cauza distanţei, inima e întotdeauna în partea stângă. Dar a fost încăpăţânat şi n-a vrut să mă creadă. Spunea că sunt moartă. Dar atunci, de ce mă doare atât de tare? S-a înşelat... sunt mai vie ca niciodată.

Peretele stâng mi-a spus că-mi aude inima bătând mai puternic decât de obicei. I-am spus că e din cauza apropierii, inima e întotdeauna în partea stângă. M-a contrazis spunându-mi că inima e în tot corpul. Aleargă. E agitată şi din cauza asta se tot ciocneşte de coaste, ajungând să se spargă de una singură. Inimile se autodistrug atunci când simt prea multe, prea intens, prea deodată.

Peretele din spate mi-a spus că îl privesc dintotdeauna. Peretele din faţă i-a dat dreptate. El nu mi-a văzut niciodată faţa, nu-mi cunoaşte decât spatele, pe când cel spre care privesc ştie până şi numărul de gene pe care le am. Şi au dreptate, iubesc prea mult trecutul ca să privesc spre viitor.

Tavanul mi-a spus că sunt prea mică şi neînsemnată. Că nu o să ajung niciodată să-i culeg stelele din umbre. Podeaua însă, mi-a spus că stelele sunt deja în părul, zâmbetul şi ochii mei. Sunt de acord cu ei, m-am umbrit cu totul. M-am dezbrăcat de bună voie de culori.

Alex, spune-mi, dacă nici măcar pereţii nu mă văd în totalitate aşa cum sunt, când de fapt ei ar trebui să mă cunoască cel mai bine, atunci cine o să o facă?

Şi ce rost are să vreau să arunc trecutul când nu sunt pungi destule pentru tot ce am trăit? Când nu sunt cutii destule pentru toate visurile pe care le-am avut? Când nu sunt saci suficienţi pentru toate pozele pe care mi-ar fi plăcut să le fac cu el? Nu avem nicio poză împreună. Şi de ce e loc destul în suflet pentru trecut? Pe pereţi pentru visuri şi pe retină pentru amintirile cu el? Şi de ce nu mă poate alina niciun cuvânt? Când sunt atâtea care există. Şi de ce mă simt atât de singură? Când sunt atâţia oameni care mă iubesc. Şi de ce mă simt atât de rece? Când sunt un om atât de cald... Şi de ce îţi pun mereu întrebări, când tu nici măcar nu-mi răspunzi? Niciodată.

Şi vreau să bat din palme pentru fiecare suflet care s-a născut astăzi. Şi vreau să-mi închid ochii şi să-mi frâng mâinile pentru fiecare om care a murit astăzi. Dar nu pot. Pentru că sunt prea multe suflete care se nasc dimineaţa, dar la amiază sunt deja pe moarte. Şi a doua zi o iau de la capăt: trăiesc pentru câteva ore. Alex, tu câte ore trăieşti pe zi?

Şi mâine e luni. Şi o să zâmbesc dacă de dimineaţă va fi însorit. Şi o să zâmbesc şi dacă nu. Alex, astăzi ţi-am scris numai minciuni.
Dar uite un adevăr. Încă iubesc. Încă îmi pasă. Încă sper. Încă mă tem.

Şi Alex, unde e băiatul care atunci când mă va privi în ochi, va vedea mai mult decât un curcubeu de fluturi maronii?

6 comments:

  1. superb, genial, mirific, ... nu-mi ajung cuvintele!

    ReplyDelete
  2. Mă bucur că ţi-a plăcut Anisia cu nume deosebit! :*

    ReplyDelete
  3. Foarte frumos scris, ca intotdeauna! :*

    ReplyDelete
  4. Are dreptate Anisia. Chiar nu exista cuvinte pentru ce ai scris tu aici...

    ReplyDelete

Vorbește-mi.