Thursday, December 20, 2012

Cel mai frumos coşmar?


Photo by Gabriel on Unsplash

La început eram cu Andreea – vară-mea. Ne plimbam prin Bucureşti şi colindam fel şi fel de buticuri de unde ne-am cumpărat nişte maiouri tare frumoase care erau la reducere. Apoi am descoperit o patiserie care vindea plăcintă cu mere la 1 leu bucata. Eram atât de încântată încât ţin minte că i-am spus că o să trec zilnic înainte de cursuri ca să-mi cumpăr. Apoi ne-am trezit brusc în Braşov. Eram în parcul de lângă casa mea care arăta exact aşa ca atunci când eram mică. Doar că erau numai două leagăne pe care eu şi vară-mea ne dădeam alternativ. Nici măcar nu ne doream să ne sincronizăm aşa cum tot timpul încercam atunci când eram mici. 

La un moment l-am văzut pe Jack Nicholson apropiindu-se. Începe The Shining, i-am spus. Prefă-te că nu eşti aici. Şi toată acţiunea cărţii a început să se desfăşoare în faţa noastră, doar că deznodământul era diferit, Jack sfârşind prin a-şi omorî soţia şi copilul. După ce a terminat cu ei, ne-a observat şi pe noi. S-a apropiat de vară-mea, i-a oprit leagănul şi a început să o lovească. Atunci mi-am dat seama că e doar un vis şi am început să strig tare în gând ANCA, TREZEŞTE-TE! TREZEŞTE-TE! TREZEŞTE-TE! După ce a omorât-o pe vară-mea a oprit şi leagănul meu. Îmi repetam într-una TREZEŞTE-TE, dar nu reuşeam. Atunci mi-am amintit că citisem odată pe net că atunci când visezi că mori, creierul tău va ieşi automat din starea de vis, ca să zic aşa, înainte ca tu să mori. Nu ştiu exact cum să explic. Ideea e că eram conştientă că mai devreme sau mai târziu o să se termine, doar că nu voiam să mă agreseze în niciun fel. Aşa că începusem să strig cât de tare puteam TREZEŞTE-TE! TREZEŞTE-TE! iar Jack se uita la mine şi zâmbea ca un nebun. Partea cea mai tare e că am reuşit totuşi să mă trezesc înainte ca el să mă lovească măcar o dată. 

Nu e prima dată când într-un vis conştientizez că nu e realitate. Obişnuiam să-mi dau seama de asta, dar de obicei se întâmpla doar cu visele frumoase. Atunci începeam să fac lucruri pe care în viaţa reală nu am apucat să le fac. Îmi doream să apară în faţa mea o persoană, şi ea apărea automat. Apoi îi spuneam ce poate nu am avut ocazia sau curajul să-i spun. Uneori îi dădeam o palmă. Alteori pur şi simplu îi întorceam spatele. De multe ori îl sărutam. Odată mi-am dat seama că visez şi în momentul ăla mi-am dorit să am aripi pentru că ştiam că e posibil. Şi fix în secunda în care mi-am dorit asta, o pereche de aripi mi-a crescut pe umeri. Am profitat din plin de faptul că ştiam că e un vis şi că se poate întâmpla orice îmi doresc. Dar a fost prima dată când am avut un coşmar şi am ştiut că nu este realitate. Şi-am putut să-l fac să se oprească.

M-am trezit zâmbind şi cu inima luând-o la goană dacă n-ar fi fost pieptul meu ca s-o oprească.

Saturday, December 15, 2012


Photo by Thula Na on Unsplash

Wart nur ein Weilchen, bis der Mond aufgegangen ist.

Wednesday, December 12, 2012

Welcome to 20, we've certainly made a mess of it



N-am plecat niciodată atunci când a trebuit. Am aşteptat întotdeauna ca dezamăgirea să atingă cote maxime înainte să închid uşa pe dinafară. Am aşteptat să se distrugă tot. Şi asta pentru că am vrut să fiu sigură că orice ar fi, n-o să mă întorc. Nu pentru că nu aş vrea, ci pentru că nu aş mai avea unde. Sau la cine. N-am luat-o niciodată la fugă. Am plecat întotdeauna cu paşi de furnică. Şi asta poate din cauza faptului că am plecat întotdeauna pentru că a trebuit, nu pentru că am vrut. Pentru că primeam dragoste cu porţia, în unele zile da, în unele zile nu. Pentru că liniştea era în altă parte. De somn să nu mai vorbesc. Fericirea… rămânea şi în urmă din ea. Pe lângă alte stări, nopţi nedormite, incertitudini şi anotimpuri fără noi. 

 Cu toate că era extrem de frig… ultima dată când m-ai ţinut de mână nu am purtat mănuşi. Asta ca să am şi mai multe amprente de şters acum. 
    

Your voice was the soundtrack of my summer.

Sunday, December 9, 2012

Oamenilor Mari din viaţa mea


Photo by J W on Unsplash

Oamenii Mari încearcă mereu să mă ferească de dezamăgiri. Oamenii Mari îmi dau sfaturi fără ca eu măcar să le cer. Oamenii Mari vor ca eu să învăţ din greşelile lor, fără să ştie că până când nu sunt EU cea care dă cu capul de prag, totul e degeaba. Oamenii Mari îmi vorbesc pe un ton blând, ca de om trecut prin multă viaţă şi zâmbesc discret la aşa-zisa “naivitate” a mea. Oamenii Mari spun că ei nu au avut lângă ei un Om Mare care să-i îndrume şi să-i înveţe. Şi că ar trebui să mă consider norocoasă datorită acestui lucru. Oamenii Mari vor să-mi arate că oamenii şi viaţa nu sunt aşa cum eu le cred. Oamenii Mari, fără ca măcar să-şi dea seama, îmi insuflă scepticism. Oamenii Mari mă ajută să devin şi eu un Om Mare. Şi nu vreau încă asta. Am douăzeci de ani şi încă simt iresponsabil. Nesăbuită. 
Aşa că voi, Oamenii Mari din viaţa mea care-mi purtaţi de grijă, lăsaţi-mă să mai copilăresc puţin. Om Mare am timp să fiu toată viaţa.

Mea culpa. Aţi avut dreptate.

Thursday, December 6, 2012

O zi care a trecut

Băi, e greu când cel de lângă tine nu înţelege. Când pui înaintea lui pe o masă tot ce simţi, tot ce gândeşti şi tot ce te doare şi el se uită şi se scarpină în cap. Când începi să diseci fiecare trăire şi aproape că eşti în stare să tai în carne vie doar ca să-i explici, pe rând, fiecare bucăţică din tine... şi el nu face decât să ridice din umeri. E greu să n-ai cuvinte să te explici. Să n-ai cuvinte ca să-ţi descrii rănile care nu se văd. E greu. E greu să te vindeci aşa.

Monday, December 3, 2012

Unul dintre cele mai frumoase complimente

Eu, Iris (vară-mea de 4 ani) şi Elias (văru-miu de 8 ani)

Eu: Iri, ştii ce vreau eu să ştiu?
Iris: Ce?
Eu: Vreau să ştiu de la cine ai luat tu frumuseţea. De la mami sau de la tati?
Iris (râde): Tati nu e fată.
Eu: Nu contează, frumuseţea poţi să o iei şi de la el.
Iris: De la mami!
După două secunde:
Iris: De la tine!
Eu: Păi hotărăşte-te, de la mine sau de la mami?
Iris: De la tine!
Elias (râde): Nu se poate de la Anca, mai gândeşte-te.
Iris: De la mami!
Elias: Da, aşa este!
Iris (cu o voce dezamăgită): Dar eu vreau de la Anca..

Uneori şi când te ţin în braţe simt că sunt prea departe de tine. 
Cum fac să fiu mai aproape de tine? Cum pot să-mi ies din piele şi să intru sub a ta?

Saturday, December 1, 2012

Sharing tales of those we've lost is how we keep from really losing them

Astăzi am dat întâmplător de o melodie pe care nu o mai ascultasem de foarte multă vreme, dar pe care acum 2 ani o ascultam într-una: Tom Freund - Copper Moon. Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că-mi aminteam încă versurile. Şi atunci mi-a picat fisa. Cu oamenii nu-i acelaşi lucru. Am început să uit aşa cum nu credeam vreodată că o să fiu în stare. Îmi amintesc că că am văzut filme, că am ascultat melodii, îmi amintesc poveşti, frânturi de momente şi viaţă, dar nu-mi mai amintesc alături de cine am trăit toate lucrurile astea. Cine mi-a povestit. Cine mi-a recomandat cartea. În braţele cui am văzut filmul. Amintirile în sine au rămas. Ştiu, îmi amintesc clar ce mi s-a povestit, dar nu mai ştiu povestea cui era. Ca un puzzle aparent incomplet. Ca şi cum amintirile astea îmi aparţin acum doar mie. 

Nici nu-ţi dai seama când se întâmplă uitarea. De uitat, nu o să uiţi niciodată că ai simţit. O să uiţi doar cum ai simţit. La un moment dat, o să ajungi să foloseşti acelaşi ton pentru toate stările şi sentimentele şi oamenii care ţi-au trecut. Da, m-a durut… Da, am fost fericită… Şi-aşa mai departe. Ca şi cum toţi care au încetat să mai fie, ajung să fie închişi laolaltă. Din când în când, mai mergi pe câte o stradă, mai treci pe lângă o librărie şi-ţi spui “Am mai fost aici. Ştiu sigur. Am fost aici şi de pe raftul din dreapta am luat o carte cu ghicitori. Ţin minte şi ghicitoarea pe care i-am citit-o: Care cer nu are stele? N-a ştiut răspunsul şi i-am spus eu – cerul gurii. Ştiu sigur că am mai fost aici. Dar cu cine? Care era numele lui?”. Şi tot aşa. 

Da, rămâi cu imaginea de ansamblu. Ne-am cunoscut în ziua x, ne-am despărţit în ziua y, ne-am avut atâta timp. Dar ce e între se uită. Ca atunci când mori şi pe cruce ţi se scrie ziua în care te-ai născut şi ziua în care ai murit. Restul se trece sub tăcere… 

Mi-e frică totuşi de gândul că aş putea fi uitată aşa cum am început eu să uit. Egoism pur, ştiu.