Monday, June 23, 2014

De prin blogul meu secret

Da, se pare că acum 2-3 ani mi-am făcut un blog secret (cică?) pe care scriam constant. Am uitat complet de el, am dat din greșală pe net acum de el. Câteva chestii care, nu știu, m-au făcut să-mi fie și mai drag trecutul (nu mai drag decât prezentul - e nesănătos):

Am încetat să visez cu ochii deschiși la noi. Cât timp mai durează până n-o să te mai visez nici cu ochii închiși?

O iau de la capăt cu un nou sfârșit. Ciudat cum astea au fost de fapt începuturile mele.

Azi noapte am visat că mi-ai spus că mă iubeşti. Nu putea să sune mai firesc decât atât.

Yellow Lights: sunt încurcată în asta
Yellow Lights: cu totul
Yellow Lights: adica şi să vreau să ies
Yellow Lights: nu mai am cum
Yellow Lights: ptr că am pus suflet
Yellow Lights: şi când pui suflet
Yellow Lights: nu mai ai cum să-l iei înapoi
Yellow Lights: cu una cu două

21 noiembrie - Astăzi am fost frumoasă şi tu nu ai fost aici să mă vezi

Yellow Lights: da
Yellow Lights: dar mă sărutaseși
Yellow Lights: și era ca și cum
Yellow Lights: luaseși ceva
Yellow Lights: îți dădusem ceva
Yellow Lights: din mine

Tocmai am respins buzele altui băiat. Pentru că încă simt gustul tău. Şi nu vreau să-l pierd. Să-l înlocuiesc nici atât. Mi-e dor de tine. Tot drumul spre casă nu am făcut decât să mă gândesc la cum ar fi trebuit să fii tu cel care mă conduce.  Dacă erai tu… te-aş fi lăsat să mă săruţi până dimineaţă. De ce n-ai putut să mă păstrezi?

Eşti o furtună, nu un tsunami. Nu eşti atât de distrugător pe cât te crezi.

Yellow Lights: să nu mă regreți niciodată

Cu sufletul nu se merge înainte. 
Oricât de bine ne-am pricepe la cuvinte… de multe ori nu vorbim aceeaşi limbă.

Acum doi ani: Mă mai gândesc din când în când la tine. Dar nu spun nimănui asta. Nu ştiu dacă e normal sau nu, dacă e corect sau nu, dacă e bine sau rău… Aş vrea să mai vorbim din când în când. Aş vrea să ştiu că eşti bine. Vreau să ştiu că… la naiba. It wasnt meant to be. Ştiu. Dar mă doare să ştiu că ţi-am lăsat un gust amar. Ai avut minusurile tale. Ştiu. Şi eu le-am avut pe ale mele. Dar am avut şi momente de o frumuseţe incredibilă. Şi n-aş vrea să le uiţi. Nici să te gândeşti la ele dacă îţi fac rău. Dar aş vrea să rămână peste ani. Sunt melodii care îmi amintesc de tine. I know, I know, I know there will be tears. Îmi pare rău. De ce te-ai apucat de fumat? Ce mai faci? Care sunt acum prietenii tăi? Tot cei de atunci pe care nu am apucat să-i întâlnesc? Am dat reply la piesă. Ce sado-maso sunt. Nu pot să-ţi spun tot ce cred. Nu vreau să te induc în eroare. Să mă joc cu mintea ta cum s-a jucat el cu a mea. Nu. Sunt fericită. Uneori. Nu tot timpul. Acum nu sunt… Am momente în care îmi vine să pun mâna pe telefon şi să te sun. Să văd ce mai faci. Cum mai eşti. Ce mai fac Sara şi Simona. Sau cum te mai înţelegi cu tatăl tău. De mama ta ştiu sigur că tot frumoasă e. Bunicul tău cred că în continuare nu vrea să audă de mine. E normal să par personajul negativ. Ei te iubesc. Eu te-am iubit… dar te-am făcut să suferi. Am plecat. Nu pentru că nu eram fericită, ci pentru că nu eram fericiţi. Oricât ai încerca să te autoconvingi că nu e aşa. Am dreptate şi tu ştii asta. Reply încă o dată.De fiecare dată când o să aud melodia asta o să-mi amintesc de seara de la karaoke. Când ai cântat-o cu Sabina ţinându-mă pe mine de mână. Am băut vodka cu suc de mere. În drum spre casă m-ai cărat pe umeri. Ţi-am pus mâinile la ochi şi te-am ghidat. Mai la dreapta, mai la stânga, drept în faţă, aşa, da, nu, stai! Ce uşor era cu încrederea în momentul ăla. Sper să mai poţi, dar mai ales să vrei să mai ai încrederea pe care ai avut-o în mine în Altă-Cineva. Îţi mulţumesc şi îmi pare rău.

Timpul nu se ciocnește de mine. din păcate.

Am recitit anumite lucruri pe care le-am scris acum 4 ani. 
Mă sperie tot timpul ăsta care a trecut pe lângă noi. mă sperie senzația asta de amintire. Știu tot ce am scris pentru fiecare, dar de fiecare dată când recitesc mi se pare ceva nou... nemaiîntâlnit și în niciun caz ceva care a ținut de viața mea... Aveam optișpe ani, după aia nouășpe, douăzeci, douăzeci și unu, acum douăzeci și doi. Și uneori, nu știu de ce, simt că am început să trăiesc cu adevărat abia după vara din 2010 în care am împlinit optișpe ani. Tot ce e înaintea acelei veri îmi pare atât de departe și de nesemnificativ. Cred că optișpe a fost cel mai îngrozitor an pe care l-am trăit, dar nu știu de ce, simt că a fost și cel mai frumos. Poate pentru că atunci am început să mă șlefuiesc. Cea mai frumoasă și urâtă durere am trăit-o atunci.

Începutul ultimului an de liceu, prima dată când am suferit cu adevărat după un băiat, vara la craiova, vara la cluj, vara la mare, ioana și rareș. Ioana cu care nu am mai vorbit de nu știu de când... Rareș cu care vorbesc doar în vacanța de vară și care anul ăsta m-a surprins când și-a amintit de ziua mea și m-a sunat. Dani, Adi, Luci, Andrei, Beni, Dani, Cătă, Vlad, Ștefan, Claudia, Iulia, Virginia, Raul, blogul, clasa a doișpea, MARIN SORESCU, banchetul, admiterea, prima sesiune, Placebo - instrumentalul de la twenty years, totul trece foarte repede pe lângă mine.

Și au trecut trei ani de când nu am mai văzut marea vara. Și doar un an de când am văzut-o ultima dată iarna. Ce frumos întoarsă cu susul în jos e viața mea, nu? 

A fost o iarnă lungă, dar parcă a sosit mai repede ca niciodată vara. De marți o să fiu oficial liberă, absolventă și o să am timp să citesc câtă poezie am chef, să mă plimb, să mă duc la ștrand, să beau o grămadă de litri de ceai, să învăț să gătesc, să mă întorc în Brașov, să ma văd cu Di, să îi văd pe ai mei, să mănânc dulceața de căpșuni a mamei, să trec pe la fostul liceu, să mă duc la țară, să mă scald în lac, să stau pe bancheta din spate a mașinii și să mă simt mai creativă ca oricând, să petrec timp cu vară-mea, să-l citesc și să-l învăț pe Freud, să aplic la masterat, să merg împreună cu colegii de facultate la mare, să jucăm activity, mimă, eu, mafia, să citesc doar ce vreau eu și să nu mă mai simt constrânsă să învăț nimic din ceea ce nu-mi place, măcar pentru câteva luni.

Vara asta o să fie minunată. Și după o vară atât de frumoasă nu poate sosi decât o toamnă pe măsură.

Vă iubesc pe toți pentru că v-am iubit odată. 

Friday, June 6, 2014

Cică nu mai suntem copii, dar parcă tot suntem

E trecut de ora cinci și bineînțeles că nu dorm. Mi-am dat peste cap somnul de câteva zile bune. Îmi dorm zilele și-mi trăiesc nopțile. Sunt înconjurată de foi și căni de apă și am browserul deschis pe modul icognito. Am dat cu search chestii pe google care nu vreau să apară în istoric. 

Pe 4 am făcut 22 de ani... douăzeci și doi. Și parcă nu-mi vine să cred că cel puțin teoretic sunt om în toată firea, adult cum s-ar spune. Mă simt tânără, mă simt încă copiliță și cu toate astea mă simt și femeie în același timp. Dar niciun paradox nu mă mai miră. Am ajuns să cred că există NU POT, dar VREAU și viceversa. Există dragoste și nu există în același timp. Mi-am dat seama că absolutul este foarte rar... Și nu mă refer la votca pe care ultima dată am băut-o la revelion și care m-a făcut să mă simt suprarealistă. Și lucrurile mi se întâmplau și nu mi se întâmplau în același timp. 

Sunt un om foarte norocos. Am trăit și am avut parte de mai mult decât mi-am imaginat în copilărie. Viața mi-a dat de fiecare dată înapoi de două ori ce mi-a luat. Și am învățat să renunț, să nu mai trag cu dinții și să nu mă mai agăț. Am învățat să las să moară pentru ca apoi să se nască ceva și mai frumos. Am avut curajul să abandonez. Am învățat să las uneori lucrurile să treacă pe lângă mine fără să mă pun instant în fața lor ca să mă lovească din plin. Și am avut tăria să sper, să sădesc, să plantez rădăcini peste în ceea ce se presupunea că era pământ mort și sec. Am avut puterea și dragostea să iert. Am dat și am luat șanse. Și a fost o perioadă de câteva săptămâni în viața mea în care m-am simțit mai singură și mai pierdută ca niciodată, cu toate că oamenii din suflet, din jur și din apartament erau mai mulți și mai prezenți ca oricând. Și mi-am lăsat sufletul otrăvit de furie. 

Proful meu de română din liceu care este un om extraordinar mi-a spus odată "toți avem traumele noastre sufletești". Și poate am mai spus asta și am mințit fără să știu, dar cred ca am depășit mai toate momentele care mă apăsau pe umeri și pe suflet. Nu mai am strângeri de inimă. Nu mai strâng pumnii nici de furie, nici de neputință, de durere. În schimb mi-a rămas un colț de nostalgie timid, inofensiv.

E adevărat că nu am mai scris de foarte mult timp. Cred că nu mai am sămânța de tristețe cu care am crescut în suflet. Și pe care în tot timpul ăsta am avut grijă să o așez sub ploi de vară ca să crească. Pentru că eu am fost genul de om care și-a alimentat tristețea, nefericirea, neputința. Dar de vreo patru luni încoace mi-am găsit liniștea. M-am depășit. M-am eliberat de lanțurile pe care mi le credeam permanente. 

Am părul lung și sănătos. Nu am avut niciodată părul așa de lung. Și afară e vară, e soare, e cald și port rochii colorate și sandale negre. Și mie mi-e cald și mi-e bine. 
Nu sunt nici măcar stresată cu licența. 
ȘI am sufletul plin de speranță, de siguranță, de vară. 
Sunt încă atât de mică... dar sunt și om mare. 

Ochii mei încă se miră de cât de frumoasă este viața asta!